VIAŢA ANTIFASCIŞTILOR ŞI EVRILOR DIN TRANSNISTRIA SUB GUVERNAREA ION ANTONESCU

În timpul războiului din anii 1941 – 1944, Guvernul României condus de ION ANTONESCU a hotărât să evacueze o parte a populaţiei evreieşti din Basarabia şi Nordul Bucovinei în Transnistria, pentru a fi protejată de răzbunările populaţiei civile şi chiar ale militarilor, ca urmare a ostilităţilor şi crimelor săvârşite de mulţi evrei împotriva românilor în anii 1940-1941 în Basarabia şi Bucovina. O altă categorie de evrei evacuaţi au fost cei implicaţi în bursa neagră, trafic de devize, mită, speculă, furt, etc. A treia categorie a fost antifasciştii, care au fost internaţi în două lagăre: la Grosulovo şi Rîbniţa. A fost şi un al treilea lagăr la Vapniarka, dar acela era lagăr de tranzit, de triere a deţinuţilor.

În contextul invaziei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord, comportamentul populaţiei evreieşti a fost profund antiromânesc, lăsând mult de dorit. Evreii aclamau intrarea sovieticilor în ţară, barau calea ostaşilor români în retragere, care au ordine să nu răspundă la niciun fel de provocări, îi scuipau, îi dezarmau, îi dezbrăcau şi îi stropeau cu apă fiartă, benzină şi murdării. În această perioadă, evreii au ucis soldaţii români, preoţi, învăţători, profesori, funcţionari şi chiar populaţie civilă. La intrarea în localităţi şi oraşe, ostaşii sovietici priveau nedumeriţi aceste scene de groază şi nu le venea să creadă că, populaţia evreiască, care trăise până atunci în bune relaţii cu românii, este capabilă de asemenea atrocităţi. În foarte multe, cazuri au intervenit ostaşii sovietici şi au salvat în primul rând ostaşii români, care nu aveau absolut nicio vină. După instaurarea puterii sovietice în terorile răpite, evreii au fost cei ce au ajutat şi au contribuit masiv la instaurarea regimului de teroare. Evreii, în timpul ocupaţiei ruseşti, persecutând populaţia românească, deveniseră mai ruşi decât ruşii. Comportamentul evreilor din aceste teritorii răpite, a îngrozit pe militarii Armatei Roşii, şi chiar pe conducătorii UNIUNII SOVIETICE, având ulterior consecinţe grave asupra evreilor din URSS şi chiar din ţările care au căzut sub sfera de influenţă sovietică.

Chiar istoricul NICOLAE IORGA, nu a mai rezistat, văzând adevăratele dimensiuni ale tragediei şi a publicat în numărul din 6 iulie 1940 al ziarului „Neamul Românesc”, articolul intitulat „De ce atâta ură”, din care menţionez un pasaj: „Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră. Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavoare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor de ucigaşi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri şi oraşe şi sate.

Fraţii noştri îşi părăseau copii bolnavi, părinţi, bătrâni, averi agonisite cu trudă.

În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Li s-au servit numai gloanţe, au fost sfârtecate cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic”.

După evenimentele sângeroase din 1989, evreii scriu cu un tupeu inimaginabil, că au fost asasinaţi numai pentru singura vină, că s-au născut evrei. Au fost nişte represalii în timp de război ca şi în orice stat din lume. Dar aceste represalii din România au fost izolate şi au avut mai mult un caracter simbolic. ION ANTONESCU a protejat evreii – a creat CENTRALA EVREILOR – care de fapt era un stat evreiesc în teritoriul statului Român. În timpul războiului circula o vorbă de duh: România era condusă de doi oameni: ION ANTONESCU şi WILHEM FILDERMAN.

Cu ocazia evacuării Basarabiei şi Nordului Bucovinei, a fost pentru armată o adevărată ruşine că s-a lăsat insultată şi atacată de evrei şi comunişti, fără a reacţiona (vezi arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond Marele Cartier General, dosar 3828). CONSTANTIN ARGENTOIANU (1872-1955), mare patriot român, ministru de interne şi prim-ministru (1939), a spus: „Nu toţi evreii sunt comunişti, dar toţi comuniştii sunt evrei!” Evreii nu i-au iertat aceste cuvinte. A fost închis în penitenciarul de la SIGHET în anul 1950 şi asasinat acolo în ziua de 27 ianuarie 1955. Cadavrul lui a fost pus într-o ladă de gunoi şi expus deţinuţilor politici din celelalte celule, cu explicaţia „iată cum sfârşesc duşmanii poporului”. A fost asasinat în celula 12, în ziua de naştere a lui. (Rog vedeţi cartea: „Cinci ani şi două luni în penitenciarul de la Sighet” de CONSTANTIN C. GIURESCU, Editura Fundaţiei Culturale Române Bucureşti, 1994, pag. 150, 161 şi 149).

