Cultul personalității lui Ceaușescu ca diversiune anti-românească (1)

Adrian Păunescu are un singur dat biografic prin care poate fi apropiat de Corneliu Vadim Tudor: amândoi și-au legat numele de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, exagerându-l fără egal. Adrian Păunescu a avut însă o strategie care deseori devenea evidentă: în Flacăra, în fiecare număr o poezie sau o pagină, prima, erau dedicate marelui conducător, iar restul celor 31 de pagini ale revistei nu ezitau să prezinte critic o mulțime de subiecte pe care nimeni în presa de atunci nu îndrăznea să le abordeze. Flacăra, așa cum o concepea Păunescu, era așteptată cu sufletul la gură de sute de mii de români… Era singura publicație din care mai aflai adevărul, nu tot adevărul, dar mai mult ca oriunde în altă publicație. Depun mărturie!

Nota bene! Adrian Păunescu a semnat cu numele său toate textele care i se pot imputa ca făcând  apologia deșănțată a Epocii de Aur, a familiei Ceaușescu.

Asta în timp ce Vadim a scris kilometri de osanale pe care niciodată nu le-a semnat, dar a fost retribuit gras pentru ele. Despre ce este vorba? Am aflat de la un activist de frunte de la secția de propagandă a CC al PCR că Vadim a fost foarte implicat în acele spectacole omagiale monstruoase, care ne-au exasperat ani de zile și de pe urma cărora Nicolae Ceaușescu a pierdut atât de mult ca simpatie, ca imagine în percepția românilor.  A fost ținut secret faptul că el, Vadim, scria scenariul acelor spectacole, scria textele netrebnice care se auzeau în megafoane, iar deseori se amesteca și în regia acelor înscenări paranoice. Isprava aceasta trebuie dezvăluită în toată mizeria ei. Măcar azi, când individul încă mai vrea să înșele încrederea a mii de naivi, încă mai face atâta rău în jurul său!

Pe de altă parte, sunt tot mai mulți cei care consideră că exagerarea cultului personalității lui Ceaușescu a făcut parte din scenariul debarcării lui Ceaușescu. Și anume, marii experți în manipularea publicului și-au dat seama că asemenea laude deșănțate, fără nicio cenzură a bunului simț, vor sfârși prin a ne îngrețoșa pe toți de persoana și numele lui Nicolae Ceaușescu. Ceea ce s-a și întâmplat. Or, cum Vadim a fost implicat ca nimeni altul în “managementul” acestui cult, de pe urma căruia Ceaușescu a avut atât de mult de pierdut, mă întreb și eu, alături de alții, mari specialiști și mai sociologi decât mine, dacă nu cumva Vadim a ajuns la performanțele sale unice în materie de adulație și slugărnicie știind bine că, în fapt, subminează poziția lui Ceaușescu. Aflându-se, așadar, în mod conștient în slujba celor care au conceput scenariul căderii lui Ceaușescu și l-au derulat în decembrie 1989. Afirm deci că Vadim a făcut parte din complotul anti-românesc din decembrie 1989! Ceea ce, recunosc, pare absurd la prima vedere!…

Dar dacă luăm aminte la ce a urmat, la cariera politică a lui Vadim de după 1990, nu e deloc absurdă impresia noastră! Ce a făcut înainte de 1990, Vadim a făcut și după 1990! Înainte de 1990 a fost principala trompetă, cea mai asurzitoare, cea mai dezarticulată, a cultului lui Ceaușescu, iar rezultatul a fost că oamenilor li s-a făcut lehamite de Ceaușescu, adică, pe scurt, Vadim a fost, din anonimatul său laș, factorul principal care a compromis imaginea lui Nicolae Ceușescu și i-a îndepărtat pe români de Ceaușescu. Căci noi, în 1989, nu-l mai puteam suferi pe Ceuașescu nu din pricina foamei sau a frigului, ci mai ales din pricina acestui cult nenorocit al personUlității sale, cum suna un calambur al epocii… Ne era o scârbă nesfârșită, nimeni nu mai deschidea televizorul, dezgustați de laudele deșucheate care i se aduceau la tot ceasul, la tot pasul… Abia de curând am aflat că cel care captase acest filon al apologiei ceaușiste, bine remunerat de Partid, a fost Vadim. Pe scurt, Vadim a avut, din umbră, un rol foarte important în compromiterea lui Ceaușescu, printr-o propagandă și o apologie perversă, otrăvită, care a urmărit și a reușit ca prin excesul de laude și osanale deșănțate, să obțină rezultatul invers, adică să ni-l facă antipatic, propriu zis odios pe bietul om! Meritul pentru acest proces de degradare criminală a imaginii lui Nicolae Ceaușescu revine în primul rând numitului Vadim!

