„Crimele” legionare sub lupa adevărului. „Generalul rus mi-a spus că aş fi idiot dacă aş continua să cred că legionarii l-au asasinat pe Iorga.”

Publicat de |2018-03-18T13:23:13+00:0018 martie 2018|Legionarii în eternitate, Textele altora|

Nota redacției: Publicăm două capitole din cartea colegului nostru VASILE SANDU despre diversiunea numită REBELIUNEA LEGIONARĂ  (Titlul complet Rebeliunea legionară, o minciună mare cât tot secolul XX…) Cartea se află la tipar

CAPITOLUL IX

Suprimarea criminalilor carlişti

la Jilava – noiembrie 1940

Băgaţi de seamă,

domnule Mihai Antonescu,

să nu vă treziţi cu ei în poartă,

înşiraţi ca mistreţii după o hăituială.”

(Mihail Sturdza – România şi sfârşitul Europei)

Când la Jilava, în noiembrie 1940, legionarii i-au suprimat pe cei 64 de mari criminali, ei au făcut-o cu sentimentul şi pretenţia că îndeplinesc astfel un act de justiţie, căci toţi cei vizaţi de glonţul ucigaş, erau din anturajul regelui Carol al II-lea şi participaseră în chip responsabil şi vinovat la asasinarea a peste 300 de tineri, a căror vină era că aveau alte idei. Nu săvârşiseră nici o încălcare a legii, dar aveau anumite idei, despre cum poate fi salvată România din mlaştina corupţiei şi a politicianismului criminal. În celulele alăturate, se aflau arestaţi zeci de kominternişti, cu ale căror idei, legionarii se aflau în contradicţia cea mai radicală.

Se miră unii şi azi – cazul lui Andrei Pleşu, de ce legionarii, la Jilava, nu i-au împuşcat și pe kominternişti. Doar le erau adversari şi se aflau la discreţia lor.

Da, kominterniştii erau adversari ideologici ai legionarilor, dar legionarii le recunoşteau dreptul de a avea alte idei, în timp ce demnitarii suprimaţi atunci la Jilava, fuseseră arestaţi, nu pentru delictul de opinie, pentru ideile lor, ci pentru crime oribile, pentru un veritabil genocid, săvârşit asupra tineretului naţionalist.

Fostul deţinut politic, Vasile Blănaru „Flamură”, a fost un martor ocular al acelor vremuri, ne povesteşte în memoriile sale, vizita efectuată de el la închisoarea Jilava, unde erau arestaţi pentru crimele făcute, cei 64 mari criminali carlişti.

Prima celulă vizitată a fost camera zero. Aici nu era nimeni. Nici un prizonier. Încet Ghe. Creţu ne-a invitat s-o vizităm de-adevăratelea, explicându-ne:

– Asta este camera condamnaţilor la moarte. E goală. Din auzite, ştiu că aici sunt încarceraţi cei osândiţi la pedeapsa capitală, de la pronunţarea sentinţei, până la executarea ei.

Nici unui legionar din cei asasinaţi nu i s-a făcut favoarea de a trece pe aici…

Noi am fost ucişi fără sentinţe în fărădelege, în baza unor ordine telefonice, mai rău ca oriunde, ca nişte viermi…

Ce-am făcut noi camarazi, ca să merităm un sfârşit atât de tragic? Ce-am făcut noi Doamne?

Camera mi s-a părut o încăpere săpată în stâncă, rece şi ţintuită în beton şi fier.

Privind-o mi-a făcut impresia unui cavou răvăşit de cutremur, gata să înghită toate visurile din lume.

Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că două decenii mai târziu, într-un regim de dictatură kominternistă, voi fi locatarul acestui cavou de beton, fier şi apă, l-aş fi crezut nebun de legat.

Numai că tainele vieţii sunt greu de pătruns, iar căile oamenilor un labirint fără ieşire.

La celula numărul 1 (ne-am uitat prin vizetă), l-am văzut pe Mihail Moruzov: era îmbrăcat într-un halat de mătase elegant, pe cap avea un fel de turban (şi acesta din mătase), iar în picioare papuci de casă.

În celula fostului şef al S.S.I.-ului, măsuţa de sub geam era plină cu pachete, alimente şi obiecte de îmbrăcăminte.

Ghe. Creţu, călăuza noastră, ne-a explicat: Acesta e vestitul Moruzov, directorul Serviciului Secret de Informaţii, omul regelui, a fost mai puternic decât un prim-ministru.

Uitaţi-vă bine la el. E singur… El şi cu Gavrilă Marinescu de la 4 n-au probleme de conştiinţă.

Din explicaţiile lui Ghe. Creţu, am înţeles că, la acea oră, deţinuţilor din închisoarea Jilava, inclusiv kominterniştilor şi prizonierilor din secţiile I şi II, li se îngăduia, cu precădere Duminica, să primească orice fel de îmbrăcăminte şi orice fel de bunătăţi alimentare, de la şuncă de Praga şi salam de Sibiu, până la ciocolată şi cafea naturală, fără nici o restricţie, să aibă plapumă, perne şi cearceafuri (de acasă), chiar şi covoare (la Mihail Moruzov, am văzut un astfel de covor, întins de la uşă, până la pat).

După câte îmi amintesc din spusele călăuzei, deţinuţii din Jilava, aveau voie să aibă ceasuri, inele, stilouri, cărţi, reviste, ziare, să joace şah, table, poker, să primească şi să scrie scrisori. Să scrie orice: chiar şi împotriva Gărzii de Fier.

La trei din celule, am văzut şi aparat de radio: la celula 4 a generalului Gavrilă Marinescu (aici am văzut o dezordine provocatoare, camera era goală la ora aceea locatarul era la vorbitor), la celula 7 a fostului prim-ministru Argeşanu şi a colonelului Anibal Panaitescu şi la celula 15 unde se găsea singur Nicky Ştefănescu.

Victor Iamandy, la celula numărul 3, între celulele colonelului Ştefan Gherovici şi celula fostului prefect al Poliţiei bucureştene, fusese încarcerat împreună cu doi jandarmi, poate cei mai odioşi din întreaga jandarmerie: maiorul Frederic Damian şi sublocotenentul Cinghiţă.

În discuţiile cu aceştia, desigur s-a putut afla o parte din crimele comise de „apărătorii democraţiei, împotriva tineretului român, acel tineret pe care fostul domnitor carlist l-a voit totdeauna întemniţat, prigonit, ucis.

În presa legionară (vezi Buna Vestire din 22 septembrie 1940) liberalul Victor Iamandy, va fi prezentat drept doctrinarul crimelor.

Nu s-a exagerat de loc, pentru că acest om, în câineasca luptă pentru putere, pentru glorie, pentru a fi ministru, s-a pus obiedient în serviciul oricărui satrap politic şi ca Ministru de Justiţie, a devenit legislatorul, doctrinarul tuturor odioaselor crime săvârşite mai ales în timpul dictaturii regale.