Mareşalul ION ANTONESCU, din concepţia sa umanitară şi adânc creştină, a luat măsura să evacueze în Transnistria o parte a populaţiei evreieşti implicată în persecutarea populaţiei româneşti. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 16 februarie 1943, ION ANTONESCU, a evocat expresiv situaţia constatată la faţa locului, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. „Când am venit acolo – a precizat el – ne-am găsit în faţa unor reclamaţii fără sfârşit, în care se arată că peste 400.000 de ticăloşi din această provincie se făcuseră în timpul ocupaţiei ruseşti mai ruşi decât ruşii, persecutând populaţia românească. Populaţia românească cerea pedepsirea lor. Am fost în faţa acestei probleme, dacă pedeapsa era capitală, mai cream încă 50.000 sau 100.000 nenorociri. Şi atunci n-am vrut să-i pedepsesc şi am aplicat clemenţa ca şi în cazul legionarilor”. Aşa a ajuns în Transnistria o parte a populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de Nord. Acolo, evreii evacuaţi din aceste provincii au fost cazaţi în diferite cantonamente. Ei au avut administraţie proprie şi au fost obligaţi să se întreţină singuri prin muncă. O parte din ei au primit ajutoare din ţară şi străinătate. Aceste cantonamente erau păzite de jandarmi români, în primul rând pentru a le asigura o protecţie şi în al doilea rând pentru a-i opri să revină în ţară. Pericolul cel mai mare pentru evrei, îl reprezenta populaţia ucraineană şi chiar poliţia şi jandarmeria ucraineană, care nu vedeau cu ochi buni implantarea coloniilor evreieşti în teritoriile lor. Se răspândise ştirea că ION ANTONESCU intenţiona să întemeieze statul ISRAEL pe teritoriul Transnistriei cu capitala la ODESSA.

Cea mai mare parte a populaţiei evreieşti stabilită în cantonamentele din Transnistria, a înţeles că situaţia creată de război este provizorie şi a început să-şi câştige existenţa prin muncă, ca şi restul populaţiei locale. Este drept că au fost unii care mureau şi de foame sau boli, însă vina principală o aveau ei, că nu voiau să muncească. În Arhivele Ministerului Afacerilor Interne, dosarul nr. 40010, vol. 4, pag. 15-16 este scris că în anul 1942, ION ANTONESCU a vizitat localităţile Moghilev, Rîbniţa şi alte două oraşe. În privinţa evreilor din cantonamentele vizitate scria: „acei care lucrau în fabricile unde se producea unt, săpun, cârnaţi, etc. erau foarte graşi, bine îmbrăcaţi şi mulţumiţi … mulţi nu doreau să se mai întoarcă”. În unele cantonamente au fost şi nereguli şi chiar abuzuri din partea unor funcţionari ai administraţiei din Transnistria cât şi din partea poliţiei şi jandarmeriei. Nu trebuie uitat că poliţia şi jandarmeria din toată Transnistria, era formată atât din românii, cât şi din ucraineni.

ION ANTONESCU nu a tolerat abuzurile, neregulile, jafurile, ilegalităţile, şi-a luat măsuri aspre împotriva celor care au comis asemenea fapte! I se spunea „câinele roşu”. În arhiva Ministerului Afacerilor Interne, pachetul 91, dosar 569, f. 443, există o rezoluţie a lui ION ANTONESCU pe un raport al Cabinetului Militar al conducătorului statului referitor la rezultatele controlului efectuat în cantonamentele deportaţilor din Transnistria. Reproduc întocmai această rezoluţie: „20 mai 1943. Instrucţiuni scrise Dlui Alexianu, să se ia imediat măsuri de îndreptare. Să se raporteze ce a făcut. Cabinetul să facă control periodic!” Câţi români nu ar fi preferat să stea închişi în lagărele de la Caracal, Tg. Jiu, Craiova şi Turnu Severin sau să locuiască în cantonamentele din Transnistria, în loc să moară pe front sau cel mai fericit caz să vină mutilaţi de acolo. În timp ce ostaşii români mureau zilnic cu miile pe front, evreii erau mobilizaţi pe loc, având obligaţia de a curăţa timp de ore pe zi zăpada de pe străzi. Ei şi această obligaţie o eludau. Plăteau pe români să facă această muncă. Şi acum au îndrăzneala să spună că au fost prigoniţi, persecutaţi, omorâţi de guvernul ION ANTONESCU.

– A doua categorie de evrei care au fost evacuaţi în Transnistria au fost cei certaţi cu legea, cei implicaţi în bursa neagră, trafic de devize, mită, speculă, etc., În orice ţară din lume, în timp de război, pentru spionaj se aplică pedeapsa capitală. ION ANTONESCU îi trimitea la muncă în Transnistria. Acest lucru l-a nemulţumit pe Hitler, care în nenumărate rânduri l-a atenţionat pe Ion Antonescu. Această categorie de evrei au fost cazaţi în colonii (lagăre) de muncă şi au fost obligaţi să presteze munci conform calificării fiecăruia, fiind păziţi de forţe de ordine. În privinţa activităţii evreilor din aceste colonii de muncă este edificator un raport german, citând un raport al Soderführer von Massenbach din Transnistria la 20 august 1943: „s-au întâmplat mari dificultăţi în obligarea evreilor să muncească. Se pare că jandarmii români au primit ordin să-i protejeze pe evrei […]. Un brigadier care l-a lovit cu pumnul pe un evreu recalcitrant, a fost supus de către jandarmi la 25 lovituri. Acesta este doar unul din multe cazuri. Se pare că nemulţumirea ucrainenilor faţă de evrei şi români este şi mai mare. Românii manifestă multă bunăvoinţă faţă de evrei [….].

