Autorii şi redactorii Declaraţiei de Independenţă

La 26 august 2011, în ajunul Aniversării a 20-a de la proclamarea independenţei R. Moldova, apare simultan la Bucureşti (publicaţia Jurnalul Naţional) şi Chişinău (ziarul Timpul) interviul dlui Vasile Şoimaru cu dl Aurel Preda, fost şef al Direcţiei Juridice şi a Tratatelor din MAE al României, ambasador, în care acesta evocă amintirile sale despre evenimentele care s-au produs în zilele de 25–26 august 1991 în Parlamentul Republicii Moldova, când se pregătea şi elabora Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.  
Din greşeală sau poate nu, titlul cu care apare acest interviu la Bucureşti şi Chişinău diferă – dacă în JN acesta poartătitlul „Declaraţia de independenţă a fost opera unor români”, apoi în Timpul acesta este intitulat „Declaraţia de independenţă a R. Moldova a fost scrisă de un ROMÂN”.
Evident, apariţia interviului cu un asemenea titlu la Chişinău nu putea fi trecut cu vederea de mass-media locală, mai ales de cea apropiată Moscovei. Astfel, Moldova suverană, prin pana înfocatului statalist Vasile Stati, nu scapă fericitul moment şi concluzionează justiţiar: „Declaraţia a fost scrisă de un agent român”!
Pentru că este, totuşi, vorba de un document prea important pentru a tolera speculaţii şi fabulaţii din cele mai bizare privind paternitatea acestuia, din respect pentru deputaţii primului Parlament care au votat Declaraţia de independenţă, dar şi de dragul adevărului, în calitatea mea de martor ocular şi participant direct la evenimentele la care se referă interviul cu pricina, vreau să dau publicităţii comentariile de mai jos. Pe această cale, completez cele relatate deja presei de foştii mei colegi, domnii Alexandru Moşanu şi Valeriu Matei, şi încerc să nuanţez şi să confrunt unele din afirmaţiile ce se regăsesc în interviul amintit şi pe care cele două publicaţii le atribuie prietenului nostru, ambasadorului Aurel Preda, cu propriile amintiri.
Situaţia din Parlament în ajunul Declaraţiei de independenţă
Mulţi uită sau nu cunosc că alegerile parlamentare din februarie–martie 1990 au fost câştigate nu de Frontul Popular şi simpatizanţii săi (cu circa 27% de mandate la începutul legislaturii şi circa 20% la sfârşitul acesteia), ci de reprezentanţii nomenclaturii comuniste şi din complexul agro-industrial, flancaţi de reprezentanţii Interfrontului. Doar datorită faptului că cei mai influenţi dintre aceştia din urmă deţineau funcţii înalte în aparatul de partid comunist şi de stat, în industrie şi agricultură care le aduceau venituri grase şi le ofereau posibilităţi mult mai mari de a influenţa şi controla evenimentele, decât dacă acceptau să activeze în comisiile parlamentare permanente, în fruntea principalelor comisii parlamentare au putut fi aleşi reprezentanţi ai Frontului Popular care, astfel, deveniseră automat şi membri ai Prezidiului Parlamentului.
Nivelul intelectual şi activismul mai mare al deputaţilor democraţi mediatizat pe larg şi de televiziune care difuza în direct şedinţele Parlamentului, precum şi alegerea lui Mircea Druc în fruntea Guvernului dominat şi acesta de nomenclaturişti – tactică comunistă care s-a dovedit ulterior mult mai bine gândită decât o vedeau unii atunci – au contribuit hipnotic ca populaţia să perceapă şi să creadă (unii mai cred şi acum!) că democraţii (Frontul Popular) câştigaseră alegerile şi că aceştia guvernau Republica Moldova.
Iată de ce, puciul din august 1991 găseşte Parlamentul RM divizat, în care majoritatea – neformală – întrunea în rândurile sale pe cei care fie că se bucurau tacit sau deschis de puci, fie că asociau chemările la independenţă cu schimbări de care se temeau sau pe care nu le înţelegeau până la capăt. Eşecul puciştilor, preluarea pârghiilor puterii în Rusia de către Boris Elţin şi, mai ales, decizia Radei Ucrainene de a convoca, la 24 august 1991, o şedinţă extraordinară a legislativului pentru a proclama independenţa Ucrainei au consolidat poziţia democraţilor din Parlament şi au permis Prezidiului să-şi asume cu hotărâre riscul de a interzice, la 23 august, Partidul Comunist şi să adopte, a doua zi, hotărârea privind convocarea Parlamentului într-o şedinţă extraordinară, la 27 august, pentru a proclama Independenţa Republicii Moldova.
