Crimă fără pedeapsă ?
14 ianuarie 2015|Cu mâinile curate 2014
– text republicat –
Domnule Adrian Năstase, vă spune ceva numele BUZEA
(sau BUZĂ)?
Uitasem de domnul Buzea (sau Buză). Se pare că-l chema Buză în acte, dar el își spunea Buzea. O figură aparte printre anticarii din București.
I-am făcut o vizită, imediat după 1990, însoțit de un prieten comun, domnul Tiberiu Dăioni, fost student și fost poet supra-realist… Supra-realist activ, practicant, mi s-a părut a fi și domnul Buză: locuia pe lângă Piața Matache, într-o casă cu ușile și ferestrele deschise larg spre curte, pentru confortul și libera circulație a tot felul de orătănii și sălbăticiuni, inclusiv reptile leneșe, care foiau la adresa respectivă într-o devălmășie deplin tovărășească. Fără nicio restricție, casă, curte, pat, masă… Acces liber la toate ungherele gospodăriei!
Nu-mi venea să cred că una din găini, mai moțată, chiar se învățase să i se ouă în pat, în cuibar moale și călduros, îmi explică gazda! (De la a se oua, forma de conjunctiv n-ar trebui să fie să se oaie?!…) Evenimentul, altminteri zilnic, în ziua respectivă s-a produs în prezența noastră!… A musafirilor! Memorabil! La plecare, gazda a insistat să plec cu prețiosul și fragilul trofeu. Eram primul musafir de a cărui prezență galinaceea nu s-a formalizat și și-a văzut de treabă!
Ținta vizitei noastre era o carte pe care Tiberiu mi-o recomanda s-o cumpăr, dar să nu dau mai mult de jumătate din prețul ce mi se va cere!… Era o carte pe care domnul Buză(?) ne-a pus în temă că o pregătise pentru Zoe Ceaușescu, dar intervenția „evenimentelor”, a „găștii de revoluționari”, pusese capăt tranzacției. Nu se aștepta s-o mai aibă vreodată ca mușteriu pe fiica „dictatorului”. Mi-a vorbit frumos și cu admirație despre numita doamnă: nu reușise s-o păcălească, ba chiar fusese dojenit pentru „umflarea prețului”, doamna se pricepea, avea gust, fusese o plăcere s-o cunoască!… Era sincer îngrijorat de soarta ce-o aștepta pe Zoe Ceaușescu!… Om cu suflet bun acest domn Buzea, mi-am zis. Om!
Am luat cartea dorită, mi-a făcut cadou încă vreo două, m-a invitat și i-am promis să mai trec și singur pe la menajeria Buză, doar vin atât de des la piața Buzești!… Buză – Buzești, o aruncătură de băț!… Acum îmi pare așa de rău că nu m-am ținut de promisiune!… Acum, când aflu că domnul Buză nu mai e de găsit pe nicăieri și mai ales când aflu și cum s-a pristăvit, nefericitul! Cu vreo zece ani în urmă!… Dumnezeu să-l odihnească!
De la o escrocherie i s-a tras! Nu știu să mai fi făcut și altele, dar pe asta sigur a făcut-o! Dovada e că a plătit-o cu viața!… Așa am aflat că domnul Buză s-a prăpădit! Când a venit vorba într-un cerc de prieteni despre Adrian Năstase și cineva a povestit episodul Buză din tumultoasa carieră a fostului nostru prim ministru!… Dintre cei prezenți la acea șuetă eram singurul care-l cunoscusem pe „erou”! Ați aflat și dumneavoastră, domnule Năstase, cum a murit bietul?! Bietul Buză?!… O fi adevărat?
Cu ani buni în urmă, cum bine se știe, i se dusese buhul premierului că este colecționar de artă, că este, firește, un „fin cunoscător”! I se potrivea mănușă această postură! „Intelectual de rasă” cum l-au subtitrat o sumedenie de comentatori din media dâmbovițeană, distinsul „animal politic” i-a atras atenția și domnului Buză! Care l-a amușinat de la distanță, ca un veritabil „connaisseur”, și n-a rezistat ispitei! Așa vânat se ivește o dată în viață!…
S-a priceput Buză al meu să lanseze pe piață zvonul că ar fi în posesia mai multor lucrări de-ale lui Victor Brauner, a inventat și niște certificate de autenticitate – nu spun cum, ca să nu se copieze procedeul, altminteri extrem de ingenios!, și a făcut ce trebuia ca să ajungă și la urechile îndrăcitului colecționar informația respectivă, asezonată cu precizarea, cu detaliul că proprietarul e cam nebun, un excentric, nici nu se gândește să vîndă. Să vîndă desenele. Desenele lui Victor Brauner, întinse pe pereții unei locuințe sordide, în batjocura muștelor și a altor outoare… Așa ceva un adevărat colecționar de artă, un împătimit autentic, nu rabdă să se întâmple!
