Voncule, Voncule!…

 

În urmă cu vreo doi ani, domnul Tudor Voicu m-a făcut de tot rîsul: a venit la mine cu copia xerox a unui articol care elogia o carte despre care eu scrisesem pe site că este o carte abjectă, a unui autor cam de aceeași teapă: Liviu Beriș. Copia fusese făcută în așa fel încât să nu se mai vadă numele autorului care semna nevrednicul text, intitulat Când viața bate literatura

Domnul Tudor m-a întrebat dacă recunosc, după stil, cine este autorul articolului. Și a precizat: este o pesoană despre care eu v-am auzit vorbind de bine, v-ați lăudat că v-a fost student!

N-am putut să-l identific pe autor, pe niciunul dintre foștii studenți și colegi nu-l vedeam în stare să scrie cu atâta emfază despre o carte, repet, abjectă: Holocaustul sub guvernul Antonescu. Întrebări și răspunsuri.

Autorul recenziei era de altă părere: „un text zguduitor tocmai prin naturalețea cu care, sine ira et studio, abordează cea mai delicată problemă a istoriei contemporane a României: exterminarea unei bune părți din populația evreiască”…

În cele din urmă am aflat cine era autorul. Surpriză totală: Răzvan Voncu!…

M-am adunat cu oarecare greutate și am decis, aceasta fiind singura explicație posibilă: domne, băiatul ăsta a scris cronica unei cărți pe care n-a citit-o! Se mai întâmplă! Am scris și eu despre cărți necitite, bunăoară când i-am făcut o cronică literară lui Mircea Dinescu… Dacă Voncu chiar citea mizeria semnată de mizerul Liviu Beriș cu siguranță s-ar fi abținut să calce în troaca cu mizerii…

Cu această concluzie optimistă am lăsat să treacă mai mult de doi ani, mai lăsam să treacă oricâți, dar deunăzi, recitind „cronica unei cărți necitite”, am băgat de seamă că autorul se pronunță și asupra unor chestiuni care depășesc limitele cărții. Chestiuni care merită să fie oricând discutate „sine ira et studio”! Până acum am încercat să le discut cu feluriți autori evrei, dar n-au răspuns invitației mele. Acum, că l-am prins pe domnul Răzvan Voncu, îi cer dumisale explicațiile de care am nevoie de peste două decenii. Spui dumneata, dragă Răzvane Voncule, că „autoritățile românești au planificat și executat exterminarea unei bune părți din populația evreiască de sub autoritatea lor.”  Este quintesența întregii probleme: românii „au planificat și executat exterminarea” evreilor! Domnul meu, de ani de zile îmi pierd vremea căutând dovezile sau măcar dovada, adică una singură măcar, a faptului că regimul Antonescu „a planificat”, iar mai apoi „a executat” aproape 300.000 – trei sute de mii de evrei, în Transnistria în principal! Puteam să fac lucuri mult mai utile decât să caut ce știam că n-am să găsesc: dovada!… Se pare, după aplombul cu care scrii, că ai găsit dovada! Domnule Voncu, ai găsit-o se pare în broșurica lui Beriș, despre care nu te sfiești să afirmi că „autorul apelează la documente. Fiecare afirmație pe care o face se sprijină pe un document istoric autentic, provenit de la autoritățile române din epocă și care atestă că autoritățile românești au planificat etc, etc.

 

Domnule coleg, te invit să citești mai jos „cronica” pe care am făcut-o și eu aceluiași text, publicată în urmă cu doi ani pe site-ul www.ioncoja.ro. Dau multe citate, dovadă că am citit cu atenție textul și știu ce spun când afirm că este o mizerie de text! Citatele respective infirmă cele spuse de dumneata despre seriozitate autorulul Liviu Beriș! Dar e posibil ca eu să fi citit, e adevărat, dar să nu fi înțeles ce am citit, drept care ți-aș rămâne recunoscător dacă vei citi și comenta „cronica” mea, eventual pentru a justifica cele afirmate de dumneata. Nu exclud eventualitatea unei lecturi greșite, lipsită de înțelegerea subtilă și superioară a numitulul Liviu Beriș.

 

Ion Coja, 24 mai 2016

 

 

****


Liviu Beriș, președintele Asociației Evreilor din România Victime ale Holocaustului, neagă …Holocaustul

16 decembrie 2013

de Ion Coja

Holocaust

9 comentarii

 

 

 

 

 

Liviu BERIȘ  se alătură, de bună voie, grupului de

evrei demenți și/sau abjecți!

