1.Limba ca sistem.

Cea mai mare parte a lingvisticii din ultimele trei sferturi de veac, adică a lingvisticii de după Ferdinand de Saussure, a fost preocupată să demonstreze caracterul de sistem al limbii, acest atribut fiind identificat ca însăşi esenţa graiului omenesc, alături, fireşte de apartenenţa limbii la domeniul mai vast ceva al semnelor. Limba ca sistem de semne, iată ideea „majoră” a vestitului Cours de linguistique générale, idee prin care autorul a intrat în rândul celor mai importante figuri ale gândirii teoretice din secolul al XX-lea. Nu avem nimic de obiectat, ideea că limba este un domeniu al semnelor e chiar anterioară marelui lingvist, căruia îi rămâne marele merit de a fi văzut necesitatea constituirii unei ştiinţe a semnelor, semiotica, după cum s-a numit aceasta în cele din urmă, o ştiinţă în cadrul căreia lingvistica, ştiinţă a semnelor rostite, este sortită a fi doar un capitol, capitolul de departe cel mai important însă.

La fel, este evident şi caracterul de sistem, de întreg ale cărui părţi componente, luate fiecare în parte, reprezintă prea puţin în raport cu valoarea lor reală, această valoare decurgând din importanţa pe care o au relaţiile de inter – condiţionare, de determinare reciprocă, vizibile la tot pasul în structura limbajului, valoarea fiecărui element component ne-fiind o mărime absolută, ci una relativă, riguros controlată de poziţia în sistem, de vecinătăţile cu alte elemente, raportarea la alte unităţi fiind obligatorie pentru definirea, înţelegerea şi funcţionarea fiecărei entităţi lingvistice, a limbii în întregul ei, ca sistem de semne, de valori. Bunăoară, exemplificând la nivelul cel mai accesibil, al cuvintelor, al valorilor lexicale, dacă vom încerca să definim „valoarea” cuvîntului arbore, vom avea de spus ce este în sine un arbore, îl putem şi arăta conlocutorilor noştri, dând exemple de arbori, îl putem şi desena, cum a făcut-o Saussure în vestitul său Cours. Putem face şi fotografii ilustrative. Dar totuşi, pentru a ne asigura de corecta înţelegere a valorii cuvîntului, va trebui să convocăm şi alţi termeni, alte cuvinte, spre a ne înţelege când spunem despre ceva că este copac sau pom, arbust sau tufă, şi când arbore. În schimb, la foarte multe cuvinte nu le putem da nicicum o definiţie în sine, ci numai una relativă, printr-o totală raportare la alte cuvinte cu care se „învecinează” în sistem, fiind esenţiale şi definitorii numai diferenţele, deosebirile, astfel că despre un colonel nu vom putea spune decât că este gradul militar imediat inferior generalului şi imediat superior „ – colonelului”. Nu pot desena un colonel spunând că aşa arată un colonel. La fel nu pot desena cum arată un văr sau un nepot sau unchi. Persoana care pentru mine este unchi, pentru vărul meu este tată, iar pentru alt unchi este fiu! Cum să însemne şi „să fie” aceste cuvinte ceva în sine?

Toate bune şi frumoase şi mai ales bine cunoscute în legătură cu acest subiect, în jurul căruia gravitează majoritatea subiectelor examenului de teoria limbii în anul I de facultate. Numai că ne putem întrebarea următoare: în ce măsură acest caracter de întreg bine structurat, bine sistematizat este un atribut specific limbajului? Este oare ordonarea bine sistematizată a elementelor o caracteristică rar întâlnită în alte domenii, în extra-lingvistic? Răspunsul credem că nu poate fi decât unul singur: dimpotrivă! Sunt puţine domeniile care, prin cunoaştere cât de cât aprofundată, să nu prezinte o organizare, o rânduială strictă, atât în lumea creată de om, a culturii şi a civilizaţiei, cât şi în natură, în cosmos, fie el şi microcosmos!

Repet: dimpotrivă, ne-ar fi greu să numim acel domeniu în care dezordinea, arbitrarul şi aleatoriul fac legea, adică anulează orice lege, orice determinare, orice cauzalitate şi predicţie a evenimentelor.

Sigur, raportat la alte procedee semiotice, limbajul se impune prin vastitate şi rigoare. Dar nu şi prin raportare la celelalte domenii, care ţin de realitatea omenescului sau de lumea în care i-a fost dat omului să se desfăşoare. Dovada cea mai bună este însuşi cuv]ntul (şi conceptul) sistem, mult mai vechi decât ideea că limba ar fi şi ea, tot un sistem. Ca atâtea altele. Şi mai puţin decât altele… Să zicem, corpul omenesc, domeniul viului.

Aşadar în încercarea de a defini esenţa limbajului omenesc, a graiului, a statutului nostru de fiinţe cuv]ntătoare, caracterul de sistem al limbajului nu este revelator în nici un fel cât de cât specific şi nu are ce căuta în definiţia limbii.

2.Economie şi redundanţă.