Pe scurt, după oarecare rezistență, bine jucată, domnul Buză a cedat insistențelor de la cel mai înalt nivel, și a acceptat tranzacția. Câteva milioane de dolari!… Dolari dolari! Și milioanele la fel: milioane milioane!
Pe lângă acei Brauneri au mai fost și câteva picturi, un Delacroix, se pare, la fel de autentic, și alți fericiți artiști acceptați în colecția domnului președinte al celui mai tare partid din parcarea numită România…
Nenorocirea, substantiv de genul feminin, a venit de la o muiere! Cherchez la femme! O franțuzoaică. I s-a spus numele, dar nu i-am dat atenție! Persoană sus pusă! Venită la București în calitate de oficială a Uniunii Europene sau a Franței, poate că a UNESCO, pe post de mare expertă în artă, în arte plastice mai ales!… S-a simțit că joacă pe teren propriu domnul prim ministru când a primit-o în audiență oficială și, din una în alta, s-a lăudat bietul om cu ce avea mai de preț în România: colecția sa de artă!…
Franțuzoaica, încântată de colegialitatea sa neașteptată cu un personaj politic așa de important, nicicum numai din politețe, s-a arătat interesată de subiect! Când a aflat că Adrian, copilul minune al domnului Iliescu, are vreo șapte Brauneri, mai să cadă pe spate în biroul cât hăul din Piața Victoriei!… Și-a mai revenit când a aflat că câțiva Victori Brauneri se află în mica colecție pe care domnul premier o poartă după el la servici, adică chiar acolo, în Palatul Guvernului!
„Dacă aveți timp să-mi vizionați lucrările…” a îngăimat domnul Adrian, cu cunoscuta sa timiditate. „Mais oui! Of course! Etc.” a zis experta și au trecut într-o sală bine aclimatizată a cărei cheie nu o avea decât domnul Năstase, și pe ai cărei pereți se lăfăiau boierește falsurile lui Buză!… Semnate Victor Brauner, celebrul!
A tăcut ce a tăcut biata femeie, dar până la urmă, cu toate menajamentele de care o făcea capabilă vestita politețe franțuzească, i-a spus-o verde în față premierului: o colecție de falsuri… Falsuri grosolane, mon president!…
Secondo tempo și ultimul pentru domnul Buză: se trezește umflat de poliție, băgat la beci, să dea înapoi banii și să-și țină gura dacă nu vrea s-o pățească urît de tot!
Domnul Buză, ascultător față cu autoritatea guvernamentală numărul 1, și-a ținut gura și nu a vrut cu niciun chip să spună unde sunt banii domnului prim ministru! Milioanele! De dolari!
Au urmat mai multe descinderi la locuința suprarealistă, a fost săpată toată curtea, pereții decopertați de tencuială, dușumeaua întoarsă pe partea cealaltă, podul dat jos…
Mare lucru nu s-a mai găsit! Dar pretenția dlui Buză că a cheltuit mai toți banii s-a lovit de logica polițienească, de data aceasta foarte riguroasă: „atâția bani cât ți-a dat domnul Adrian nu puteai tu să cheltuiești nici în zece vieți, nenorocitule!”
Ancheta, care se pare că nu a fost înregistrată în niciun document al poliției, a mai durat până când cineva dintre caftitorii de serviciu, mai experimentat, și-a dat seama că domnul Buză începe să dea semne că nu va mai răbda mult. Așa că l-au dus cu cea mai mare celeritate acasă, să moară omul creștinește, printre cei dragi. Și, zis și făcut, domnul Buză, om de cuvînt, chiar a murit, a doua sau a treia zi!…
Asta-i povestea! O cunoaște în întregime domnul Năstase?! E chiar adevărată?!