Echipa de elaborare a Declaraţiei de independenţă
Evident, luat prin surprindere şi cuprins de vâltoarea şi dinamica evenimentelor, nevoit să organizeze grabnic şedinţa extraordinară a legislativului şi să se asigure că la acest eveniment epocal va avea, totuşi, sprijinul majorităţii Parlamentului, Prezidiul nu mai avusese timp pentru a propune în şedinţa din 24 august cel puţin o schiţă a textului Declaraţiei de independenţă.
Înţelegând că pregătirea şi aprobarea de către Prezidium a textului Declaraţiei de independenţă va decurge mai uşor, dacă vor fi evitate dezbateri între membrii cu viziuni politice diferite înainte ca un prim proiect să le fi fost pus la dispoziţie, dl preşedinte Alexandru Moşanu propune ca Valeriu Matei, subsemnatul, în colaborare cu alţi colegi, jurişti – membri ai Prezidiumului, să începem lucrul asupra proiectului Declaraţiei. Motivele pentru care dl Moşanu a procedat aşa pot fi înţelese şi astfel: şi dl Matei, şi eu participaserăm deja la elaborarea mai multor documente importante ale Parlamentului şi FPM; colaborarea noastră de până atunci cu domnul Moşanu îi oferea garanţia că nu vom pierde timp în prea multe discuţii şi vom reuşi să punem la dispoziţia Prezidiumului proiectul Declaraţiei în cele două zile ce le aveam la dispoziţie! Domnii Moşanu şi Matei mai aveau la activ colaborarea strânsă, alături de istorici de vază de la noi şi de peste hotare, la elaborarea Declaraţiei de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” din 28 iunie 1991, conferinţă la organizarea căreia am luat parte activă şi eu.
Imediat după şedinţa Prezidiumului din 24 august, în biroul dlui Moşanu, am discutat în trei despre tezele principale pe care urma să le inserăm în textul Declaraţiei. Astfel, am convenit atunci că, deşi împrejurările istorice şi situaţia în care ne aflam nu ne permiteau să repetăm fapta predecesorilor noştri, să încercăm, totuşi, să păstrăm, atât cât e posibil, din spiritul şi modul de expunere a Declaraţiei Sfatului Ţării din 27 martie 1918 în textul documentului ce urma să-l elaborăm.
Şi pentru că Declaraţia de independenţă trebuia să fie înţeleasă şi sprijinită nu numai de moldovenii basarabeni, ci şi de fraţii de peste Prut, pentru că ne propuneam să proclamăm independenţa nu a unui trib oarecare, fără rădăcini în trecut, ci a unui teritoriu cu istorie milenară; pentru că aveam în spate două Mari Adunări Naţionale – din 27 august 1989 şi 16 decembrie 1990 – o Conferinţă internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia” din 28 iunie 1991, am convenit ca Preambulul Declaraţiei de independenţă să includă tezele-cheie din documentele adoptate la aceste reuniuni cu referire la trecutul şi dreptul nostru la viitor.
Pentru partea rezolutivă a Declaraţiei, alături de alineatul care urma să proclame independenţa faţă de URSS a R. Moldova, ne-am propus să inserăm solicitarea către statele, guvernele lumii, ONU de a fi recunoscuţi ca stat independent şi admişi în organizaţiile internaţionale, demersuri deja formulate atât de FPM, cât şi de Parlament în repetate rânduri. Cu toate astea, conştientizam nevoia ca partea rezolutivă să includă şi prevederi cu referire la Dreptul Internaţional, care ar fi facilitat recunoaşterea internaţională şi, în genere, ca Declaraţia în ansamblu să constituie un pas înainte în aspiraţiile legitime ale neamului nostru de libertate şi unitate naţională. Or, pentru asta aveam nevoie de experţi versaţi în Dreptul Internaţional pe care, din păcate, nu-i aveam. Este evident că astfel de experţi nu puteau fi chemaţi din Rusia sau Ucraina. În cele două zile pe care le aveam la dispoziţie puteam şi trebuia să contăm doar pe România!