 

Cu ceva ani în urmă, auzisem că la o discuție publică despre Holocaust, unul dintre prezentatori ar fi susținut că undeva în Transnistria administrată de români s-ar fi petrecut scena următoare: militarii români au decapitat câțiva prunci evrei și ar fi făcut o miuță cu căpățânele bieților copilași, adică ar fi jucat fotbal cu improvizatele mingi, pasându-le între ei și amuzându-se grozav de ideea ce le venise!…

Relatarea care mi se făcuse consemna că un participant la discuție, român, ar fi intervenit energic și cumplit de revoltat împotriva evreului „supraviețuitor al holocaustului” care susținea asemenea grozăvenie că s-ar fi petrecut! Intervenția sa ar fi stârnit acordul zgomotos al asistenței, inclusiv al celorlalți evrei aflați de față, rușinându-l pe nerușinat!…

Mărturisesc că nu prea am crezut că se putea întâmpla așa ceva, cineva să inventeze asemenea mizerie, iar altul s-o „mediatizeze”, s-o colporteze. La fel, mi s-a părut puțin probabil ca niște evrei, participanți la o dezbatere despre Holocaust, să reacționeze împotriva evreilor care bat câmpii și inventează orori …inimaginabile!

Iată însă că mă înșelam. Lucrurile nu s-au oprit în faza vorbită, ci au trecut la faza superioară: scrisă și tipărită, Holocaustul sub guvernul Antonescu, carte publicată la o editură, Hasefer, de un ins care-și pune și numele pe copertă: Liviu Beriș se numește nerușinatul!…

I-a ajuns în mână declarația unui martor ocular al scenei petrecute chipurile în Transnistria. O citez pe „martoră”: „Au început să depisteze copiii nou născuți. Ne puneau în cerc (în toți anii deportării mele a început să-mi fie cunoscută semnificația punerii noastre în cerc), iar ei în mijloc jucau fotbal cu micuța victimă. Porțiuni din ce a fost obiectul lor de distracție erau împrăștiate pe ei, pe noi, nu-i deranjau stropii de sânge de pe față, de pe mâinile, de pe uniforma lor.” (p.19-20)

Sunt mici diferențe față de versiunea orală, dar nebunia este la fel de mare: soldații români luau așadar un copilaș evreu nou născut, îi puneau pe ceilalți evrei în cerc, desigur că erau de față în cerc și părinții copilului, iar ei, în mijlocul cercului, jucau fotbal cu acel „boț de carne”, împroșcând cu sîngele victimei și „porțiuni” din trupul „obiectului” pe toată lumea aflată de față!… Distracția se înțelege că s-a repetat de mai multe ori…

Mărturia continuă cu scene și mai cumplite: „Aveam tifos exantematic, ca hrană aveam din belșug fecale înghețate (relatarea nu-i ficțiune)” (paranteza și sublinirea aparțin textului mărturiei). (p.20)

Sau: „Am sosit în acest lagăr în toiul execuțiilor în masă. Fără întrerupere, zi și noapte, veneau căruțe în care se aruncau oamenii, chiar îi suprapuneau ca să încapă cât mai mulți, și îi duceau spre locurile unde îi obligau ca, cu slabele lor puteri, să-și pregătească propriile lor case de veci.” Deci acei oameni, atât de epuizați încât erau stivuiți în căruțe, ca să încapă cât mai mulți, ajunși la destinație mai aveau putere să-și sape singuri „casa de veci”?!…

Mărturia continuă: „Dar, în prealabil, trebuiau să se dezbrace până la piele, să se așeze cu fața la groapă, după care intrau în funcțiune armele care îi ucideau sau numai îi răneau; și, așa cum se nimerea, încă vii sau morți, erau aruncați în groapă. Operațiunea următoare era stropirea cu puțin petrol, se dădea foc și totul se acoperea doar cu câteva lopeți de pământ.Carnea friptă ne stârnea foamea(s.n.) Când nu mai era mișcare în jur, veneau câinii care trăgeau bucăți din cel ce a fost cu puțin mai înainte om, și nu aliment. Greu de crezut, același lucru îl făceau și puținii dintre noi care se mai puteau târî până la gropi. Se practica un fel de canibalism. Era o provocare prea mare ca să reziști mirosului de carne friptă, fie ea chiar de OM.” (p.20-21)

…E bine știut că foamea animalică îi transformă pe oameni în animale. În Parisul asediat de nemți, în timpul Comunei din Paris, am învățat la școală că oamenii s-au coborît până la a mânca șobolani, inventând chiar și o delicatesă, pour les gourmets: pateul din ficat de șobolani… Din scena descrisă mai sus deduci o mică contradicție: având atâția câini în preajmă, cum de mai ajungeau evreii să se mănânce unii pe alții?! Mai ales că, e știut, evreii nu prea iubesc câinii… În unele țări din Asia, carnea de câine este foarte prețuită!