Mai mult, el este cel care a iniţiat în ianuarie 1940 cunoscuta acţiune de combatere a planului carlist, care urmărea reconcilierea cu legionarii din închisori şi lagăre, să nu reorganizeze viaţa universitară, ca să nu se dea posibilitatea elementelor legionare să se regrupeze: Guvernul să rămână torţionarul Gărzii de Fier, opera de pacificare, fiind o mare greşeală…

În politică, totul se plăteşte, nimeni nu rămâne dator. Dacă nu pedepsesc oamenii, Dumnezeu este până la urmă neiertător. Aceasta trebuia să o ştie şi cel pe care, acum îl priveam prin vizeta celulei numărului 3 şi care voia să pară ca şi Petre Andrei, fără pată, nevinovat, cu conştiinţa curată, un om care n-a făcut nici un act urât, ci a lucrat numai „determinat de sentimentul datoriei şi al iubirii de ţară”…

Că aşa credea despre sine acest ucigaş din vocaţie, deducem din testamentul scris de el în celula 3 la 11 noiembrie 1940, din următoarele rânduri:

În caz de moarte, iată dispoziţiunile mele testamentare:

Voi ştiţi că n-am fost intim cu regele, că n-am cunoscut-o şi n-am văzut-o vreodată pe Elena Lupescu, iar cu anturajul suveranului, n-am avut nici o legătură.

Voi ştiţi că în activitatea mea politică, am luptat făţiş împotriva Mişcării Legionare, dar totdeauna numai pe tărâmul ideilor şi al programelor, ridicându-mă cu hotărâre în toate împrejurările împotriva violenţelor…”

Nu-i exclus ca Victor Iamandy să nu fi fost un intim al lui Carol al II-lea, să n-o fi cunoscu pe metresa lui şi nici să fi avut o legătură cu anturajul (camarila) suveranului.

De altfel, se ştie că majoritatea celor care s-au îndeletnicit cu asasinarea legionarilor, ca exemplu Gavrilă Marinescu, Argeşanu, Bengliu, Zeciu, ş.a.m.d. nu s-au considerat intimii lui Carol şi mulţi dintre ei, s-au manifestat cu ostilitate, discret contra „jidoavcei de la palat” şi contra celorlalte „vedete” ale camarilei regale.

Aceasta însă nu i-a împiedicat să se pună la dispoziţia regelui – călău, să accepte „strategia” politică a camariliştilor şi a lui Armand Călinescu (el o numea „lovitură de efect”) şi astfel să devină unealta criminală în cadrul acestor lovituri de efect.

Printre aceştia, Victor Iamandy, ca Ministru al Justiţiei, a jucat un rol doctrinar şi nu există nici o dovadă scrisă, că s-ar fi ridicat într-un fel împotriva masacrelor, a violenţelor sângeroase, împotriva acelor masacre, în care legionarii au fost ucişi fără judecată, fără vină, în baza unor ordine telefonice.

La celula 5, îşi avea „reşedinţa” colonelul magistrat Vasile Zeciu. Acesta este monstruosul Zeciu – ne explică în şoaptă „călăuza”.

– Priviţi-l, aşa se agită toată ziua. N-are astâmpăr. Face zeci de kilometri de-a lungul camerei…

Boceşte şi se tânguie ca o hahaleră… Nici un gram de demnitate în el.

El este cel care, în calitate de prim-procuror al tribunalului militar, a trimis la temniţă, mii de români nevinovaţi, cu o cruzime de ucigaş.

El este cel care a participat activ la operaţia de ştrangulare a Căpitanului pe parcursul a peste şapte ore de chinuri îngrozitoare.

Aici pe Valea Piersicilor, când osemintele Căpitanului şi a celorlalţi 13 camarazi ucişi, au fost aruncate în groapă, el, acest monstru care acum se tânguie, a dat ordin să se arunce peste trupurile ştrangulate, kilograme de clorură, să distrugă orice urmă

Acum priviţi-l… Nu mai are puterea să se comporte ca un nemernic.

Ve-ţi vedea şi ceilalţi generali, colonei, maiori, preşedinţi de tribunale militare, preşedinţi de curţi de apel, chestori şi ofiţeri de poliţie, jandarmi, veţi vedea pe adevăraţii exponenţi ai „Elitelor” carliste, cu care camarila îşi propusese să întroneze în ţară, o ordine nouă, a „omeniei” şi a „dreptăţii” româneşti.

Două-trei minute l-am urmărit pe Zeciu, prin vizeta celulei. Era la ora plimbării şi într-adevăr, se găsea într-o stare de surescitare extremă, bântuind de fobia unei poltronerii exagerate.

Dar nu numai pe fostul prim-procuror al tribunalului militar din capitala ţării l-am găsit într-o astfel de stare, vrednică de milă.

Majoritatea celor 65 de prizonieri sub pază legionară, uitaseră „minunile de vitejie” pe care le făcuseră ca miniştri, ca anchetatori, ca paznici, ca torţionari, ca „executanţi voluntari”, în marea bătălie pentru stârpirea „ciumei verzi”.

Deplorabil l-am văzut pe generalul Argeşanu (preşedintele guvernului asasin) la celula 7, tânguindu-se şi etalându-şi nevinovăţia, pe şeful jandarmeriei Bengliu, la celula 9, pe faimosul Nicky Ştefănescu, la celula 15, cuprinşi de panică şi laşitate; i-am urmărit prin vizetă pe uneltele asasinilor: ofiţeri de jandarmi şi de poliţie, agenţii şi plutonierii, pe toţi acei exponenţi ai organelor de „ordine” şi justiţie statală, care cu mâinile lor, au schingiuit şi ucis sute de tineri, care n-au avut altă vină, decât aceea de a fi voit să lupte pentru învierea românismului.

Pe aceştia i-am văzut la celulele 10, 11, 17 şi 18. În ultima celulă a secţiei a II-a, celula cu numărul 19, bântuiţi de aceeaşi poltronerie, aşteptau ziua judecăţii Radu Pascu, fostul prim-vicepreşedinte al Curţii de Apel din Bucureşti şi Lt. Colonelul D. Negulescu, fostul prim-preşedinte al Tribunalului Militar din Cluj.

Întreaga „Vizită” la cele două secţii ale Jilavei a durat cam două ore.

Ghe Creţu interveni, dându-şi seama că ne-a impresionat zbuciumul lui Zeciu şi a celorlalţi din celulă, interveni să ne lămurească.

– Aţi văzut cum „domiciliază” la Jilava asasinii căpitanului: pachete, vorbitoare, plapume de mătase, covoare pe jos, aparate de radio…

La celula 17 – acolo e Panova şef – au orchestra lor… jur că purtarea noastră, a paznicilor, este mai mult decât cuviincioasă.

Acum veniţi să vedeţi „celula neagră” în care a fost ţinut Căpitanul în 1938, înainte şi după proces…

Ne-am întors şi am vizitat camera de izolare, faimoasa „celulă neagră” de la secţia a doua.

Aşezată vizavi de camera 13, celula neagră (mai târziu voi auzi de ea, sub denumirea scurtă „neagra”) era cu totul deosebită de celelalte încăperi ale fortului: o cameră, un fel de cameră imensă cuprinsă între zidul coridorului secţiei a II-a şi masivul zid dinspre „Reduit” ce forma aşa-zisul „parapet” al fortului în interior. În Jilava există mai multe asemenea hrube (vreo trei – patru).

Dar aceasta de care vorbim era „neagra”, vestita celulă, folosită pentru izolarea şi pedepsirea deţinuţilor periculoşi.

Fără nici un geam, fără nici o mobilă, închisă ermetic, „celula neagră” a Jilavei mi s-a părut de-a dreptul un blestem.

