Luni, 17 ianuarie 2011 Sursa: Ziaristi Online Autor: Maria Mocanu

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa “Huzarul negru”, 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu, “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, 1922, realizată de Editura Marist sub titlul “Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii”, 2010.

…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919.
Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb.
Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”
“Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”
Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
….
“Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…
“Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea.
Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
“Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
“Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
– Cum îl cheamă?
– Don’ sergent Iordan.
– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali.(…)