Definiţia sistemului, a bunei rânduieli în orice domeniu, include economia de efort şi mijloace. Aceasta este o lege, şi ea universală, care guvernează deopotrivă comportamentul nostru lingvistic şi forma orbitei după care se roteşte pământul şi toate corpurile cereşti, guvernează o mulţime de detalii biologice sau anatomice ş.a.m.d. În lingvistică, André Martinet a identificat efectul tendinţei spre minim efort în cele două planuri „clasice”: sintagmatic şi paradigmatic. Economia sintagmatică este cea care ne îndeamnă să folosim enunţuri cât mai scurte, mai succinte, cuvinte scurte etc. În felul acesta economisim efort articulator la Emiţător şi efortul de atenţie la Receptor… În plan paradigmatic, la nivelul competenţei, al codului lingvistic, a economisi înseamnă a menaja memoria, a nu supralicita puterea noastră atât de limitată, de a memora multe cuvinte, prea multe. De aici tendinţa de a folosi cuvinte polisemantice, de a da denumiri perifrazice, de a deriva şi compune cuvinte noi, care, deci, să nu fie chiar noi…Între cele două tentaţii arbitrează nevoia de a comunica. Această nevoie ne determină să avem un număr cât mai mare de termeni şi să oferim Receptorului un enunţ cât mai dezvoltat, asigurându-ne că acel enunţ nu va fi ambiguu, că se va înţelege bine ce avem de spus.

„Decizia” se ia în funcţie de frecvenţă. Dacă frecvenţa cu care apelăm la un concept nou este mică, atunci este mai economic să nu-i dăm o denumire nouă. Un semnificant nou se poate impune memoriei, fără s-o obosească, dacă este sprijinit de o frecvenţă mare, ridicată. Fiind des folosit, noul semnificant va fi uşor de memorat, iar enunţurile în care apare noul semnificat vor fi astfel mai scurte, căci vor înlocui perifraza prin cuvînt. (Vezi André Martinet, Eléments de linguistique générale.) Avem pe de o parte tendinţa de a economisi cât mai mult, al cărei punct final, asimptotic urmărit, este tăcerea, renunţarea la cuvînt. De cealaltă parte, impunătoare şi generatoare de consecinţe pozitive, nevoia de a comunica, de a avea un număr cât mai mare de semne, de semnificaţii şi semnificanţi, cu ajutorul cărora enunţurile să fie clare, univoce, dezambiguizate

Reperul pe care l-am introdus – nevoia de comunicare, se cuvenea a fi amintit şi în discuţia despre sistem, din paragraful anterior. În Limba română vol. I, Sextil Puşcariu le explică foarte convingător cititorilor săi ideea de sistem, comparând limbajul cu o bibliotecă. Orice bibliotecă, demnă de acest nume, uzează de anumite criterii pentru a dispune cărţile într-un anumit fel şi nu altul. Aceste criterii te ajută, când ai nevoie, să găseşti mai uşor cartea pe care o cauţi. Adică să economiseşti din efortul căutării. Or, este evident că numai când ai un număr relativ mare de cărţi începi să ai probleme când cauţi o carte anume. La fel – şi nu mai e nevoie să mai demonstrezi asta – caracterul de sistem al limbii este impus de numărul mare de semne, de unităţi, care intră în inventarul lingvistic. Iar numărul acestor unităţi nu poate fi decât expresia unor nevoi de comunicare sporite. Numărul mare de unităţi lingvistice poate fi stăpânit de mintea noastră, de memoria noastră, de competenţa noastră numai dacă aceste unităţi sunt aranjate „cu cap”, cu o noimă oarecare, într-o dispunere căreia cel mai potrivit este să-i spunem sistem.

Omul uzează şi de semne de altă natură, vizuale sau tactile, dar acestea nu sunt ordonate într-un sistem de valori inter-dependente. Şi asta pentru că nu e nevoie de o sistematizare şi nu e nevoie pentru că numărul acestor semne non-lingvistice este foarte mic. În plus, au un marcat caracter natural, motivat deci, aproape înnăscut.

3. „Liguistique par ce qu’arbitraire” (Ferdinand de Saussure)

S-ar părea, deci, că Ferdinand de Saussure leagă esenţa limbajului şi de acest caracter, arbitrar, al semnului lingvistic. Am serioase îndoieli în această privinţă. Omul, ca fiinţă raţională, încearcă să fie adecvat în tot ceea ce face, fiind vorba şi de o adecvare a mijloacelor la scopul urmărit. În nici un caz limbajul nu putem spune că-şi propune să fie arbitrar. Ci el ajunge să fie şi arbitrar, după ce, foarte probabil, a început prin a fi motivat şi în numeroase cazuri este şi până azi motivat. Ba chiar se poate spune că într-o proporţie covârşitoare limbajul este motivat. Iată câteva motive pentru care se poate spune că limbajul are un caracter mai degrabă motivat:

1. Mai întâi este motivată natura sonoră, fonică a limbajului. Limbajul a avut de „ales” între a fi vizual, tactil sau sonor, în funcţie de cele trei simţuri capabile să înregistreze materialitatea semnificantului: văzul, pipăitul şi auzul. Punând auzul şi semnificaţia acustică la temelia limbajului, omul a făcut cea mai bună alegere. Nu cred că este nevoie să mai demonstrăm de ce era de preferat semnificantul sonor în comparaţie cu ceilalţi: doi semnificanţi posibili, pe care, de altfel, omul nici nu i-a abandonat cu totul din arsenalul procedeelor semiotice, dar se foloseşte de semne vizuale şi tactile numai în mod ocazional, la periferia comportamentului său semiotic.