După 1990, rolul istoric al lui Vadim a fost același: să compromită! Să trivializeze și să deprecieze, să murdărească! Nu o persoană, ci o idee: ideea națională. Încăpută pe mâna lui, îmbrățișată de un individ tot mai respingător prin derapajele sale, și afișată aiurea, mai ales când nu era cazul, și într-un limbaj grobian, de către un ins dezgustător prin oportunismul său, această idee, ideea națională, și-a pierdut toată forța de seducție pe care, prin tradiție, a avut-o în istoria noastră, la români!

Să nu uităm că imediat după decembrie 1989, în februarie 1990, a apărut Vatra Românească și PUNR, Partidul Unității Naționale a Românilor. Organizații declarat patriotice, naționaliste! Și autentic naționaliste! Singurele entități mai serioase care nu ieșeau din poala KGB-ului. Și nici din buzunarul lui Ion Iliescu. De ce patriotul Vadim nu a venit să se înscrie în Vatra Românească sau în PUNR? Căci acesta ar fi fost gestul normal al unui patriot, al unui român naționalist! De ce, cu sprijinul lui Petre Roman și alți emanați ai decembriadei, a înființat un partid care a intrat imediat în concurență cu PUNR, partid naționalist? Cine avea nevoie de încă un partid naționalist în România?!

Din păcate, Vadim nu putea să facă de capul său mai nimic, ci trebuia să se miște în interiorul misiunii ce i s-a dat! Misiunea de a descuraja orice avânt naționalist autentic! Admir inteligența, inteligență diabolică din păcate, a celor care l-au manipulat pe nerod să joace acest rol ticălos! Calculul lor a fost extrem de subtil: l-au susținut pe Vadim să-și facă revistă și partid, l-au mediatizat intens făcând din el, prin fals mediatic, exponentul unic al ideii naționale, un exponent care, prin comportamentul personal, indispunea orice om serios. Doar oamenii de rând și numai o vreme au gustat stilul în care tribunul se dezbrăcina în public, limbajul său grosier, de Ferentari. Prin această manipulare mediatică s-a ajuns ca orice persoană capabilă de o atitudine patriotică sinceră, consistentă, autentic naționalistă, să fie imediat taxat drept emul sau tovarăș de idei cu Vadim! Ceea ce nu putea fi resimțit de persoana în cauză decât ca o descalificare, ca o insultă. De aici a mai fost un pas până la situația la care s-a ajuns: oamenii de bun simț se rețin de la orice gest patriotic, naționalist, de teama că vor fi taxați ca partizani ai nedemnului Vadim! Ca tovarăși de idei cu un paranoic lipsit de orice cenzură morală, bolnav după aplauze, după lingușeli, după osanale!

Știu din propria mea experiență, cu câtă ușurință oamenii mă taxau drept apropiat al individului. În zadar încercam și nu totdeauna puteam să le explic cine este Vadim. Dacă apucam să le spun că n-am stat niciodată de vorbă cu individul, nu le venea să creadă. Patru ani cât am fost amândoi în Senat nici măcar la salut nu i-am răspuns! Apoi, la insistențele colegilor din Vatră, mi-am călcat pe inimă și am încercat, de mai multe ori, o colaborare. A fost imposibilă, iar felul cum a reacționat la propunerile mele de revigorare a PRM, a ideii naționale în politica românească, mi-au întărit convingerea că individul este cel mai mare dușman al ideii naționale, probabil că fără să-și dea seama prea bine de ceea ce face.

Mi se pare evident acum, când știu cum a dispărut PUNR și cum s-a lucrat împotriva Vatrei Românești, că a fost vorba de o vastă diversiune menită să-l facă pe Vadim să ajungă să pară, în ochii românilor, unicul susținător al naționalismului românesc, un naționalism după chipul și asemănarea individului, adică un naționalism de maidan, dezbrăcinat și trivial, lipsit de orice atractivitate pentru oamenii serioși, pentru tineret îndeosebi!

Formulez deci această acuzație la adresa sus numitului: a jucat un rol nefast pentru români atât înainte, cât și după 1990. A fost bine ales de cei care i-au atribuit acest rol în viața noastră publică: rolul  de a compromite, de a murdări, de a spurca tot ce a atins!… Cu bună știință a jucat acest rol? Pe jumătate da, de ticălos, de ins fără nicio condiționare morală ce este! Pe jumătate însă bolnav fiind de idolatria de sine, de o megalomanie fără pereche chiar și printre dezaxații care populează viața noastră politică. Ar fi de rîs și de compătimit un asemenea om, dacă nu ar fi vinovat de situația pe care a creat-o: suntem singurul popor din Europa care nu reușim să dăm o expresie politică rațională și demnă ideii naționale! Ideea națională este azi mai compromisă ca oricând. Această țintă, pe care au urmărit-o manipulatorii revoluției noastre sinucigașe din decembrie 1989, a fost atinsă în primul rând prin prestația iresponsabilă și deopotrivă ticăloasă, criminală, a marionetei numită Corneliu Vadim Tudor.

Vom reveni asupra chestiunii.

Ion  Coja

București, 20 noiembrie 2010