În economia Holocaustului din Transnistria prezența câinilor joacă însă un rol deosebit de important, așa că evreii nu s-au atins de câini, mai degrabă au făcut moarte de om, de evreu, numai să rămână întreg efectivul de câini de care era nevoie ca să explice absența gropilor comune: au murit în Transnistria sute de mii de evrei, iar pe urma atâtor mii de cadavre nu a rămas nicio groapă comună!…Unde-s cadavrele evreilor morți, uciși de tifos sau de jandarmii români?!

La această întrebare decisivă pentru toată istoria Holocaustului din România, evreii supraviețuitori răspund, oareșicât jenați, plecându-și privirile, că evreii morți au fost mâncați de câini!… Vreo trei sute de mii! 300.000!… Nota bene: 300.000 de evrei, nu de câini!…

Acest răspuns, evident mincinos, mincinos și tembel, întră în contradicție cu minciuna cealaltă, despre evreii care mureau de foame deși aveau alături „șeptelul” canin atât de bogat!… De ce au mâncat evreii fecale înghețate sau „bucăți din cel ce a fost cu puțin mai înainte om”, și nu au mâncat carne din animalele care foiau în jurul lor: șobolani și câini bagabonți… Să nu le fi trecut prin cap asemenea „soluție”? Nu e cosher carnea de câine? Dar sunt cosher fecalele înghețate?!…

Un ultim citat din declarația martorei: „Un alt dușman agresiv al nostru erau șobolanii care erau de mărimea unor pisici mature. Majoritatea deportaților erau neputincioși și nu se puteau apăra, iar aceștia, netulburați, îi rodeau în diverse părți ale corpului, deveniseră hrana lor. În exodul meu, în multe grajduri unde am staționat, am văzut șobolani care se ospătau din trupurile încă vii ale semenilor noștri, care doar scâncesu, nu aveau puterea nici să țipe. În lagărul Bogdanovka nu era prevăzută o cât de mică rație de alimente, foametea dădea roade. Bogdanovka era înconjurată de gropi comune, în ele ajungeau cei împușcați și, nu de puține ori, ajungeau și unii care nu erau încă morți, dar acolo, în chinuri, își găseau sfârșitul”! (p. 22)

…Și mai zic unii că evreii sunt oameni isteți, deștepți, inteligenți!… Iată, nici autoarea declarației, nici cel care o citează, nerușinatul Beriș, nici editorii de la Hasefer, nu-și dau seama că s-au dat de gol! Măi, deștepților, dacă sunteți proști lăsați-vă de minciuni!

E nevoie de un minim de inteligență ca să te ții de minciuni! Și de puțintică memorie! Voi nu știți că în toată Transnistria nu s-a găsit nicio groapă comună?! Ați uitat?! Nici nevoie de gropi comune nu a fost, ați zis tot voi, deoarece a fost treaba câinilor să facă să dispară orice urmă de holocaust! Orice urmă de evreu ucis de români!…

Cum puteți spune că „Bogdanovka era înconjurată de gropi comune”?! Păi ați lua premiul Nobel pentru istorie dacă ați putea indica nu mai multe gropi comune, dar măcar una! Oricât de mică ar fi!…

Du-te, Berișule, și sapă la Bogdanovka, ca să-i faci de rușine pe toți negaționiștii care de zeci de ani vă întreabă: dar unde-s cadavrele evreilor uciși în Transnistria? Unde-s gropile de la Bogdanovka?

Singurele gropi comune care se cunosc sunt cele descoperite în vara anului 1941, după intrarea trupelor române în Basarabia, gropi comune în care evreii figurează ca autori, ca asasini, iar românii ca victime!…

*

 

…Nu dau numele persoanei care depune mărturia… O femeie necunoscută pentru mine… Dacă nu este inventată, cum s-a mai întâmplat, pentru mine este clar, dureros de limpede, că biata femeie nu este responsabilă, nu este în toate mințile ei!… Probabil că este și efectul vârstei, al psihozei holocaustizante care face atâtea victime printre evrei!

Beriș ăsta însă nu este o victimă, ci este un instigator al psihozei și un profitor al ei! Prost nu este. Câteva pagini, mai pe la sfârșitul cărții, le-aș semna și eu, care nu sunt nici prost, nici ticălos! Cum ticălos se arată a fi Liviu Beriș! O ține una și bună, la fiecare 6-7 pagini, cu lamentația pe seama evreilor „exterminați doar pentru vina de a se fi născut evrei”! Sau „Era suficient să te fi născut din părinți evrei sau să ai evrei în ascendență și condamnarea la moarte îți era semnată!” Aberații pe care nu le adeverește niciunul din documentele citate!

Da, pentru Ion Antonescu – și nu numai pentru el, a existat o „problemă evreiască”! Dar nu există nici cel mai neînsemnat temei pentru a deduce că soluția preconizată de Mareșal a fost genocidul, exterminarea! Nici măcar soluția preconizată de Hitler nu lua în calcul crima, asasinatul în masă.