Nu sunt suficiente cuvintele potrivite pentru a o descrie. Şi de necrezut, la sfârşitul deceniului patru, al celui mai progresist secol, sec XX, să existe oameni, deţinuţi politici, izolaţi zile, nopţi, săptămâni, într-o asemenea încăpere.

– Aici domnilor, uitaţi-vă bine şi să faceţi deosebirea între camera cu covor a lui Gavrilă Marinescu şi această vizuină înfricoşătoare, aici a fost ţinut Căpitanul.

Nu o oră, nu o zi, nu o noapte, ci săptămâni în şir. Fără pat, fără aer, în bezna aceasta, fără hrană, fără apă, singur în frig şi umezeală… A fost adusă de la prefectura lui Gavrilă Marinescu o echipă specială de agenţi cu misiunea ca celula să fie permanent cu 2 – 3 căldări de apă pe ciment.

Se urmărea astfel uciderea Căpitanului prin metoda aceasta a distrugerii morale şi fizice.

Agenţii din „echipa specială”, sunt aici la celula 18. Au pat, au aer, au lumină, primesc pachet, dorm pe saltele de lână şi se acoperă cu plapume, fumează, se distrează şi se consideră năpăstuiţi.

Faceţi deosebirea!

Ultima explicaţie a lui Ghe. Creţu, combinată cu ceea ce am văzut în „celula neagră”, ne-a ajutat să părăsim Jilava, acum cu un sentiment de revoltă, de groază, de furie.

La poarta Jilavei, călăuza ne întreabă:

– Doriţi poate să ştiţi cum arată „vorbitorul” închisorii?

Am intrat în camera din dreapta porţii. În încăperea în care am intrat, se găseau circa 30 de persoane: tineri şi mai în vârstă, bărbaţi şi femei, aşezaţi câte doi sau trei, la câte o măsuţă sau pe nişte bănci anume, aranjate pentru „vorbitor”.

Gălăgia era în toi, ca făcând parte din programul obişnuit al „vorbitorului”.

Ceea ce e necesar să subliniez la acest capitol, sunt următoarele constatări:

a) fără nici o discriminare, toţi deţinuţii Jilavei, aveau dreptul la câte un vorbitor pe săptămână,

b) nu am văzut nici un gardian sau un legionar din serviciul lor de pază, care să asiste la „vorbitorul” celor aduşi aici în acest scop.

c) din explicaţiile lui Ghe. Creţu, am înţeles că durata unui „vorbitor” era în general limitată la o oră, dar că, nefiind nici un control şi nici o evidenţă, totdeauna depăşea această limită.

La Jilava existau atunci, metaforic vorbind două lumi diametral opuse, încleştate fatalmente împlacabil într-o confruntare „nu ideologică (pentru că toţi cei 65 de Mari Criminali, cu excepţia a 2 – 3 inşi, se aflau la Jilava pentru omucidere – ceea ce nu e politică şi nici ideologie) ci lumea redusă la o ceată de nelegiuiţi, a fostelor autorităţi de „ordine”, care aşteptau să li se arunce colacul de salvare.

Mai la obiect vorbind, legionarii aşteptau, ca Justiţia să-şi facă datoria, judecând în mod public, sub imperiul celei mai stricte obiectivităţi, nu pe toţi cei care în trecut ar fi avut vederi potrivnice ideologiei şi metodelor politice ale Gărzii de Fier, ci numai pe acei foşti demnitari, poliţişti şi jandarmi vinovaţi de crimă, în timp ce aceştia, începând cu generalii asasini şi sfârşind cu ultimul agent de poliţie sperau ca antoneştii, împreună cu oamenii din jurul lor (camarila), să devină apărătorii din jurul lor din oficiu şi să-i salveze.

Raţionamentul acestora era simplu, mai curând, sau mai târziu „divorţul” dintre Generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară se va produce inevitabil.

Atunci generalul va trebui să recurgă la ajutorul vechiului aparat represiv, la experienţa si antilegionarismul acestui aparat, pentru a nu fi înfrânt.

Adică va face ca „elita carlistă”, respectiv prizonierii din celulele Jilavei, să treacă din slujba fostului rege-călău, în slujba noului dictator Antonescu.

Raţionamentul era şi al antoneştilor.

(Vasile Blănaru – Flamură – Înfricoşătorul asasinat din noaptea de 29/30 noiembrie 1938 – Apocalipsa ucigaşă – pag 150 – 168 – Editura Sepco)

Ne spune Mihail Sturdza:

Ca şi mulţimea întreagă a Legiunii, şefii aşteptau şi ei cu nerăbdare judecata celor vinovaţi.

Satisfacţia pe care o cereau şi pe care puneau mare preţ, mai mare decât orice răzbunare, ei care fuseseră victimele atâtor calomnii, atâtor minciuni, atâtor tăceri nevinovate, era proclamarea adevărului, astfel ca lumea întreagă să-l cunoască, cum ei învăţaseră a-l cunoaşte în carnea şi sufletul lor.

Această satisfacţie, numai un proces public, putea să le-o dea întreagă.

Mihai Antonescu amâna continuu procesul, pe care toată ţara îl aştepta.

Adept al politicii titulesciene, el fusese camarad de gândire, cu mulţi dintre cei care prigoniseră Mişcarea Legionară: oportunismul singur îi schimbase poziţia.

Convingerile sale şi mai presus de toate, ura contra Mişcării – simpatia deci pentru cea mai mare parte din cei deţinuţi la Jilava – rămăseseră aceleaşi în adâncul sufletului său.

Intrigile sale între General şi Mişcare, începuseră din primele zile ale guvernării.

Prelungirea situaţiei echivoce de la Jilava, deschiderea acestor intrigi, un nou şi mănos câmp de activitate.

Înainte de plecarea mea la Berlin, în momentul în care îi treceam interimatul, îl făcusem să observe, primejdia care o reprezenta, această continuă amânare, a aşteptatei „judecăţi”.

Băgaţi de seamă, să nu vă treziţi cu ei în poartă, înşiraţi ca mistreţii după o hăituială.”

Pretextul ce mi l-a oferit, a fost numărul martorilor de interogat şi dificultatea ce-o avea, de a se hotărî între un tribunal ordinar şi un tribunal de excepţie.

Generalul Antonescu, pusese Comisia de anchetă a atrocităţilor anti-legionare sub preşedenţia unui membru al Curţii de Casaţie, a acelei Curţi, care respinsese zecile de motive de revizuire, prezentate de avocaţii Căpitanului.

Nu a admis ca vreun membru al Mişcării să facă parte din acea comisie, cu toate că juridiceşte, o asemenea participare, ar fi fost admisibilă, comisiunea nefiind o instanţă judecătorească, ci un simplu organ de instrucţie.

Atât timp cât Generalul, pentru motive cunoscute lui, se arătase mai îndârjit decât conducerea Mişcării în urmărirea vinovaţilor, Comisia a lucrat cu o oarecare asiduitate.

În primele săptămâni din noiembrie, însăşi Generalul îşi schimbase deja atitudinea faţă de mişcare.

O dată cu aceasta, s-a schimbat şi atitudinea Comisiei de anchetă, care urma pas cu pas instrucţiunile Preşedintelui Consiliului şi ale Ministrului Justiţiei.