Echipa de redactare a Declaraţiei de independenţă
Într-adevăr, propunându-ne să proclamăm independenţa unui teritoriu, cea mai mare parte a căruia aparţinuseră, până la 1944, unui alt stat, noi nu puteam să ne permitem să adoptăm un act pe care nu l-ar fi înţeles şi sprijinit, în primul rând, România. Apoi, nu puteam să ne gândim doar la noi – trebuia să avem grijă ca Declaraţia noastră de independenţă să nu constituie ulterior un impediment în plus pentru fraţii noştri din sudul şi nordul Basarabiei, din nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa de a putea continua lupta pentru unitate şi identitate naţională. Şi nu în ultimul rând, voiam să ne asigurăm că documentul ce-l vom adopta nu va crea pe viitor dificultăţi şi probleme României în dialogul şi negocierile sale cu Ucraina şi Federaţia Rusă.
La propunerea mea, am convenit să apelăm la MAE al României pentru a delega la Chişinău experţi în Dreptul Internaţional şi tratate internaţionale. În aceeaşi zi, 24 august 1991, am luat legătură cu dl Aurel Preda din Direcţia Juridică şi a Tratatelor din MAE al României pe care îl cunoscusem în vara lui 1990 la Conferinţa internaţională privind Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia, rugându-l să transmită solicitarea noastră dlui Adrian Năstase, atunci ministrul de Externe al României.
Astfel, în seara zilei de 25 august, sosesc la Chişinău Aurel Preda, Valentin Stan, în acel timp – şef de cabinet în MAE, şi Alexandru Fărcaş de la ADIRI – toţi excelenţi specialişti în materie şi fini mânuitori de creion în redactarea de documente şi tratate internaţionale. Oricât ar trâmbiţa azi unii, învinuindu-ne de trădare de ţară, pentru că am procedat astfel, putem afirma cu toată onestitatea că decizia noastră de atunci a fost una responsabilă. Or, dacă în condiţiile de azi, tot mai multe partide politice, de la noi şi de aiurea, invită experţi străini pentru a le consilia în campaniile electorale, cu atât mai mult şi mai necesar era nevoie de consilieri în Drept Internaţional în acele zile fierbinţi din august 1991! A ne fi bizuit în acel moment istoric doar pe propriile cunoştinţe şi experienţă ar fi însemnat să supunem unui risc prea mare întregul neam. Mai mult, prezenţa experţilor în Drept Internaţional de la Bucureşti în Parlamentul R. Moldova unde se pregătea Declaraţia de independenţă, dar şi în Piaţa Marii Adunări Naţionale la 27 august mai însemna ceva foarte important – România era astfel martoră la eveniment şi putea înţelege ce se întâmplă şi ce putea să se întâmple atunci la Chişinău!!!
Redactarea Declaraţiei de independenţă Preambul
Echipa de redactare a lucrat asupra textului Declaraţiei de independenţă în ziua de 26 august–noaptea spre 27 august, la etajul cinci al clădirii Guvernului (aripa dinspre str. Bănulescu-Bodoni), unde se aflau birourile dlui V. Matei şi al meu. La şedinţe participau V. Matei, subsemnatul, experţii în Dreptul Internaţional A. Preda, V. Stan şi A. Fărcaş.
La început, experţilor de la Bucureşti le-a fost prezentat un text (scris de mână) de dl V. Matei care cuprindea extrase/teze cu referire la trecutul şi dreptul nostru la viitor preluate din documentele despre care agreaserăm în ajun să le folosim şi pe care le propunem a fi incluse în Preambul. Fiecare frază, alineat erau discutate în detaliu de echipă până agream ceea ce urma să rămână în textul final. Astfel, şase din cele zece alineate din preambulul Declaraţiei de independenţă (şi anume 1, 2, 4, 5, 6 şi 7) au la bază textul propus de noi.