2. Despre aşa zisa motivare absolută nu avem nimic de adăugat. Căci dacă ea nu duce la rezultate identice în limbi diferite, importantă este intenţia motivării şi ea trebuie identificată şi înregistrată ca atare, indiferent de rezultat. Poate că ar trebui făcută o distincţie mai mare între semnele de tip interjecţional şi cele de tip onomatopeic. Ele se succed în timp şi sunt net diferite prin natura lor. Interjecţiile sunt spontane, nemijlocite şi primare. Onomatopeele, ca şi cuvintele cu simbolism fonetic, sunt mai recente, ulterioare şi au la baza lor un calcul mental accesibil numai omului, singura fiinţă care încearcă, prin aceste onomatopee, să imite alte fiinţe şi, prin imitare, să le desemneze! O idee, să recunoaştem, destul de ingenioasă şi eminamente omenească.

3. Menţionăm separat componenta cea mai importantă a ceea ce numim motivarea absolută: intonaţia. Ea însoţeşte în mod natural şi spontan toate enunţurile noastre, comunicând deseori informaţii altminteri imposibil de codificat. Aceste informaţii sunt accesibile şi receptorilor care nu stăpânesc limba în care a fost codificat enunţul. Deosebirile de intonaţie de la o limbă la alta sunt relativ puţine şi neesenţiale. Adică datorită intonaţiei (uneori) înţelegem ce e mai important de înţeles dintr-un enunţ rostit într-o limbă necunoscută: dacă ni se porunceşte ceva, dacă ni se cere ajutorul, dacă suntem avertuzaţi asupra iminenţei unui pericol etc. Datorită intonaţiei ceva-ceva este comprehensibil în orice enunţ rostit de lo fiinţă omenească. Intonaţia pune bazele procesului de achiziţie a limbajului de către copii. Să menţionăm şi împrejurarea că intonaţia este componenta lingvistică cea mai puţin cercetată până astăzi. Şi asta pentru că mijloacele de înregistare grafică a intonaţiei sunt foarte puţine şi aproximative…

4. O idee încă şi mai ingenioasă este motivarea relativă, prin derivare şi compunere. Aici intră şi polisemia, existând de cele mai multe ori o noimă, o explicaţie, o motivare a faptului că anumite sensuri şi nu altele se adună sub eticheta aceluiaşi semnificant. Bunăoară sensurile pe care le are în română cuvîntul limbă sunt în mod vizibil derivate unul dintr-altul, adică „formula semantică” a cuvîntului polisemantic limbă este vizibil motivată. Dacă luăm aminte la faptul că fiecare cuvînt primar, nemotivat, arbitrar, de genul casă, bun, a scrie, soare, stea, cap etc. este polisemantic, dar este şi punctul de plecare pentru formarea unei familii de cuvinte relativ numeroasă, putem conchide că majoritatea cuvintelor sunt motivate! (Cu amendamentul că, în principiu, cuvintele nemotivate, primare, au o frecvenţă mult mai mare decât a oricărui cuvînt format de la acea bază lexicală.)

5. Tot de motivarea lingvistică ţine şi dubla articulare a limbajului şi, în principiu, ceea ce numim, în lingvistica românească, stratificarea limbajului. Fiecare unitate lingvistică este o combinaţie de unităţi de rang inferior: mai multe foneme formează o unitate lingvistică semnificativă (morfem), mai multe morfeme alcătuiesc un cuvînt, mai multe cuvinte alcătuiesc o sintagmă, mai multe sintagme o propoziţie, mai multe propoziţii o frază, mai multe fraze un text… Articularea limbajului reprezintă modul ingenios în care omul s-a priceput să valorifice fatalitatea linearităţii discursului, a semnificantului. Această ingeniozitate a mers până la a face semn şi din ordinea în care se succed semnele: Paul frappe Pierre şi Pierre frappe Paul. Când vii la Universitate, la intersecţia dintre Edgar Quinet şi strada Academiei sunt trei semne de circulaţie. În orice ordine le-ai citi, mesajul lor, mesaj însumat, rămâne acelaşi, astfel că autorii codului rutier nu au stabilit nici o regulă în această privinţă. Adică acest cod rutier are numai „lexic”, nu are deloc „sintaxă”.

Ca principiu credem că se cuvine a trece sub titlul de inventar al motivării lingvistice tot ceea ce este expresia unei idei creatoare de soluţii, expresia ingeniozităţii şi inteligenţei umane, tot ceea ce dovedeşte calitatea vorbitorilor de a fi fiinţe raţionale, inteligente şi creative. Acceptând acest unghi de vedere, însuşi caracterul de sistem al limbajului devine expresia motivării, a capacităţii omului de a pune o noimă, o justificare în tot ce face. Şi credem că limbajul merită a fi studiat mai ales din această perspectivă, ca expresie sau chiar împlinire a ceea ce omul are mai specific: inteligenţa.

