După ce am stabilit de ce este corect să spunem MI-AR PLĂCEA sau VOI TĂCEA, respectv VOI FACE, am primit din partea unor cititori altă întrebare: cum este corect: VOPSITUL OUĂLOR sau VOPSITUL OUĂLELOR? Răspund citând din cartea mea Îndreptarea Îndreptarului ortografic…

48. óu, pl. óuă, art. óuăle, gen. óuălor
*
De mai multe ori le-am cerut studenţilor, la seminar, să-mi răspundă cât mai prompt, mai repede, fără să se gândească prea mult, care este forma de genitiv plural de la ou. În marea lor majoritate, aceştia îmi răspundeau ouălelor : preţul ouălelor a crescut. După ce se mai gândeau puţin, după modelul case-caselor, reveneau : ouă-ouălor. Ce poate fi mai simplu ?!
Şi totuşi, de ce nu “sună” bine acest ouălor, în vreme ce ouălelor ne vine mai repede în minte, ca genitiv de la ouă ?
Mai întâi să observăm că acest cuvînt reprezintă o anomalie : formează pluralul cu -ă, fonem tipic pentru singular. Îl mai regăsim numai în două. În amândouă cuvintele, la origine a fost intenţia de a marca pluralul, în modul cel mai legiuit cu putinţă, prin -e, ceea ce ar fi dat naştere diftongului ue : *oue, *doue, diftong inacceptabil în limba română. Aşadar, raţiuni fonetice, de eufonie, au impus această aberaţie din perspectiva morfologiei româneşti : -ă ca semn al pluralului. De unde deducem încă o dată că eufonia (fonetica) prevalează în faţa morfologiei. Cu alte cuvinte, dacă ne “sună” mai bine ouălelor, atunci acesta este genitivul plural de la ou şi nu altul ! Mai rămâne întrebarea : de ce “sună” mai greoaie forma ouălor ? Credem că răspunsul este legat de aspectul celorlalte substantive româneşti la genitiv plural : caselor, fetelor, oamenilor, timpurilor etc. Indiferent de genul lor, aceste substantive exprimă pluralul genitiv printr-un morfem de genitiv plural, -lor, precedat de un e sau i, adică de o vocală anterioară. Ca sonoritate, genitivul plural românesc este -elor sau -ilor, aşa “sună” româneşte. De aceea, de la ouă nu prea se poate pleca pentru a-i adăuga morfemul de genitiv plural -lor, fiind preferată forma articulată ouăle (+ -lor), prin care obţinem secvenţa -elor şi, în final, ouălelor, în vreme ce ouălor este stingher şi straniu pentru urechea românilor. Chiar dacă, stricto sensu, este conform regulilor morfologiei. Dar nu şi cu “sunetul limbii” (sic). Acesta, adică eufonia, fonetica, prevalând faţă de morfologie.