Generalul, care călcând mai târziu pe căile lui Carol şi ale lui Călinescu, va vărsa cu atâta uşurinţă, sângele legionar şi care în toată viaţa lui a fost omul cel mai nepăsător de sângele celorlalţi, a comunicat lui Horia Sima, în primele zile din Noiembrie, că nu mai consideră pedeapsa capitală pentru nici unul din deţinuţii de la Jilava: „Domnule Sima, nu vreau să vărs sânge!”

Nici Mişcarea, nici Comandantul ei nu voiau să vadă sânge, dar după atâta sânge nevinovat deja vărsat, credeau că un exemplu, cât de redus, era necesar, pentru a dovedi posibilelor viitoare victime şi posibilelor viitori călăi, că astfel de excese, ca acelea care însângeraseră dictatura lui Carol al II-lea, nu vor mai fi permise.

Întrebat de Horia Sima, în faţa Generalului Antonescu, cât timp va mai trece, pentru ca vinovaţii să apară în faţa unui tribunal, Mihai Antonescu i-a răspuns: „Şapte sau opt luni.”

Degeaba a arătat Comandantul Mişcării că această temporizare nu va putea fi interpretată de camarazii victimelor decât ca o intenţie de a câştiga, prin timpul ce trecea, o bună ocazie de a salva viaţa călăilor, ceea ce ar provoca reacţiuni contrarii, celor dorite de toţi.

Comisia de anchetă, s-a transformat brusc, la un moment dat, într-o comisie medicală, cerând eliberarea unui grup de asasini notorii: a sublocotenentului Cinghiţă, care comandase plutonului de execuţie în lagărul de la Vaslui, a comisarului Davidescu, implicat în violarea si asasinarea bestială, prin tăierea sânilor a Nicoletei Nicolescu, a Generalilor Marinescu şi Bengliu, cerând internarea lor în spitale şi sanatorii.

Nu s-ar fi întâmplat nimic la Jilava – ne spune Horia Sima – dacă n-ar fi existat provocările anterioare şi dacă la aceste provocări, nu s-ar fi adăugat altele, mult mai grave, săvârşite chiar în timpul exhumării.”

Următorul citat din notele mele, va da, credem, o impresie mult mai adevărată, celor ce s-au întâmplat în această noapte la Jilava:

În acea noapte, legionarii au găsit sub lespezi grele, de tone de beton, cadavrele camarazilor şi şefilor lor.

Căpitanul era încă îmbrăcat în haine de deţinut, iar lanţurile de la picioare nu i se luaseră nici după moarte.

Mâinile şi gâtul Căpitanului, erau încă sub ştreangul asasin.

Atunci când în durerea şi indignarea lor, legionarii au părăsit pentru o clipă, tristele resturi pământeşti ale celor atât de dragi lor, anume feţe ipocrite, s-au tras în dosul perdelelor, de unde asistaseră, la deshumarea celor asasinaţi de ei.

Printre aceste provocări, cea care a adus starea de spirit a celor prezenţi la punctul de explozie, a fost intervenţia sacrilegă a lui Eugeniu Bănescu, preşedintele comisiei de anchetă, vociferând către cei care dezgropau trupurile căpitanului şi ale camarazilor lui: „Să se sfârşească odată cu comedia aceasta!”

Explozia propriu-zisă, a fost provocată de ordinul care sosise, de a înlocui garda legionară a închisorii, cu o gardă militară, în timp ce legionarii se aflau adunaţi împrejurul mormântului Căpitanului lor.

Horia Sima ne spune: „Generalul luase această măsură, într-o chestiune, care privea de aproape Mişcarea, fără să se consulte şi cu mine şi fără să-şi dea seama probabil de consecinţe.

Ordinul s-a transmis autorităţilor militare care aveau în pază Închisoarea Jilava. Eu n-am aflat de existenţa acestui ordin decât a doua zi, după ce deţinuţii nu mai erau în viaţă.

Dar printre legionarii ocupaţi cu lucrările de deshumare, ştirea s-a răspândit ca fulgerul, chiar în noaptea aceea.

Toată lumea era consternată. Priveau în gol, neştiind ce să mai creadă.

Nu mai există nici un dubiu, spuneau ei, că Generalul Antonescu nu este sincer cu noi, că nu poate sau nu vrea să pedepsească pe vinovaţi.”

Am avut atâtea semne prevestitoare. Îndepărtarea Gărzii Legionare, este o dovadă clară, că Generalul Antonescu s-a hotărât să-i scoată din mâna noastră, pentru a-i face mai târziu scăpaţi.

Stăpâniţi de aceste gânduri, au lăsat sapele şi târnăcoapele din mâini şi s-au dus să încheie socotelile cu criminalii.

Antonescu voia să-i salveze. Datoria lor era alta.

Nu puteau să îngroape pentru a doua oară pe Căpitan, în timp ce asasinii lui mai erau în viaţă şi generalul nu se dovedea capabil să-i pedepsească.

Legionarii au pătruns în fort, au anunţat Garda Legionară de Pază, de hotărârea lor, şi-au luat legea în mâinile lor. Au intrat în celule şi-au lichidat pe deţinuţii criminali, atâtor sute de asasinate ulterioare, de mii şi mii de ori mai odioase în detaliile lor.

Cine a protestat măcar în România sau în străinătate, atunci când legionarii erau vânaţi precum fiarele şi aruncaţi în sutele de gropi comune?

Apoi cu feţele senine, ca după îndeplinirea unei mari datorii, s-au îndreptat spre mormântul Căpitanului, au făcut front aici, au dat onorul, în timp ce din mijlocul lor, un glas cutremurat rostea cuvintele: „Căpitane, te-am răzbunat!”

Pedepsirea criminalilor de la Jilava, n-a fost o acţiune premeditată. Au participat la execuţia acestora, legionari care, în împrejurări normale, n-ar fi fost capabili să verse o picătură de sânge. De comunişti şi deţinuţi de drept comun, nici nu s-au atins.

A fost o revărsare de revoltă a unor oameni bruscaţi de evenimente, răniţi până în adâncul sufletului de provocările grupului antonescian şi care au avut intuiţia că se pregăteşte o nouă mişelie.

Şi încă un amănunt important: Această echipă legionară, care a executat criminalii carlişti, ar fi putut să fugă în străinătate, dar n-au făcut-o!

Aici se vede clar, diferenţa între legionarii adevăraţi şi echipa de asasini, condusă de Traian Boieru.

CAPITOLUL X

Asasinarea lui Virgil Madgearu

şi a lui Nicolae Iorga,

de către Komintern la 27 noiembrie 1940

Important nu este adevărul,

Important este ce ajung să creadă oamenii.”

La 27 noiembrie 1940, marele cărturar Nicolae Iorga, a fost ridicat din Sinaia şi în după-amiaza zilei, a fost împuşcat, la marginea comunei Strejnicu, lângă Ploieşti.

Savantul de renume mondial, care a publicat peste 1250 de titluri de cărţi şi circa 25.000 de studii şi articole, în româneşte şi în alte limbi străine, deranja prin patriotismul său fierbinte, prin naţionalismul său idealist. Cei care l-au ucis, au fost formal membrii partidului cel mai naţionalist din România, legionarii.

Istoria consemnează că, un grup de legionari, condus de Traian Boieru, din proprie iniţiativă, pentru a nu rămâne „mai prejos” decât camarazii lor de la Jilava, l-au asasinat pe Nicolae Iorga.