La ce rezultat ajungem dacă vom cerceta din această perspectivă cuvintele nemotivate, cele prin care am convenit că-şi găseşte expresie „principiul” numit de Saussure arbitrarul semnului lingvistic?

Putem pleca de la observaţia că pentru anumite enunţuri, a căror expresie este arbitrară, nu ne-ar fi imposibil să ne imaginăm o expresie motivată: Pleacă de aici! sau Nu e bine ce faci! ori Nu mă simt bine. Enunţurile de mai sus, rostite cu intonaţia şi gesticulaţia (mimica) potrivită, pot fi înţelese şi de cineva care nu ştie deloc româneşte. Ele au comună implicarea subiectivităţii Emiţătorului, a unei atitudini sau stări a acestuia, ceea ce le apropie mult de nivelul interjecţional al comunicării, de acel nivel care poate fi satisfăcut, acoperit şi epuizat prin semne motivate, motivate absolut. În schimb, pentru enunţul Suma unghiurilor este aceiaşi la toate triunghiurile sau Soarele răsare în fiecare zi din alt loc ne este imposibil să ne imaginăm cum am putea obţine un grad oarecare de motivare absolută, în ce fel ne-ar putea ajuta intonaţia sau mimica (gestica) spontană în transmiterea acestor informaţii. Nu ne ajută nici sinesteziile, nici intonaţia şi nici gesticulaţia. La fel cum nici pentru cuvintele, să zicem, casă, copac, stradă, birou, profesor, elev, albastru, tavan, dulap, nu ne este la îndemână să ne imaginăm un semnificant motivat, capabil, prin sunetele grupate la un loc, să sugereze cât de cât semnificaţii(le) în cauză. Sunt semnificaţi(i) care au în comun tocmai absenţa oricărei implicări a subiectivităţii Emiţătorului. Avem dreptul să conchidem că semnele lingvistice arbitrare au apărut odată cu acest tip de semnificaţi(i), atunci când nevoile de comunicare au impus găsirea unei denumiri şi pentru asemenea concepte, pentru asemenea mesaje cu totul „depersonalizate”. Neputinţa de a proceda în aceste cazuri prin „descoperirea” semnificantului motivat potrivit, deci neputinţa de a proceda în continuare prin folosirea unor semne lingvistice motivate, ar fi putut avea (sic!) ca rezultat şi renunţarea la această încercare, omul mulţumindu-se să comunice exclusiv în limitele propriei subiectivităţi, uzând de enunţuri numai pentru a se exprima pe sine, situaţie în care denumirile motivate aveau şanse bune să fie suficiente şi să acopere necesarul de semnificaţii.

Dacă lucrurile nu au rămas la acest stadiu şi l-au depăşit, asta cred că se datorează unei cauze evidente, de care am mai pomenit: nevoia, necesitatea de a comunica despre această lume exterioară omului, de dincolo de hotarul trăirii sale personale. Ceea ce numim, de obicei, nevoi sporite de comunicare înseamnă la un moment dat şi o trecere dincolo de tine însuţi, ceea ce a însemnat a trece dincolo de zidul motivării, în altă stare a materiei sonore(sic!). Soluţia a fost şi de data aceasta extrem de ingenioasă şi exclusiv umană: convenţia. Termen destul de impropriu, dar totuşi, dintre cei existenţi, cel mai apropiat ca sens de ceea ce s-a petrecut la un moment dat în istoria limbajului, când între oameni apare această nouă relaţie de solidaritate: a da un (acelaşi) înţeles unui complex de sunete care, în sine, nu poate însemna (sugera) nimic! Este vorba de o solidaritate de grup, care sfârşeşte prin a divide umanitatea în grupuri lingvistice, în limbi. Această veritabilă revoluţie semiotică, prin care omul ajunge încă o dată şi în modul cel mai evident să se singularizeze printre celelalte fiinţe, are drept cauză încercarea (sau nevoia) omului de a comunica prin enunţuri din categoria amintită: Suma unghiurilor este aceiaşi la toate triunghiurile, Soarele răsare în fiecare zi din alt loc etc. să ne facem mai comozi şi să dăm un nume celor două tipuri de enunţuri. Propunem denumirea enunţuri intelectuale, raţionale, respectiv enunţuri emoţionale, sensuale, folosind cei doi termeni cu gândul la celebrul adagiu nihil est in intelectu quod non fuit ante in sensu. Aceasta este şi ordinea în care cele două tipuri de enunţuri au apărut în timp: mai întâi enunţurile emoţionale, „sensuale” (utilizând semne lingvistice cu motivare absolută), mai apoi enunţurile intelectuale (fatal arbitrare).