Tolomacul de Beriș citează documente foarte explicite în acest sens: „Eu sunt pentru migrațiunea forțată a întregului element evreiesc din Basarabia și Bucovina care trebuie azvârlit peste graniță”, declară Mihai Antonescu, la pag. 14-15. Nota bene: nu toți evreii trebuiau forțați să „migreze”! De ce numai evreii din Basarabia și Bucovina? O știe toată lumea azi: din cauza lipsei lor de loialitate față de statul român, față de români, în general, în timpul ocupației sovietice!

Sau declarația mareșalului: „În ceea ce privește pe evrei, am luat măsura ca să-i scot definitiv și total din aceste regiuni.(…) Dacă circumstanțele o vor permite, vor fi trecuți dincolo de Urali.” (p. 15) Deci, aflăm de la acest Beriș, intenția mareșalului era să-i strămute pe evreii din Basarabia „dincolo de Urali”! Teribil de utilă informație! Nu știam de ea!

Nici măcar germanii, aflăm de la același Beriș, nu se gândesc la genocid:„Germanii, declară limpede Ion Antonescu în ședința guvernului, vor să-i ducă pe toți jidanii din Europa în Rusia și să-i așeze într-o anumită regiune” (p. 17) Iar Ion Antonescu avea de unde să cunoască intențiile lui Hitler! Intenția de a-i așeza pe toți evreii din Europa într-o anumită regiune din Rusia!… Aceasta este definiția dată Holocaustului de Liviu Beriș!…

Iată, ca negaționist al Holocaustului, oricine găsește la acest Beriș documentația necesară și esențială pentru a dovedi că nu a existat intenția de holocaust, de genocid, nici la Hitler, nici la Antonescu. Dovezile pe care le invocă evreul nătărău dovedesc exact contrariul!…

Cine a avizat apariția acestei cărți la editura Hasefer? Nu cumva este vorba de o carte subversivă, care se declară împotriva negaționștilor, dar le aduce pe tavă argumentele de care aceștia aveau nevoie?!…

Eu unul în acest opuscul am găsit ce căutam de mult și nu găseam: dovada cea mai clară că nu a fost holocaust!… Nu a fost genocid! Nimeni nu a fost„exterminat doar pentru vina de a se fi născut evru!” O dovedește cum nu se poate mai convingător Liviu Beriș, citându-i pe Hitler și pe Ion Antonescu!… Liviu Beriș dixit!

Cine este Liviu Beriș? Este ditamai președintele al AERVH, adică Asociația Evreilor din România Victime ale Holocaustului!…

Care victime, care Holocaust, Berișule, că doar adineaori, câteva rânduri mai sus, ai dovedit că n-a existat?!…

 

*

O ultimă chestiune: Beriș acesta îl citează de mai multe ori pe domnul Alex Stoenescu, pentru ca în final să se scandalizeze sincer pentru confuzia, crede el, a cunoscutului istoric, care găsește că este logic și legal să fie executați fără prea multe formalități civilii care luptă în spatele frontului, ca partizani, atacând sub protecția hainei civile militarii armatei care ocupă acel teritoriu. Beriș crede că le ia astfel apărarea evreilor care au comis nenumărate acte de lașitate criminală, pedepsite de toate legile războiului. Beriș nu le cunoaște sau, mai exact, crede că aceste legi sunt nedrepte atunci când fac victime printre evrei. A rămas marcat de literatura sovietică despre partizani…

Îi ofer preopinentului meu un citat, dintr-un text publicat pe acest site în urmă cu exact un an – Minunea de la Vorobiev, în care nu este vorba de evrei, ci de niște ruși care atacă cu focuri din pădure trupele române cantonate la zeci de kilometri de linia frontului:

„Ruşii nu mai trag ci, orbiţi de fum, fug besmetici să scape din foc în câmp, afară. Îi luăm ca din strachină. Am adunat ca la şaizeci de inşi, copii şi bătrâni. Ofiţerul care-i comanda şi doi politruci, s-au împuşcat singuri. În coloană de marş ducând pe cei doi răniţi ai noştri, mă prezint cu ei la comandament. Pentru partizanii scoşi din lege, nu există cruţare, ştiam asta, dar nu ştiu ce m-a făcut să’i duc la comandă să se hotărască cu ei. Sunt ascultaţi aşa de formă şi-s duşi de grupa mea sub comanda unui domn sublocotenent, într-o scobitură de teren, să fie executaţi. Ei plâng, se târăsc în genunchi, urlă să fie iertaţi, dar nu-i aude nimeni.”

Deci, domnule Beriș, pentru partizani, pentru autorii unor atacuri lașe, nu există cruțare! Chiar și evrei dacă sunt acei nemernici!…