Au trecut 76 de ani de la acest asasinat şi încă mai sunt oameni care mai cred această minciună, că Nicolae Iorga, a fost asasinat de legionari. A venit vremea, ca să demontăm această minciună şi să o aruncăm la lada de gunoi a istoriei. În acest sens, o informaţie de mare însemnătate, a furnizat-o într-o emisiune la postul OTV, Dl. Radu Vergatti. Istoricul Vergatti, a lămurit misterul asasinării lui Virgil Madgearu! Era chiar de neînţeles motivul pentru care legionarii i-ar fi vrut capul.

Ţinta principală a dublului asasinat, făcut de Traian Boieru şi echipa sa, a fost așadar Virgil Madgearu, iar asasinarea lui Nicolae Iorga, a fost făcută ca o diversiune, ca să se deplaseze atenţia  tuturor de la Madgearu!

Aşa au fost introduşi legionarii în ecuaţia asasinatului.

Cumplită diversiune, a celor care au gândit-o! Nu exista nici un motiv ca legionarii să-i poarte sâmbetele lui Madgearu. Dacă în noiembrie 1940 ar fi fost asasinat numai Madgearu, nimeni nu s-ar fi gândit la legionari, ci ar fi început să caute să afle adevărul, să vadă cine ar fi avut interes să dispară Madgearu! Şi aici vine informaţia adusă de istoricul Vergatti: „Madgearu era băgat în nişte afaceri financiare dubioase, chiar murdare, ale Kominternului. Prin el se făceau plăţi puţin onorabile, banii veneau de la bănci khazare din România şi ajungeau în Occident, la oameni foarte legaţi de Moscova, agenţi ai Kominternului! Cum de a ajuns Virgil Madgearu să nu se mai bucure de încrederea mafiei financiare, o putem numi iudeo-kominternistă, e altă poveste! Iar pentru ca asasinatul, să nu ducă pe nimeni cu gândul la adevăraţii asasini, la cei care erau interesaţi de dispariţia / pedepsirea lui Madgearu, l-au băgat şi pe Iorga în scenariu, cu scopul de a compromite şi Mişcarea Legionară, ca un fel de bonus de nerefuzat! Chiar indispensabil!

Istoricul Radu Vergatti a aflat aceste informaţii de la secretarul şi colaboratorul de încredere al lui Madgearu, profesorul Alexandru Halunga şi le-a publicat în cartea: „Puncte de vedere, asupra faptelor petrecute în România, între 21 – 23 ianuarie 1941, Bucureşti, Editura Mustang, 2011

Chiar şi la un parastas făcut lui Madgearu, prin anii ´70, când se discuta despre asasinarea lui, de către legionari, spre mirarea tuturor, soţia defunctului, d-na Madgearu, a intervenit la un moment dat şi a precizat apăsat, punând capăt discuţiei: pe soţul meu nu l-au asasinat băieţii! Aşa le spuneau cucoanele din lumea bună legionarilor; „băieţii”!

Acum să trecem şi la cazul Iorga, să facem lumină în tenebrele acestei crime, făcută de Traian Boieru şi colaboratorii săi.

Nicolae Iorga a fost ucis din ordinul NKVD-ului sovietic, în urma unei hotărâri luate la cel mai înalt nivel sovietic. U.R.S.S. se pregătea să declanşeze un război de ocupare a României şi ştia care va fi reacţia lui Nicolae Iorga şi ecoul acesteia în întreaga lume.

Fostul deţinut politic dl. Ionel Pangrati, aduce un element în plus, căpătat de la un agent al Siguranţei, tot aşa, destăinuiri între oameni, cândva adversari, ajunşi tovarăşi de suferinţă, în aceeaşi temniţă. Acel agent al Siguranţei i-a dezvăluit lui Ionel Pangrati detaliul că în primăvara lui 1940, Traian Boieru, viitorul asasin al lui Nicolae Iorga, a petrecut două luni la Moscova! Deci era agent NKVD, infiltrat în Legiune, unde a avut de îndeplinit nişte misiuni secrete, din ordinele superiorilor.

Una dintre ele a fost asasinarea celor doi: Madgearu şi Iorga.

Aceste două crime făcute de Traian Boieru, au urmărit şi scopul de a compromite Legiunea, în faţa opiniei publice interne şi externe şi pentru ca Mişcarea Legionară să fie receptată de opinia publică, precum o bandă de criminali. De asemenea, a fost preludiul evenimentelor din ianuarie ´41, când Legiunea, a fost înlăturată de la conducerea ţării, în urma loviturii de stat a generalului Antonescu.

Traian Boieru n-a acţionat tipic, ca un legionar. Cei care i-au suprimat pe Duca, Armand Călinescu, pe Stelescu, n-au fugit de răspundere, ci au considerat că au făcut un act de justiţie.

Boieru n-a acţionat ca un legionar, el s-a ascuns şi apoi a fugit în Germania.

Legionarii când şi-au dat seama că s-ar putea produce un atac criminal asupra lui Iorga, l-au sunat pe Nicolae Iorga la telefon ca să-l avertizeze. Legionarul Ilie Stângă din Poliţia Legionară Prahova, a insistat pe lângă d-na Iorga, ca profesorul să plece de acasă şi să se ascundă, dar n-a fost crezut de soţia profesorului.

Nu voi omite să spun cititorilor, că în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940, Horia Sima a plecat la Ploieşti şi Câmpina, cu intenţia de a-l salva pe Nicolae Iorga, din mâinile răpitorilor săi.

Cu acel prilej, potrivit unor declaraţii date la închisoarea Aiud de către avocatul Victor Biriş (acesta îndeplinea atunci funcţia de Secretar general al Ministrului de Interne şi îl însoţea pe Comandantul Mişcării, în călătoria la Ploieşti), un mesager german, l-a întâmpinat şi i-a adus vestea că Antoneştii, plănuiesc un complot, împotriva Legiunii.

Ne spune Victor Biriş: „Pe şoseaua Bucureşti – Ploieşti am fost întâmpinaţi de I. Olteanu şi Kräutle, omul lui Himmler (acesta era ofiţer S.S. şi îşi desfăşura activitatea în cadrul Legaţiei germane). Acesta i-a transmis lui Horia Sima, informaţia că Fabricius şi Antonescu, urmăresc răsturnarea guvernului legionar, de la putere şi cineva trebuie să plece urgent la Berlin şi să ia legătura cu Himmler.

Profesorul Ion Coja, a făcut cercetări serioase, pe această temă şi ne aduce dovezi imbatabile, care demontează această minciună abjectă!

Las la aprecierea cititorilor să tragă concluziile de rigoare:

Domnul Ilie Stângă, deţine dovada celei mai cumplite mistificări din istoria neamului nostru!”

Asasinarea lui Iorga de către legionari!

Când s-a aflat că echipa lui Boieru a plecat la Sinaia, bănuind şi temându-ne de ce. Dl. Ilie Stângă a sunat la locuinţa lui Nicolae Iorga să-l avertizeze şi să-l sfătuiască să plece de acasă!

– Din al cui ordin ai dat telefon, nene Ilie?

– Din al Comandantului!

Al lui Horia Sima, îmi „traduce” dl. Petre Ţuţea, ca să fie totul clar! Comandantul Legiunii!