4. Funcţiile limbajului.

Funcţiile limbajului nu pot fi absente dintr-o discuţie despre „esenţa” limbajului, discuţie care îşi pune problema definiţiei corecte a acestuia. În general, orice lucru, orice „ceva”, nu poate fi definit ce „este”, fără a ţine seamă de rostul acelui „ceva”, de funcţia sau funcţiile care i-au reclamat existenţa. Cf. „funcţia (necesitatea) creează organul”. Aşadar căror necesităţi le face faţă limbajul omenesc?

Sau, în alt fel spus, credem că de esenţa şi de necesitatea apariţiei limbajului este legată una (cel puţin una) dintre funcţiile limbajului, examinarea acestora putând să ne ducă la depistarea necesităţii anumite căreia limbajul trebuia să-i facă faţă.

Avem la dispoziţie mai multe teorii şi modele cu privire la funcţiile limbajului. Nu e nevoie să ne declarăm vreo preferinţă pentru excelenţa uneia dintre teorii pentru a merge mai departe. Dacă ne propunem să identificăm funcţiile care au legătură cu esenţa limbajului, cu existenţa acestuia, explicând-o şi justificând-o ca nişte condiţii sau cauze(!) sine qua non, din câte vor fi fiind ele, şase (la Roman Jakobson) sau numai trei (la Karl Bühler şi alţii), două funcţii par a fi imposibil de ignorat: funcţia expresivă (sau emotivă) şi funcţia referenţială (sau cognitivă), fiecare dintre ele corespunzând uneia dintre cele două tipuri de enunţuri: funcţia expresivă produce enunţuri „emoţionale”, iar funcţia cognitivă (referenţială) enunţuri „intelectuale”. Anterior am ajuns la concluzia (la ipoteza) că enunţurile intelectuale (sunt cele care) au făcut necesară apariţia unor semne lingvistice care nu ai puteau fi motivate, ci numai arbitrare. Mai mult ca oricare funcţie, funcţia cognitivă, referenţială, este cea care impune legătura convenţională, aceasta fiind singura posibilă, între un semnificat „intelectual” şi un semnificant sonor, la acest nivel de intelectualitate, sunetele, prin natura lor, neavând nici o şansă de a fi expresive. Aşadar, tendinţa sau nevoia de a comunica pe subiecte lipsite de orice legătură cu persoana Emiţătorului şi a Receptorului, apelând la concepte referitoare la lumea înconjurătoare, ceea ce înseamnă nevoia (sau tendinţa) de a înţelege această lume, este necesitatea care determină trecerea dincolo de zidul motivării, într-o altă stare a „materiei” semiotice. Pare şi chiar este un paradox că încercarea de a afla înţelesul lumii în care trăim i-a făcut pe oameni să apeleze la semnificanţi care, în sine, nu puteau avea nici un înţeles, nici o noimă, nici o justificare, nici o motivare. Semnificanţii inevitabil arbitrari, care numai prin convenţie puteau fi înţeleşi, oamenii ajungând să acorde acelaşi înţeles, acelaşi semnificat, unor emisiuni sonore altminteri, adică la nivelul enunţurilor emoţionale, lipsite de orice relevanţă. Convenţia, ca gen de legătură socială, este extrem de importantă şi de cuprinzătoare, este chiar constitutivă pentru societatea omenească. Nu cumva începuturile convenţiei se produc prin apariţia semnelor lingvistice în sine ne-motivate, arbitrare, dar acceptate şi puse în circulaţie ca semne? Caz în care apariţia acestor semne arbitrare, pentru prima oară în istoria universului(sic!), capătă o importanţă copleşitoare, devenind model şi schemă mentală de comportament extralingvistic. Semnalăm această ipoteză ce se impune prin deducţie, fără să o mai comentăm, fără să o mai verificăm.

Cu alte cuvinte, cunoaşterea este funcţia pe care o punem la baza limbajului, pentru a explica existenţa semnelor lingvistice arbitrare şi rolul convenţiei în comportamentul nostru lingvistic, în însăşi ideea de limbă, în funcţionarea codului etc., etc. Cunoaşterea lumii în aspecte ale acesteia care nu aveau nimic sau prea puţin de natură emoţională (suma unghiurilor unui triunghi… ) pare să fi avut acest rol de modelator al limbajului, aşa cum îl cunoaştem noi. Mai exact spus, acordăm un rol decisiv nevoii de a emite(comunica) enunţuri centrate pe lumea exterioară fiinţei noastre, deloc marcate emoţional. Sau, caz particular, centrate pe fiinţa noastă pusă în postura de obiect, iar nu de subiect al cunoaşterii, al interesului nostru cercetător. Prin astfel de enunţuri omul a făcut din limbaj ceva cu totul deosebit de ceea ce s-ar putea numi totuşi comunicarea între animale. La aceste fiinţe lipsesc semnele arbitrare, lipseşte convenţia, relaţia dintre „semnificat” şi „semnificant” este naturală, înnăscută, nu dobândită prin „educaţie”, prin insuşirea convenţiei, a tradiţiei. La fel, în limbajul non-uman nu avem semne polisemantice, nu avem combinaţie de semne (limbaj articulat), nu avem decât un inventar de „semne”, în nici un caz un sistem! Toate aceste atribute, care deosebesc graiul omenesc de „limbajul” necuvîntătoarelor, au aceeaşi explicaţie, acelaşi reper justificativ: nevoile sporite şi specifice de comunicare pe care le produce la om încercarea de a descrie, de a înţelege lumea în care trăim. Această încercare naşte enunţuri care încearcă să fie conforme cu lumea, cu realitatea, să fie adecvate la această lume. Iar această adecvare se numeşte adevăr. Pe scurt, căutarea adevărului, nevoia de adevăr este cea care a modelat limbajul în datele esenţiale ale acestuia.

