- Contains Link
O sugestie:
Monseniorul Anton Lucaci
l-a învăţat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română
Monseniorul Anton Lucaci la Radio Vatican. Sursa foto: Gândul.info
Cu 14 ani în urmă, într-un avion Alitalia care cobora din cerul senin de deasupra Bucureştiului, Papa Ioan Paul al II-lea a ridicat ochii din filele pe care le ţinea între degete şi a întrebat cu un licăr de omenească îndoială. „Crezi că o să meargă?”. „Dacă pronunţaţi cum aţi făcut-o până acum, este excelent”, i-a spus atunci preotul aflat lângă Sfântul Părinte, în aeronava care aducea pentru prima dată un Suveran Pontif pe pământ românesc. Se cunoşteau de aproape o lună, timp în care s-au întâlnit aproape zilnic, la aceeaşi masă din apartamentul pontifical de la Vatican, în care preotul nu mai călcase niciodată până atunci. Se numeşte Anton Lucaci, are 71 de ani, este astăzi monsenior, iar drumul vieţii sale l-a dus dintr-o comună din Iaşi, pe nume Răchiteni, în casa Sfântului Părinte unde a intrat cu dragoste şi cu o misiune: aceea de a-l învăţa pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română, în care şi-a rostit aproape toate discursurile în timpul călătoriei sale la noi în ţară.
L-am vizitat pe monseniorul Anton Lucaci în casa sa de la Roma, de pe terasa căreia se vede toată Cetatea Eternă şi în timp ce mii de ani de istorie ţi se aştern la picioare, eşti fascinat de istoria personală a acestui om a cărui viaţă se leagă printr-un fir invizibil de istoria României. A ajuns pentru prima oară la Roma, în 1973, din Iaşi, unde era preot catolic şi formator la Seminarul Teologic, pentru a se pregăti la universităţile pontificale, alături de alţi doi preoţi. Era o întâmplare rară în România comunistă din care nimeni nu putea ieşi, o întâmplare născută dintr-un mic joc al istoriei. „Am înţeles ulterior de ce s-a acceptat trimiterea noastră la Roma. Urma ca Ceauşescu să vină pentru prima dată la Vatican, în mai 1973”.
S-a întors în ţară în primăvară lui 1981, când a început să predea la Institutul Teologic Romano Catolic din Iaşi, iar apoi a revenit la Vatican, în toamna lui 1989. Acolo l-a prins Revoluţia, pe care spune că a trăit-o „mai dureros” decât dacă s-ar fi aflat în ţară, „la fel cum un apropiat al unei persoane bolnave suferă mai mult decât aceasta”. Nu a putut sta mult departe şi noaptea de Anul Nou l-a găsit la Bucureşti, împreună cu nunţiul apostolic, arhiepiscopul Francesco Colasuonno. „Nu ştiam cum să iau legătura cu Nunţiul Apostolic, căruia îi era de 5 ani interzis să intre în ţară. Atunci am trimis o ilustrată de Crăciun în care îi uram sănătate şi îi lansam invitaţia de a merge în România”. Acela a fost un nou moment de cotitură în istoria României, momentul în care a început lungul proces de refacere a legăturilor Sfântului Scaun cu ţara care tocmai ieşise din comunism.
Papa, către monseniorul Lucaci: “Mă las în mâinile dumneavoastră!”
Anul 1999 a adus o altă împrejurare, cea mai importantă, în care destinul său s-a legat din nou de cel al ţării în care s-a născut. A fost „momentul de vârf, de har” al existenţei sale, după cum însuşi monseniorul Lucaci o mărturiseşte. Când s-a hotărât ca Papa Ioan Paul al II-lea să viziteze România, lucra la Radio Vatican. A fost chemat de la lucru pentru a i se spune că el este cel care urma să-i fie profesor de română Sfântului Părinte. Nu era pregătit, nu era îmbrăcat în haine preoţeşti şi un episcop l-a certat: „- Puteai să-ţi iei cel puţin haina preoţească pe tine. – Excelenţă, vin de la muncă”, s-a apărat el.