– Şi cine ţi-a răspuns la telefon d-le Ilie?

– D-na Iorga… S-a speriat când i-am spus că ar fi bine să plece de acasă, măcar dl. profesor. A zis că nu e acasă, n-a vrut să mi-l dea să vorbesc cu el!

– Dacă noi, legionarii, am fi vrut să-i omorâm pe Iorga şi Madgearu, am fi trimis o echipă la Bucureşti după Madgearu şi altă echipă la Sinaia să-l ridice pe Iorga.

Nu era deloc logic, când legionarii din Bucureşti erau sute şi mii, să trimitem aceeaşi echipă după amândoi! Nu uita acest detaliu, faptul că Iorga la Sinaia şi Madgearu la Bucureşti, au fost omorâţi în aceeaşi zi, de aceeaşi echipă, de acelaşi Boieru Traian, asta dovedeşte că asasinii n-au fost trimişi de legionari!

Închipuieşte-ţi că tu erai comandant legionar şi hotărai uciderea celor doi.

Cum procedai, ştiind că unul se află la Bucureşti şi celălalt la Sinaia?

Cum făceai să-i lichidezi în răstimpul cel mai scurt?

Trimiteai două echipaje! Nicidecum altfel!

– De ce? De ce asasinii n-ar fi trimis şi ei două echipe? Una la Sinaia şi alta la Madgearu acasă?

– Pentru că nu aveau decât o echipă! Atât au reuşit să infiltreze printre noi!

Traian Boieru?

– A lucrat clar ca un om care avea de îndeplinit o misiune, urgent de îndeplinit ocazia nu i se mai putea ivi încă o dată şi trebuia profitat.

Iar misiunea, e limpede, n-o avea de la noi, legionarii!

– Eu am fost coleg de liceu, la Mircea şi sunt prieten bun cu Istrate Papuc

Au fost vecini, zicea Istrate, casă-n casă cu familia lui Traian Boieru… Istrate mi-a deschis ochii prima oară, când a ştiut să se mire de nevasta şi copii lui Boieru, cât de frumos s-au purtat cu ei kominterniştii!

– Adică?

– Nici un fel de persecuţii! Cu Boieru fugit în Germania, iar ei rămaşi în România. Nici un repoş că sunt copii celui mai nenorocit asasin din istoria României!

– Ce vină aveau copiii?!

– Dar copii legionarilor, ce vină au avut când nu li s-a dat voie să se înscrie la liceu?!

Toţi copiii de legionari au avut de suferit cumplit!

Cei mai mulţi, săracii, au trebuit să-şi schimbe numele, să se lase înfiaţi de rude, doar – doar, li se va pierde urma lui tătâne-său!

– Deci, primo – tempo, comuniştii şi securitatea nu se ating de copiii şi nevasta lui Traian Boieru! Nu-i tratează aşa cum îşi băteau joc de ceilalţi, soţii sau copii, ori fraţi şi nepoţi de legionari!

Trebuia să-l cercetaţi aşa cum l-aţi cercetat pe Stelescu şi să aflaţi ce a urmărit!

De ce l-a ucis pe Iorga fără să ceară sfatul şi consimţământul cuiva?! Sau poate că l-a avut! Asta nu vă interesa să ştiţi?

Să ştiţi tot şi să-l puneţi pe nemernic să semneze cu mânuţa lui, ce şi cum a făcut şi de ce şi cine pus, tot, ca să rămână clar în arhive şi-n manualele de şcoală să nu mai fie nevoie de fraieri ca mine să bată coclaurii planetei ca să afle cine domnule ne-a făcut-o atât de urât!

– Gândul că, probabil a acţionat manipulat sau comandat de undeva din afara mişcării…

– Şi a ţării!

– Ne-a venit mai târziu!

– Niciodată nu a fost prea târziu ca să aflaţi răspunsul clar la întrebarea cine l-a ucis pe Iorga!

– Cine a comandat moartea lui Iorga?

Următoarea întâmplare povestită de Viorel Patrichi:

În 1983, când doi colegi de-ai săi, de slujbă, au primit din străinătate, în aceeaşi zi, vestea că le murise unuia mama, celulalt tatăl. La Cernăuţi şi Bonn.

Primul a primit telegrama, cum că biata maică-sa aşa şi pe dincolo, cel de-al doilea un telefon, că nu mai are în viaţă nici un tată în Germania capitalistă, care să-i strice dosarul de la Securitate de cadre, căci cine era taică-su?

Era însuşi Traian Boieru!

S-au prezentat amândoi la şeful de la cadre, la acelaşi, unul cu telegrama în mână, celălalt cu vestea de la telefon. Securistul fabricii a informat mai sus şi răspunsul:

– Telegrama trebuia verificată, nu te iei după o telegramă, oricine poate să aranjeze să i se trimită o telegramă şi să scrie orice vrea în ea, aşa că mai este nevoie şi de o copie autentificată la notariat şi tradusă în limba română, după actul de deces.

– Ne pare rău, dar asta este procedura! Aşa că bietul proaspăt orfan, a trebuit să aştepte vreo trei săptămâni, până s-a văzut cu paşaportul în mână.

Paşaportul pentru Cernăuţi!

A cumpărat o floare şi atât a mai putut să facă, s-o pună pe mormântul deja năpădit de buruieni al maică-si.

– În timp ce…

– În timp ce paşaportul pentru Bonn şi pentru feciorul lui Traian Boieru a fost eliberat în câteva ceasuri fără nici un notariat, ca să poată bietul om prinde avionul de seară…

Cine i-a dat paşaportul aranjându-i şi viza germană s-o primească în drum spre aeroport?

Au colaborat perfect autorităţile româneşti şi germane, trupele NATO şi ale pactului de la Varşovia, toată lumea bună, pentru ca asasinul lui Iorga să nu fie îngropat fără onorurile şi lacrimile familiei!

Poate că şi altele…

Concluzii:

– Unu: Securitatea română, nu s-a purtat cu băiatul lui Traian Boieru, aşa cum s-a purtat dintotdeauna, cu urmaşii legionarilor! Deci?

– Deci Traian Boieru nu era legionar, cel puţin pentru autorităţile româneşti! Era altceva!

Şi securitatea ştia ce!

Ce şi cine este propriu-zis Traian Boieru al nostru.

Ştia Securitatea, iar legionarii nu!

Doi: La Bucureşti, securitatea română nu a mai avut nevoie să verifice prin declaraţii la notariat, dacă într-adevăr Traian Boieru murise!

Şi asta deoarece, se vede, ştia!

Ştia că murise!

Trei: dumneavoastră legionarii, cum de n-aţi aflat despre Boieru când, unde şi cum a murit?

– Pentru că fusese exclus din Mişcare, nimeni nu mai avea o legătură cu el. Nici un legionar!

– Înseamnă că Securitatea, care ştia că Boieru a murit, fusese mai departe în legătură cu Boieru!?

– Securitatea s-a înfiinţat în ´49!

– Boieru l-a ucis pe Iorga în noiembrie 1941! Nu ţine!

– Adică în ´49 Securitatea s-a născut din nimic?

– Păi ce, Securitatea din România e una singură?

– E mai multe! E şi o securitate a KGB-ului şi una a Mossad-ului şi una a C.I.A.