Fraza de mai sus sună frumos, ademenitor. Şi, dacă va fi luată în serios, va stârni multe obiecţii. La câteva voi încerca să răspund acum în mod preventiv.

O bună parte din obiecţii, de pildă, se pot ivi dintr-o perspectivă behavioristă asupra limbii, o perspectivă desigur corectă, posibilă, justificată, dar totuşi limitată la anumite cazuri. La fel cum şi fiecare funcţie se actualizează numai prin anumite enunţuri, inclusiv funcţia cognitivă, referenţială. Sigur că limbajul nu este, deseori, decât o formă de a reacţiona la stimuli, inclusiv la stimulii lingvistici, care ne solicită. Mai sunt şi alte tipuri de reacţie, nelingvistică, la fel cum există însă şi enunţuri lingvistice care se produc având cu totul alt statut. Complexitatea limbajului tocmai în aceasta constă, în interacţiunea cauzelor, a funcţiilor, a scopurilor urmărite ş.a.m.d. Este evident pentru oricine că funcţia pe care o îndeplineşte limbajul atunci când rostim enunţul Bună ziua, domnule profesor ! diferă mult de funcţia pe care, câteva minute mai târziu o îndeplineşte enunţul, rostit de acelaşi elev, Suma unghiurilor este aceeaşi la toate triunghiurile. Problema care se pune însă este una singură: care dintre aceste funcţii are sau a avut rol modelator pentru limbaj, a determinat acele atribute exclusiv omeneşti ale limbajului ?

Înainte de a căuta răspuns la această întrebare decisivă, de a căuta şi de a-l da, să mai prevenim o obiecţie. Obiecţia a fost formulată de lingvistica (şi filosofia) care a propus distincţia între „ omul kantian” şi omul om, real, om de rând, fără prea multe manifestări şi nevoi metafizice, pentru care viaţa nu înseamnă meditaţie şi speculaţie filosofică, nu înseamnă o încordare a puterilor intelectuale în scopul înţelegerii lumii şi a propriei fiinţe, nu înseamnă căutarea adevărului. Li s-a reproşat filosofilor, inclusiv lui Kant – cu subînţeles, că au înlocuit cercetarea omului real, a omului statistic cel mai adevărat, cu cercetarea propriei persoane, impresiile sau confuziile astfel înregistrate extrapolându-le la întreaga speţă umană, ca adevăruri „unanim” valabile. Desigur, ar fi grozav ca Immanuel Kant să poată fi făcut (acceptat ca) exponent al omenirii, ca individ reprezentativ pentru speţa umană, fără ca în felul acesta să falsificăm realitatea, să forţăm înţelesurile. Dar câţi dintre oameni, dintre semenii lui Immanuel Kant, resimt „nevoia de adevăr”, pe seama căreia am emis mai sus ipoteza că ea ar fi fost atât de preocupantă, de obsedantă pentru oameni încât a determinat creşterea numărului de unităţi lingvistice, apariţia semnelor lingvistice nemotivate, sistematizarea limbajului, dubla articulare etc. Această ipoteză urmează să fie verificată prin răspunsul pe care îl vom da întrebării, problemei pe care ne-am pus-o imediat după aceea: care dintre funcţiile limbajului a avut cel mai important rol modelator pentru limbaj.

Răspunsul pe care îl putem da rezultă prin eliminare. Bunăoară funcţia fatică este, în mod evident, periferică, incapabilă să producă alte efecte decât un inventar restrâns de procedee prin care se poate verifica iniţierea şi menţinerea contactului dintre Emiţător şi Receptor. La fel, funcţia metalingvistică. Chiar dacă există reguli morfo-sintactice cu referire la verba dicendi, la verbele „rostirii” (vezi limba latină), sunt totuşi prea puţine aceste amprente pe care această funcţie le-a putut proiecta în profunzimea structurilor lingvistice. În plus, această funcţie poate fi concepută şi ca un caz particular, mai ciudat, frizând paradoxalul, o manifestare insolită, neaşteptată, a funcţiei referenţiale, cognitive. La fel şi funcţia poetică: deşi importantă şi deloc rar manifestă, ea nu poate fi imaginată decât ca o excrescenţă a organismului lingvistic deja constituit ca atare. Nici funcţia conativă nu poate produce consecinţele avute în vedere.