Vă rog domnule Richter, să vă informaţi în continuare despre evenimentele Sonderführer-ul von Massenbach care activează ca Consilier agricol în Prefectura Bălţi (Transnistria). (ISISP, Fond XXIV, Dosar 3314, pp. 101-102, Fachman către Richter, 20 august 1943. vezi şi BSA, VS Xerox Collection, OSS RG 226, USNA).

A treia categorie de evrei evacuaţi în Transnistria, au fost antifasciştii. Ei au fost internaţi în lagărele de la Grosulovo şi Rîbniţa. Este greu de aflat câţi din antifasciştii internaţi în aceste lagăre, erau români, unguri, evrei, ucraineni, bulgari etc. Evreul Rotenberg Aurel care a fost în aceste lagăre, în cărţile sale, cât şi în toate articolele pe care le-a scris, nu spune că antifasciştii erau evrei! ROTENBERG AUREL, care prin schimbarea numelui a devenit VOICU ŞTEFAN, a fost după 23 august 1944, redactor şef la ziarul „ÎNAINTE” din Craiova; activist la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR (1945); redactor şef la „SCÂNTEIA” (1946), redactor la „LUPTA DE CLASĂ” (din 1955); membru al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române (de la 8 martie 1971); redactor şef la revista „ERA SOCIALISTĂ”; vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice.

În privinţa vieţii antifasciştilor din lagărele Grosulovo şi Rîbniţa, evreu ROTENBERG AUREL, metamorfozat în VOICU ŞTEFAN, în cartea „VREMURI, OAMENI” apărută la editura Eminescu în anul 1980 scrie următoarele: „Deşi internat în vremea aceea în lagărul de deţinuţi antifascişti din Grosulovo, m-am putut deplasa în primele luni ale anului 1944, de două ori la Rîbniţa, cu însărcinări din partea comitetului de partid din lagăr. Aveam la mine foi de serviciu şi foi de drum pe calea ferată, eliberate de comandantul de lagăr locotenent-colonelul Sabin Motora, pentru a circula, aproape în voie pe o rază destul de mare dincolo de sârmele ghimpate ale lagărului. Cu mine se deplasa cu titlu de escortă, un sergent din gardă, prieten de-al nostru a cărui funcţie de escortă era, de fapt, una de acoperire a persoanei mele. Acolo, la Rîbniţa, orăşel pe malul stâng al Nistrului, am luat contact cu comuniştii deţinuţi în închisoare şi puţin a lipsit ca din a doua deplasare să rezulte evadarea unora… (pag.170). Cred că nu trebuie să mai adaug nimic. Vorba lui VICTOR EFTIMIU, care era închis în aceeaşi perioadă în lagărul fascist de la Târgu Jiu: „Veselă puşcărie, domnule!”

Acolo, la Târgu Jiu, în ianuarie 1940, a fost internat şi evreul Rotenberg Aurel. De asemenea, acolo au fost internaţi printre alţii şi următorii: Zaharia Stancu, Arghezi, Ralea, Simion Bughici (Simon David), etc. Rog vedeţi cartea „Vechiul Teatru Naţional şi slujitorii săi în amintirile unui actor de origine albaneză” de CHIRIL ECONOMU, Bucureşti, 1998, editura Uniunea Culturală a Albanezilor din România.

22.12.2006 TUDOR VOICU

*

Nota redacției iunie 2021 – Informația cea mai importantă din textul de mai sus este aceea că în Transnistria au fost „relocați” cei pe care administrația română i-a suspectat de lipsă de loialitate față de români. Persoane certate cu legea, cunoscuți pentru sentimentele lor pro-sovietice. Foarte importantă mărturia lui Ștefan Voicu privitoare la regimul de „detenție” din Transnistria. Coincide cu informația primită de mine de la Simion Ghinea: „În Transnistria, jandarmii români se ocupau cu protecția lagărelor în care locuiau evreii, să nu fie uciși de localnici!” Andrei Sofonea, venit în România după 1990, mi-a spus că în Transnistria localnicii încă și azi mai reclamă prestația jandarmilor români care i-au împiedica pe ucrainieni „să-și facă dreptate”, să se răzbune pe răutățile de care au avut parte de la bolșevicii evrei…

Site-ul nostru va da o atenție specială textelor rămase de la cel care a fost domnul TUDOR VOICU