Viorel Patrichi s-a dus la şeful de cadre şi l-a întrebat tovărăşeşte:

-Tovarăşe, dar de ce Securitatea dă mai uşor un paşaport pentru Bonn, decât unul pentru Cernăuţi?

Răspunsul: persoana moartă la Bonn, a făcut servicii importante! Cui? Nouă! Care noi? Noi proletarii din toate ţările! Noi Kominternul.

Subsemnatul X… X… îm vârstă de … ani, domiciliat în… perfect conştient de însemnătatea afirmaţiilor pe care înainte de a închide ochii, doresc să le fac, declar următoarele, în legătură cu moartea tragică a marelui român şi istoric Nicolae Iorga, pe care eu şi generaţia mea, l-am respectat şi l-am iubit, ca pe un mare dascăl al neamului românesc.

– Am fost bun prieten cu răposatul general Nicolae Dragomir, născut la Odobeşti, fiu de oameni mari naţionalişti şi de o corectitudine exemplară. Acest general, a fost ministrul coordonator în timpul guvernului mareşalului Ion Antonescu, motiv pentru care a fost arestat de comunişti şi predat autorităţilor care l-au deportat în Siberia, unde a pătimit timp de zece ani.

În Siberia, generalul Dragomir a fost tovarăş de suferinţă, cu un general rus, fost membru al C.C. al P.C.U.S., căzut în dizgraţia lui Stalin. Acest general rus, al cărui nume din pricina vârstei înaintate, nu-l mai ţin minte, i-a făcut generalului Dragomir, dezvăluiri extrem de interesante în legătură cu împrejurările în care a fost asasinat marele profesor Nicolae Iorga, susţinând că persoanele care l-au ucis pe Iorga, nu erau propriu-zis legionari, ci agenţi ai U.R.S.S. infiltraţi în Mişcarea Legionară.

De nenumărate ori fostul general rus l-a contrazis pe Nicuşor Dragomir, afirmând că a fost de faţă când s-a luat hotărârea asasinării lui Nicolae Iorga.

Iorga era o personalitate de un uriaş prestigiu european, a cărui poziţie consecvent patriotică, era incomodă pentru planurile care vizau de atunci ocuparea României de către U.R.S.S.

Îl citez pe Nicuşor Dragomir.

Generalul rus, mi-a spus că aş fi idiot dacă aş continua să cred că legionarii l-au asasinat pe Iorga.

Pe oricine ar fi ucis ruşii în România, pe toţi românii dacă i-ar fi împuşcat, Occidentul nu ar fi reacţionat, aşa cum era de aşteptat să reacţioneze atunci când ruşii l-ar fi omorât pe Iorga!

Însuşi generalul rus se arăta indignat de caracterul diabolic al diversiunii comuniste, îndreptate împotriva conştiinţei naţionale româneşti. Succesul acestei maşinaţiuni, s-a bazat pe trădătorii de neam de teapa acelui odios Boieru, din Constanţa, unealtă a agresiunii bolşevice asupra neamului românesc.

Generalul Nicuşor Dragomir a povestit aceste lucruri şi în puşcăria Jilava, de faţă fiind subsemnatul, avocatul Nicu Miloiu, doctorul Popescu Vişină din Ploieşti şi un preot protopop de la Drăgăşani al cărui nume l-am uitat. De asemenea a povestit toate acestea şi în familia sa.

Dau această declaraţie de faţă fiind soţia mea şi domnul profesor Ion Coja şi precizez că am povestit până acum la toţi prietenii mei despre aceste lucruri aflate de la generalul Dragomir.

O ipoteză halucinantă, dar credibilă

În privinţa declaraţiei alăturate, referitoare la mărturia generalului Nicolae Dragomir, ţin ca mai înainte de orice să certific realitatea persoanei, care a dat această declaraţie.

O persoană în vârstă, care a suferit de pe urma instaurării comunismului, pierzându-şi averea şi făcând cu totul nevinovat, ani grei de temniţă.

Detaliul cel mai important este, că domnia sa nu a fost legionar şi nici nu are simpatii legionare.

Dimpotrivă aş putea spune. Adică, dacă s-a temut să dea această declaraţie s-o semneze, teama domnului X… X… vine de la legionari, să nu-l pedepsească pentru dezvăluirea acestui act de trădare naţională, de colaborare criminală cu duşmanul ţării, de care s-a făcut vinovat singurul grup de „legionari”, asasini ai lui Nicolae Iorga.

A fost curios pentru mine să constat că autorul declaraţiei Dl. X… X… să-i spunem şi noi, dădea o astfel de interpretare celor aflate de la generalul Dragomir, considerând că fiind vorba de un legionar (sau mai mulţi) agent KGB, această împrejurare, e de natură să compromită, o dată în plus, întreaga Mişcare Legionară şi deci să stârnească replica răzbunătoare a legionarilor.

Pentru mine însă cele relatate de generalul Dragomir constituie, dacă se adevereşte, o disculpare spectaculoasă a legionarilor, de pe ai căror umeri este ridicată astfel, povara crimei cele mai odioase şi de neiertat, cu care istoria le-a pecetluit amintirea: asasinarea marelui dascăl al neamului românesc, Nicolae Iorga.

Aşadar, legionarii ar fi cei mai interesaţi în a se confirma ipoteza că asasinii lui Iorga, sau măcar unul dintre ei, au acţionat după un plan elaborat în afara Mişcării Legionare.

Dar l-am sfătuit de dl. X… X… să rămână totuşi anonim, nu de teama legionarilor, ci a altora, ştiind bine cât de lung a rămas braţul celor pe care îi incriminează, propriu-zis, mărturia generalului Dragomir.

Nu pot să nu recunosc că eu însumi, din aceleaşi motive, am ezitat să fiu „amestecat” în această poveste. Sper ca ezitarea mea să fi fost complet gratuită.

Ce să credem însă despre mărturia generalului Dragomir, transmisă posterităţii, prin declaraţia domnului X… X…?

În ce măsură ea poate fi luată în serios?

Concordă ea cu alte date ale problemei?

Ce consecinţe ar avea pentru isoriografia românească şi pentru conştiinţa publică din România concluzia că Nicolae Iorga nu a fost ucis de legionari, ci de agenţi străini infiltraţi în rândurile Mişcării Legionare?

Departe de a putea răspunde la aceste întrebări atât de neaşteptate, mă simt dator cu unele observaţii şi succinte consideraţii, utile cititorilor.

Le voi enumera.

1. Mai întâi voi face cunoscut că încă de acum 16 – 17 ani, circula printre istorici zvonul că în Occident, după deschiderea arhivelor interbelice (perioadei), ar fi apărut unele dovezi de implicare a unor forţe străine în asasinarea lui Nicolae Iorga. În Bucureşti, persoane pe care le-am auzit afirmând categoric acest lucru, inclusiv regretând la vremea aceea că aceste dezvăluiri nu pot fi aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti.

Cred că acum nimic nu-i mai împiedică să facă cunoscut publicului românesc, tot ce se ştie asupra acestei chestiuni.

Ce ziceţi stimate domn Zamfirescu Dan?

2. Oricum mărturia generalului sovietic, se pare că priveşte luarea unei decizii, decizia că Nicolae Iorga să fie omorât, asasinat.

Nu pare că generalul sovietic avea certitudinea să afirme că decizia a fost dusă până la capăt de agenţii KGB!