Procedând în felul amintit, am ajuns la concluzia că numai două funcţii puteau fi atât de importante încât să determine consecinţe dintre cele mai profunde: funcţia expresivă (emotivă) şi funcţia referenţială (sau cognitivă). Sunt funcţiile care se manifestă cel mai des, am putea spune că sunt nelipsite în orice act de comunicare a unei informaţii. Funcţia expresivă se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca Emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru. Este semnificativ că intonaţia (procedeu ce ţine de zona motivării lingvistice) are un rol deosebit de important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului ş.a. Dacă comparăm enunţurile (1) a venit unchiuleţul meu şi (2) a venit unchiul meu, o persoană la care ţin foarte mult, trebuie precizat că numai în enunţul (1) se manifestă funcţia expresivă, prin diminutivul unchiuleţul, din care Receptorul înţelege plăcerea pe care i-o face Emiţătorului sosirea unchiului. În enunţul (2) această simpatie nu mai este exprimată, exteriorizată ca reacţie la propria informaţie pusă în circulaţie, ci este declarată şi prezentată ca informaţie, ca relatare.

Cu privire la funcţia referenţială (cognitivă) s-a făcut observaţia că este singura funcţie care antrenează judecata de valoare a conformităţii cu realitatea, adică produce enunţuri supuse la criteriul adevărului. Ne întrebăm aşadar dacă enunţurile din această categorie au fost atât de importante, adică atât de frecvente încât au putut modela limbajul, determinând mai întâi apariţia semnelor lingvistice arbitrare, apoi un număr tot mai mare de semne, imposibil de memorat şi folosit fără a le „aranja” într-un sistem ş.a.m.d.

Când Ferdinand de Saussure spune că limbajul „este un principiu de clasificare”, termenul clasificare este aplicabil în primul rând asupra lumii înconjurătoare, care ni se înfăţişează ca o revărsare nesfârşită de obiecte de tot felul infinite la număr. Acestei lumi omul îi dă coerenţă prin cuvînt, prin cuvintele care, de regulă, denumesc nu obiecte, ci clase, mulţimi de obiecte. Adunarea sub umbrela aceluiaşi semnificant a mai multor obiecte se face pe baza unui criteriu de echivalare, ceea ce înseamnă implicit o judecată, un adevăr, o încercare de a ne conforma realităţii: aceste obiecte merită să poarte şi poartă acelaşi nume, măr, deoarece aparţin aceleiaşi clase, deosebită de clasa „obiectelor” pe catre le numesc pară etc. A înţelege că o anumită mulţime de obiecte aparţin aceleiaşi clase de obiecte înseamnă a afirma un adevăr despre lumeda ăn care trăim.

Termenul clasificare, din enunţul saussiurian, mai poate fi înţeles cu referire la limbajul însuşi, ale cărui elemente sunt şi ele clasificate, identificarea acestor clase(mulţimi) constituind preocuparea de bază a grămăticilor: substantive, verbe, adjective, etc., subiect, predicat, atribut, etc. S-ar putea uşor demonstra că concepţia după care sunt clasificate, ordonate şi sistematizate elementele limbajului este, în ultimă instanţă, o idee, o concepţie, un model după care însăşi lumea înconjurătoare capătă coerenţă, sens, noimă. Că acest „sens” diferă de la o limbă la alta, că deci limbile afirmă „adevăruri” diferite, nu are prea mare importanţă. Contează încercarea, intenţia, iar „intenţia” nomothetului, onomaturgului, atunci când închipuie un grai, o clasă de cuvinte sau un simplu cuvînt, este conformarea cu realitatea, cu adevărul!

Dacă structura limbii este (sau încearcă să fie) conformă cu realitatea, cu structura acesteia, aceasta nu se datorează unei acţiuni conştiente a vorbitorilor. Insul vorbitor are acces numai la enunţuri, la adevărurile care pot fi comunicate prin frazare. Dar, iată, există şi adevăruri implicite, conţinute nu în enunţuri, ci în structuri, în modul de organizare a enunţurilor, în morfologia şi sintaxa acestor enunţuri. Adică nu la nivelul enunţurilor rostite, la nivelul parole, ci la nivelul langue – limbă, nivel social, supraindividual, abstract, general. Cum a ajuns limba să fie în sine la acest nivel purtătoare de adevăr?

5. Limba ca principiu de clasificare.

Propoziţia (1) Actualul rege al Franţei este deştept, rostită azi în primăvara anului 2004, este purtătoarea unui neadevăr. Ea poate fi corectată prin propoziţia (2) Franţa, fiind republică, nu are rege. Alta este situaţia enunţului (3)Strălucirea soarelui întrece strălucirea lunii. Acest enunţ pare corect, purtător de adevăr. Dacă l-am traduce în germană, am constata însă că substantivul care denumeşte astrul nocturn este de gen masculin, iar substantivul care denumeşte astrul cel mai luminos de pe firmamentul terestru este feminin! De unde şi întrebarea: cum este corect, cum este adevărat? Adevărat(corect) este, în acest caz, probabil mesajul ce ni-l transmite limba maghiară, care nu face deosebire între substantive masculine şi feminine. Dacă conchidem că într-adevăr este greşit, ne-adevărat, ne-conform cu realitatea să atribui un gen, masculin sau feminin, corpurilor cereşti, vom observa că această greşeală nu poate fi corectată, printr-un enunţ care să elimine informaţia eronată. Deducem din această împrejurare că adevărul(sau ne-adevărul) se poate exprima în două feluri: (a)prin enunţuri, prin frazare, şi e vorba de adevăruri a căror răspundere o poartă emiţătorul şi (b)prin însăşi structura limbii, prin înseşi „regulile” codului lingvistic. „Într-o istorie a ştiinţelor, a cunoştinţelor şi concepţiilor despre realitate ar trebui arătat, măcar sub titlu de curiozitate, că şi filogenetic şi ontogenetic limba este prima concepţie asupra realităţii la care ajung oamenii, concepţie conţinută în categoriile limbii, în organizarea acestora, etc. Învăţând să vorbească, oamenii învaţă de fapt şi să înţeleagă realitatea, limba fiind prima care îi ajută să depăşească înfăţişarea aparentă, senzorială, a acesteia. Capătă noţiuni despre obiecte, deduc însuşiri, acţiuni şi relaţii ale acestor obiecte (adjective, adverbe, verbe, conjuncţii şi prepoziţii, substantive, etc.).[1]

