Cum este corect: mi-ar place sau mi-ar plăcea? Și de ce?

La TVR 1, la emisiunea dedicată limbii române, mai mulți trecători prin limba română au fost întrebați cum e corect: mi-ar plăcea sau mi-ar place? Spre mirarea mea, la sfârșitul emisiunii, când …s-a dat rezultatul, nu li s-a spus telespectatorilor și de ce este corectă forma mi-ar plăcea, și nu concurenta sa mi-ar place!

Mai întâi fac observația că românii ezită între cele două forme și la alte verbe: va tace sau va tăcea? va face sau va făcea? va apare sau va apărea?

În manuale se spune că vorbitorii limbii române câteodată confundă cele două declinări, a II-a și a III-a. Chiar și eu, care, precum se vede, mă grăbesc să dau lecții altora, mai scap, din când în când, un mi-ar place sau un va făcea! Dacă mi se întâmplă asta în scris, mă corectez, șterg și scriu din nou! Dacă scap pe gură păsărica, rămâne scăpată!

Cum fac ca să mă corectez?

Recunosc, am intrat la facultate, la a de limba și literatura română, și nu prea eram sigur: a place sau a plăcea? Abia în anul al treilea, la cursul de LRC ținut de răposatul și regretatul ION DIACONESCU, am aflat „șmecheria”: te raportezi la forma de infinitiv lung. Aici e sigur, zic plăcere, de la a plăcea, cu accent pe silaba penultimă, nu placere, de la aplace, cu accent pe rădăcina cuvîntului! Deci, corect, a plăcea, conjugarea a II-a, terminată în diftongul -ea. La fel, zic facere, cu accent pe rădăcina cuvîntului, deci infinitivul corect este a face, verb de conjugarea a III-a.

De la perechea mi-ar părea / pare rău am înfinivul lung părere, deci infinitivul scurt corect este a părea. Corect: mi-ar părea rău.

Lucrurile se complică la verbele care nu au infinitiv lung: a apărea, de exemplu! De data aceasta ne ajută verbul de bază, a părea, de la care am derivat a apărea. (Derivarea s-a produs în latină.) Așadar, dacă datorită formei părere spunem că forma corectă de infinitiv scurt este a părea, atunci corectă este și forma a apărea, iar nu a apare. Verbul a bate nu are infinitiv lung, dar ne orientăm după derivatul său a (se) zbate, al cărui infinitiv lung, zbatere, ne arată că a bate este de conjugarea a III-a! Corect a bate, nu a bătea.

Adăugăm că trebuie să ținem cont și de accent! Formele de infintiv la conjugarea a III-a au accentul pe rădăcină.

Unii deplâng aceste ezitări ale limbii române. Chiar mari savanți i-am auzit zicând și scriind, cu oarecare părere de rău, că limba română nu s-a fixat încă. Mă gândesc la Alexandru Niculescu. Nu împărtășesc asemenea păreri! I se pare domnului A.N., se pripește, iar lucrurile trebuie discutate caz cu caz!

Bunăoară, dacă eu, care laud cu fiecare ocazie isprăvile limbii române, aș fi pus să aleg și să identific care este cea mai grozavă ispravă a limbii române, este foarte probabil că aș cita tocmai această ezitare, între MI-AR PLĂCEA și MI-AR PLACE! Este una din minunile limbii române!

Mi-aduc bine aminte: eram la un seminar special de limba latină, cu Alexandru Graur, traduceri și comentarii pe texte din Horațiu, poetul preferat al maestrului. La un moment dat, marele lingvist ne atrage atenția asupra unei forme verbale, care „trecuse” de la conjugarea a II-a la a III-a. Și ne atrage atența că în latină cele două conjugări se „confundau”. Cu alte cuvinte, în termeni expliciți pentru cititorii noștri, Horațiu zisese „mi-ar place” în loc de „mi-ar plăcea”! Și Alexandru Graur preciză: nici azi, în limba română, distincția între cele două conjugări nu este net demarcată. Și a dat câteva exemple, foarte probabil și pe „mi-ar place”!

În mintea mea am mers încă un pas: păi dacă ezitarea limbii latine între cele două conjugări funcționa și la un vorbitor ca Horațiu, dacă această ezitare este consemnată de grămăticii din antichitate, cum se face că dacii, învățând limba latină, au preluat-o și ei? Cum se face că această ezitare s-a păstrat mai departe în română? În timp ce în celelalte limbi romanice, cât am putut eu să verific ulterior, această nesiguranță nu s-a moștenit!…

Explicația logică, singura posibilă după mintea mea, este că limba latină a fost adusă în Dacia de un număr mare de latinofoni, foarte buni vorbitori ai limbii latine! Adică nu de coloniști adunați de pe toate coclaurile imperiului, ci de un efectiv de persoane foarte omogen din punct de vedere lingvistic, pentru care latina era limbă maternă, vorbită în familie.

(Caută pe acest site discuțiile purtate în legătură cu ROMANITATEA limbii române și a etnogenezei noastre)