Mai aveau şi alţii interes ca Nicolae Iorga să dispară, inclusiv interesul, ca Mişcarea Legionară să fie compromisă chiar şi cu acest preţ enorm de mare pentru poporul român, dar nu şi pentru „agenturile străine”, foarte active şi pe vremea aceea.

3. Un lucru bine stabilit de ancheta care s-a făcut asupra împrejurărilor asasinării lui Nicolae Iorga este acela că ucigaşii din echipa condusă de legionarul Traian Boieru au acţionat de capul lor, fără ştiinţa conducătorilor legionari.

S-a stabilit cu ocazia procesului, atât pe baza mărturiei date de soţia marelui profesor cât şi din alte mărturii, că persoane de prim rang din conducerea legionară aflând de Traian Boieru şi „camarazii” săi, cu ce intenţii plecaseră din Bucureşti spre Sinaia, au încercat să-l oprească telefonând la comandamentul legionar din Ploieşti să le iasă în faţă pe şosea şi să-i întoarcă din drum.

De asemenea, au telefonat şi la Sinaia lui Nicolae Iorga însuşi avertizându-l asupra primejdiei şi sfătuindu-l să plece imediat de acasă pentru a nu fi găsit de ucigaşi. Din păcate, a fost să fie… După cum a relatat la proces soţia lui Nicolae Iorga, aceasta s-a temut că telefonul primit de la Bucureşti face parte din scenariu, că intenţia legionarilor este să-l ucidă atunci când va parăsi locuinţa. A rămas deci pe loc uşurând, „sarcina” lui Traian Boieru. Aşadar, un element sigur în toată această discuţie este că asasinii lui Nicolae Iorga, nu au acţionat din ordinul conducerii legionare şi nici cu acordul acestora.

4. În urmă cu 16-17 ani, când am aflat despre cele relatate mai sus la pct. 1, această ipoteză, a unui amestec străin în asasinarea lui Iorga, am discutat-o cu colegul meu de liceu Papuc Istrate, ulterior decedat. Bunul meu coleg a comentat în felul următor cele aflate de la mine: Traian Boieru era, de felul său, tot din Constanţa, ba chiar era vecin în Anadalchioi, cu casa lui Istrate Papuc. Fugind în Germania în 1941, numai Traian Boieru după 1944 nu a provocat vreo suferință celor rămași în țară, când se ştie, familiile erau deseori puse în situaţia de a plăti ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiţi din ţară, această plată însemnând să suporte felurite tracasări şi persecuţii.

Ca vecini, toţi s-au mirat că familia lui Traian Boieru nu a fost supărată de nimeni, adică de autorităţile instalate la putere de Armata Roşie.

Mai mult, pe la finele anilor ’50, familia acestuia a primit permisiunea de a părăsi România şi de a pleca în Occident, la Traian Boieru!

Asta într-un moment când legionarii înfundau închisorile României, inclusiv pentru „vina” de a-l fi asasinat pe Nicolae Iorga. Cred că această chestiune – a condiţiilor în care familia lui Traian Boieru a trăit în România anilor ’50, ar putea fi uşor lămurită confirmând sau nu ciudatele lucruri afirmate de Istrate Papuc. Evident, în acelaşi fel sunt interesante şi cele ce s-ar putea afla despre familiile rămase în România ale celorlalţi asasini, din echipa condusă de Traian Boieru.

5. Odată dovedit amestecul străin în asasinarea lui Nicolae Iorga devine mai plauzibil acest amestec şi în declanşarea „rebeliunii”.

Evenimentele de atunci prezintă o multime de similitudini cu cele petrecute în Decembrie 1989.

Despre asasinarea lui Nicolae Iorga, fragment din mărturia

preotului Nicu Crăcea (prietenul lui Boieru)

Echipa Boieru (au fost găsiţi) în noaptea crimei şi aduşi în faţa lui Horia Sima, care i-a întrebat de ce au făcut această faptă, de ce nu l-au întrebat sau de ce nu s-au consultat cu nimeni.

Boieru a răspuns că dacă l-ar fi întrebat pe Sima, ştiau bine că nu le-ar fi încuviinţat această faptă, i-ar fi oprit, dar ei erau hotărâţi să-l răzbune pe Căpitan.

Pe ei nu i-a interesat complicaţiile ce s-ar fi ivit după fapta lor. Horia Sima l-a anunţat pe Generalul Antonescu, că făptaşii crimei Iorga-Madgearu, au fost prinşi de poliţia legionară şi-l întreabă ce intenţii are cu ei.

Antonescu cere să fie duşi imediat la el.

În biroul generalului se găseau Ică Antonescu şi colonelul Rioşeanu. Antonescu i-a primit cu înţelegere şi le-a spus: „Aţi lucrat bine, măi băieţi! Canalia asta trebuia de mult sa piară!”

Am aflat acest lucru din gura lui Boieru, cu care m-am întâlnit la Viena, în timpul guvernului român din exil, alcătuit imediat după ce România căzuse sub ruşi. (…)

Boieru mi-a comunicat atunci că imediat după vizita la Antonescu, peste două zile, au primit paşapoarte şi au plecat în Germania.

Mişcarea legionară îi eliminase pentru totdeauna din mişcare şi nu mai aveau contact cu legionarii. (…) Nu fusese închis în lagărul de la Buckenwald unde erau ceilalţi legionari, trăia într-un cămin german, unde avea casă şi masă, iar între timp toţi trei căpătaseră şi ceva de lucru.

În timpul convorbirii noastre s-a apropiat un legionar vechi şi i-a adus aminte că el nu are voie să stea de vorbă cu alţi legionari sau să intre în incinta legaţiei române.

În timpul şederii mele la Viena n-am putut afla nimic despre Boieru, toţi legionarii se temeau parcă să discute acest caz şi toţi credeau că la mijloc a fost o mână străină.

Dar nimeni nu ştia cine a fost în spatele lui Boieru. După intrarea ruşilor în Austria şi apropierea lor de Viena, legionarii au început să se împrăştie pe drumuri diferite, cât mai spre apus, ca să nu cadă pradă în mâna ruşilor.

Eu cu alţi legionari ne-am îndreptat spre Italia, alţii spre Franţa etc. În drum, aproape de Salzburg, l-am întâlnit pe Boieru cu grupa lui, care ne-a spus că el rămâne pe loc: “pot să vie ruşii, noi nu ne temem de ei”, mi-a răspuns el. Acest lucru ne-a întărit presupunerea că el fusese un agent al Serviciului Secret rusesc, dar nu aveam nici o probă”.

Şi în cazul Traian Boieru, ca şi în privinţa grecului asasin în ianuarie ’41, Sarantopoulos, ne lovim de aceeaşi persoană: Colonelul Rioşeanu, agent al Intelligence Service.

Mâna dreaptă a lui Antonescu, colonelul Rioşeanu ştia ce hram poartă Traian Boieru şi îi eliberează paşaportul cu care acesta fuge în Germania.

Grecului asasin Sarantopoulos i-a expirat viza de şedere în România în iulie 1940 şi i-a fost prelungită la cererea expresă a lui Rioşeanu.

Cum se leagă lucrurile.

Rămâne un mare semn de întrebare: de ce generalul Antonescu l-a lăsat să scape pe Traian Boieru, asasinul lui Nicolae Iorga?