Este un truism să afirmi că „s-a spus despre limbă că este un cod, un mijloc de comunicare, ceea ce este adevărat pe plan sincronic. Pe plan diacronic însă, comunicarea precede limba, a cărei configuraţie este un rezultat al acţiunii de comunicare. Dacă considerăm limba ca o sumă de consensuri (implicate şi respectate de orice frazare), apariţia acestora n-o putem explica decât prin comunicare şi în comunicare” [2]. În alţi termeni, nivelul langue al limbajului ar fi rezultatul sedimentării unor consensuri apărute la nivelul enunţării, al vorbirii – parole. Al unor consensuri repetate şi frecvente care au sfârşit prin a deveni un soi de amprentă mentală. Nevoia de a deosebi dintre nominativ şi acuzativ, între subiectul şi obiectul unei acţiuni este greu să o legi de toate funcţiile limbajului, de toate enunţurile posibile. Nevoia de a distinge dintre un „obiect” cunoscut (omul) şi unul necunoscut (un om) se impune prin enunţuri numai de un anumit fel. Le-am numit enunţuri intelectuale, din raţiuni etimologice, având în vedere originea comună a acestor două cuvinte: intellectus şi a înţelege (< lat.intellegere), pentru a desemna vocaţia omului de a înţelege, de a căuta înţelesul, noima, sensul, raţiunea de a fi a lumii în care trăieşte şi a propriei persoane. Şi aidoma lui Dumnezeu, acel Dieu invisible (care) a créé le monde visible, dar adevărată nu este lumea vizibilă, ci cealaltă, nevăzută, a esenţelor metafizice, la fel şi omul, în spatele enunţurilor audibile şi vizibile, al aspectului parole-vorbire, a creat aspectul invizibil langue-limbă, mai adevărat, mai real, mai important decât nivelul sensibil al limbajului.

E lucru cert – certitudine pe care o am fără să fi cercetat cât de cât subiectul, că în graiul fiinţelor necuvîntătoare(!) nu există decât enunţuri, decât vorbire – parole. În spatele emisiunilor sonore produse de aceste fiinţe nu există nici un principiu de clasificare a acestor semnale, nu există aspectul langue – limbă, drept care nici aceste producţii sonore nu pot fi numite limbă.

Aşadar, nevoile sporite de comunicare, pe care le-am identificat drept cauză (cea mai probabilă) a modelării limbajului uman, caracterizat, în mod specific, prin semnificanţi arbitrari nemotivaţi, prin (dubla) articulare, prin structurare şi sistematizare, aceste nevoi sporite de comunicare nu pot fi explicate la rândul lor decât prin nevoia omului de a înţelege tot mai adânc şi mai departe lumea în care trăim.

De unde această nevoie ? – iată o întrebare cu care ieşim din cadrul nostru obişnuit, depăşindu-ne condiţia. Condiţia de grămătic. Nu şi pe cea de om.

Drept care dacă limbajul nu poate lipsi din definiţia omului, nici din definiţia limbii nu poate lipsi nevoia de adevăr, menirea limbajului de a fi instrumentul adevărului, instrument „dătător de învăţătură şi discriminator al naturii lucrurilor” (Cratylos), atât la nivelul parole cât şi, mai ales, la nivelul langue, nivel îndeobşte ignorat de lingvişti ca sediu al adevărului. Acel adevăr la care suntem constrânşi („ars obligatoria”) în calitatea de vorbitor a unui grai omenesc. Deprinderea şi exerciţiul limbii ne obligă să avem o concepţie despre lume, să fim preocupaţi de aflarea adevărului, să fim, adică oameni. Adică ne ajută, ne îmboldeşte, pe unul mai mult, pe altul mai puţin, dar câtuşi de puţin pe fiecare, să fim şi să ne purtăm după chipul şi asemănarea Cuiva, Care a sădit în noi nevoia de ADEVĂR. Această nevoie este semnul calităţii noastre de fiinţe umane.

[1] vezi Ion Coja, Limba ca fenomen social, în „Revista de filozofie” nr. 9, 1967, p. 1032

[2] vezi idem, p. 1033