Celelalte trei alineate din Preambul (8, 9 şi 10) au fost propuse de experţi şi aşternute pe hârtie de dl Aurel Preda, alineate care fac referinţă la procesele ireversibile de afirmare a libertăţii, independenţei şi unităţii naţionale ce aveau loc în Europa, de edificare a statelor de drept şi de trecere la economia de piaţă, la dreptul popoarelor la autodeterminare, conform Cartei ONU şi Actului final de la Helsinki, la nevoia de a săvârşi actul de justiţie, în concordanţă cu istoria poporului nostru, cu normele de morală şi de Drept Internaţional – declararea independenţei R. Moldova. Aceste alineate plasau temeiurile ce justificau dreptul nostru la independenţă în cadrul normelor Dreptului Internaţional.
Partea rezolutivă
O atenţie deosebită a fost acordată primului şi principalului alineat din partea rezolutivă care proclamă independenţa Republicii Moldova. Chiar dacă nu pot spune cu certitudine cui aparţine totuşi fraza „… în spaţiul istoric şi etnic al devenirii naţionale”, negreşit că graţie experţilor de la Bucureşti am reuşit ca acest alineat, ca şi întreg textul Declaraţiei, pe lângă caracterul solemn şi veşmântul sobru al scrierii, să emane demnitate şi mândrie naţională ce emoţionează şi azi.
Alineatele din partea rezolutivă care încep cu cuvintele solicită, adresează, hotărăşte şi garantează (4 din 7) au la bază extrase din Declaraţia de suveranitate (alineatele 6 şi 12) şi Hotărârea Parlamentului din 28.07.1990 cu privire la ratificarea documentelor internaţionale privind drepturile omului. Redacţia altor două alineate în care se declarădisponibilitatea R. Moldova de a adera la Actul final de la Helsinki şi la Carta de la Paris şi se cere Guvernului URSS să înceapă negocieri cu Guvernul R.Moldova privind încetarea stării ilegale de ocupaţie şi să retragă trupele sovietice de pe teritoriul naţional al acesteia a fost propusă în mare parte de către echipa de experţi condusă de dl Aurel Preda.
Textul proiectului la care lucram, la diferite etape ale pregătirii sale, a fost consultat şi de deputaţii-jurişti Mihai Ghimpu, Gheorghe Amihalachioae şi Alexandru Arseni. Dl preşedinte A. Moşanu, până la şedinţa Prezidiului din seara de 26 august, a putut verifica şi comenta textul declaraţiei în două rânduri. Trebuie însă să menţionez că Guvernul şi Preşedinţia au luat cunoştinţă de proiectul Declaraţiei de independenţă abia în dimineaţa zilei de 27 august.
După discuţiile dure de la şedinţa Prezidiul Parlamentului din seara lui 26 august, când o bună parte din membrii acestuiaşi-au exprimat dezacordul cu varianta propusă a textului Declaraţiei de independenţă, echipa de lucru s-a văzut nevoită să revină asupra textului, continuându-şi lucrul până după miezul nopţii, reuşind să nuanţeze şi să reformuleze textul, adăugând şi un alineat nou în Preambul – cel care subliniază dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria. Spre fericire, a doua zi dimineaţa, când în Piaţa Marii Adunări Naţionale se adunau miile de susţinători ai independenţei, Prezidiul a aprobat textul, deschizând astfel drumul către adoptarea Declaraţiei de independenţă de către Parlament.
Aşadar, neîndoielnic, mesajul de bază pe care îl transmite Declaraţia de independenţă nu era nevoie să fie conceput la 26 august 1991 – acesta în mare fusese deja zămislit şi rodat în anii 1989–1991 în cadrul FPM şi Parlamentului. Iată de ce mai uşor îi putem numi pe cei care au redactat Declaraţia de independenţă decât pe autorii acesteia – autorii fiind mai mulţi şi cuprind pe toţi cei care au lucrat la elaborarea documentelor adoptate la Marile Adunări Naţionale, în Parlament şi la reuniunile organizate de acesta.
Totodată, faptul că în august 1991, ca şi în martie 1918, fraţii de peste Prut ne-au fost alături, sprijinindu-ne şi însufleţindu-ne în drumul sfânt spre libertate, ne oferă speranţa şi încrederea că, şi în viitor, împreună chiar am putea face tot ceea ce ne dorim!

Vasile Nedelciuc,

fost deputat în Parlamentul Independenţei (circumscripţia Studenţească, Chişinău),
preşedinte al Comisiei de relaţii externe a Parlamentului (1990–1993)