La sfârşitul primei lor întâlniri pentru pregătirea vizitei în România, Papa i-a spus Părintelui Lucaci: „Mă las în mâinile dumneavoastră!”. „Vorbea cu dumneavoastră şi când am auzit că se lasă în mâinile mele, mi s-a ridicat părul în cap. Cum să auzi că Papa se lasă în mâinile mele?”, povesteşte monseniorul Anton Lucaci. Cu modestie spune că, în timpul unui discurs pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a rostit în Vinerea Mare comentând cuvintele lui Isus „Părinte, în mâinile Tale, încredinţez sufletul meu”, a conştientizat că vorbele Papei nu îi erau adresate lui, iar acesta avea de fapt în gând încredinţarea în mâinile lui Dumnezeu în ceea ce priveşte vizita în România.
Papa Ioan Paul al II-lea voia să ştie tot
A urmat aproape o lună de lecţii de limba română, în apartamentul pontifical, într-o sală de primire în care îl găsea mereu pe Papă, însoţit de secretar. „De cele mai multe ori, secretarul îl însoţea până la o masă, Papa lua loc în capul ei şi în dreapta stăteam eu cu discursurile pregătite, cu anumite semne, cu accente. Şi Papa repeta cu tot efortul, cu toată răbdarea. Eram uimit”, îşi aminteşte monseniorul, care simţea în preajma celui de lângă el o „aură de protecţie”, venită dintr-o „umanitate sfântă”. Aşa a reuşit să scape de sentimentul de stinghereală pe care l-a avut la început în prezenţa Suvernului Pontif.
Acesta citea discursurile pregătite pentru vizita din România întrebând care este semnificaţia fiecărui cuvânt. „Eu i-am spus să rostească mai repede, chiar dacă nu înţelege. El a spus „Nu! Important e să înţelegi ce spui. ” „Aceasta este şi o nobleţe a persoanei de a nu declama ca un artist, ci ca un Pontif, ca un preot, ca un om al Domnului care vrea să slujească şi să anunţe cuvântul, să-l împartă”, spune monseniorul Lucaci.
După numai câteva întâlniri, Papa se obişnuise să îl salute pe părintele Lucaci spunându-i „Christos a înviat!” în limba română, iar părintele îi răspundea „Adevărat a înviat”. „Saluta el. Înainte salutam eu. Acum se inversaseră rolurile”, îşi aminteşte emoţionat părintele Lucaci. Nu de puţine ori, Papa a reuşit să-l pună în dificultate pentru că nu întreba doar ce înseamnă cuvintele din discurs, ci şi care era originea lor. Atunci când nu ştia, părintele Lucaci promitea că va consulta dicţionarul şi în cazul în care uita să dea explicaţia promisă, Papa îi reamintea la lecţia următoare.
Monseniorul Lucaci crede că Papa avea o „slăbiciune pentru România”. Sfântul Părinte nu uita că guvernul polonez fusese primit în ţara noastră în timpul ocupaţiei naziste şi îi admira pe români pentru că îmbrăţişaseră credinţa creştină cu mult înaintea polonezilor. „Venind în România a zis că vine să sărute rănile unui popor. Şi apoi a spus că i-am vorbit limba căreia i-a simţit frumuseţea şi dulceaţa. Ce frumos, ca un papa să descrie că a simţit frumuseţea şi dulceaţa limbii noastre! A arătat atâta simpatie! De aici mi-am spus că avea această dragoste specială”.
În mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a ajuns în România, şi le-a spus tuturor: „Cu mare bucurie sosesc astăzi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez.” Şi a fost răsplătit de sute de mii de aplauze sâmbete şi urări de bun venit. Întors la Vatican, Papa i-a mulţumit public părintelui Lucaci. „Papa m-a aşezat la masă. Mi-a pus mâna stângă pe mâna dreaptă şi mi-a spus, ceea ce îmi mai spusese şi în avion avion”: „Ţi se datorează şi ţie”.
În Piaţa Sfântul Petru, monseniorul Lucaci ne povesteşte cu emoţie despre experienţa de atunci şi despre ocaziile următoare în care l-a întâlnit pe Sfântul Părinte. A rămas alături de Suveranul Pontif, ajutându-l de fiecare dată când acesta urma să vorbească în limba română cu diferite ocazii. În aprilie 2005, când Papa Ioan Paul al doilea s-a stins, părintele Anton Lucaci a plâns în piaţa Sfântul Petru alături de sutele de mii de credincioşi. „Am plâns. Nu am mai rezistat. Când au ridicat sicriul, mi-am pus mâna pe piept. Am simţit că mi se strânge inima”, îşi aminteşte părintele Lucaci. Pleca sfântul pe care el îl învăţase limba română.