Am fost și eu, de mai multe ori, păcălit, înșelat, escrocat!… De fiecare dată am fost mirat de propria mea reacție: într-un plan secund, dar profund, eram cuprins de admirație pricepând ingeniozitatea și imaginația exactă pe care o dovedise „autorul”! Căci, într-un fel, escrocul este un autor, de povești, de scenarii, pe care nu le așterne pe hârtie, ci le dă viață. Viața cea mai viață cu putință!… Un escroc serios este un mare artist! Un mare scriitor! Deopotrivă scenarist, regizor și actor! Un mare psiholog!… Iar Buză al nostru chiar din prima clipă când l-am cunoscut m-a cucerit cu ceva indicibil, ce ține de zona talentului literar, artistic. A scornit toată povestea cu cei șapte Brauneri, de necrezut între oameni întregi la minte, dar a știut s-o facă credibilă pentru un mare colecționar, un prim ministru ceva mai mic, bașca experții cu care numitul Adrian Năstase se va fi consultat! O fi fost și vestitul Stanciu printre experții solicitați?!…
Dar să omori omul pentru că a fost mai hoț decât tine sau decât șeful tău asta nu pot să trec cu vederea… Ca ins care comentez de ani de zile întâmplările din viața noastră politică, socială, culturală, spirituală, l-am menajat până acum pe Adrian Năstase. N-aș putea spune exact de ce, dar i-am trecut cu vederea multe!…
Povestea domnului Buză, cum i-a fost dat să moară, dacă se confirmă, n-o voi mai trece vederea! Și nici alte povești, aflate de la aceiași colegi de partid ai împricinatului Adrian Năstase! Urmează să le verific cât de cât… Cum i-o fi norocul marelui colecționar!…
Dar să nu uit: Iartă-l, Doamne, pe robul Tău Buză. Merită circumstanțe atenuante! Susținea că nu ia ce nu i se cuvine decât de la cei care au ce nu li se cuvine!… Cum să nu-l pomenesc cu drag?!…
Ion Coja
13 ianuarie 2015
Acum 2 ani si ceva, cu geaca de Top-Gun de Caransebes, Velea (era sa scriu Fernando de la Caransebes – https://www.youtube.com/watch?v=eH65oOFVKeQ) cumpara bastoane cu socuri electrice din China, insa galbejitii, mari iubitori de romani, i-au dat 60% defecte! Fara licitatie, ca-i Pandemie si Covidului trebuia sa i se dea bastoane pe cârcă! Atat a putut un ministru pus de Or_Ban si acceptat de Comodul Nației!
Azi, un adevarat desant de comando #DNA, cu surle si trambite a descins la IGPR! (Inspectoratul General al Poliției Române); in buricul Bucurestiului, pentru o lovitura de imagine si reglare de conturi! Pe strada mea se spune asa: parketari contra gabori! Ne bunie curata..unde ati mai auzit de asa ceva?
Sa trecem la lucruri serioase, ce nu sunt decat paralele, peste timp!
Tot aud ca in ROU dintre cele 2 razboaie mondiale a fost o perioada benefica, de prosperitate si dezvoltare, insa la cate hotii de rang mare citesc ca s-au produs trag concluzia ca tara mea nu este bogata ci EXTRAORDINAR DE BOGATA!
*Dar sa vedem faptele…, de nivel demnitar si monarh!
Aflu de la Simion Ghinea un nume de corupt interbelic: generalul de jandarmi Gavrilă Marinescu, fost ministru la interne (ca si Velea) si nu numai (fost de armata-erou original in WW1) un veritabil actual politician prin caracter si coportament!
”Mazilirea lui Marinescu i se datorează lui Urdăreanu, care avea mai multă trecere la Duduia
Avalanşa se pusese însă în mişcare:la 25 noiembrie 1939, generalul Gabriel Marinescu a fost demis de la Prefectura Poliţiei Capitalei.Din declaraţiile sale ulterioare, rezultă că nu a dorit acest lucru, dar că aceasta a fost dorinţa camarilei ori, în orice caz, a suveranului. Marinescu a predat funcţia de prefect al Poliţiei generalului Rodrig Modreanu, într-o scurtă ceremonie, destul de rece pentru uzanţele sforăitoare ale epocii carliste, la 27 noiembrie 1939. Tot acum a fost înlocuit şi inspectorul Vasile Parizianu de la Serviciul Poliţiei Sociale, „colaboratorul lui intim” al lui Marinescu, cu inspectorul Vintilă Ionescu, pe care Gavrilă declara că-l prinsese de mai multe ori „cu diferite găinării”, dar l-a iertat „în loc să-l dea pe mâna justiţiei”. „Aceştia – continua Gavrilă – sunt oamenii care sunt puşi azi să controleze gestiunea mea în funcţiile pe care le-am ocupat”. E şi aici năduful celui care se vede ameninţat şi-şi pierde privilegiile de paşă.
Mazilirea lui Gavrilă se datorează, în esenţă, lui Ernest Urdăreanu, ajuns „ministru al Casei Regale” (1938-1940). Cu el a intrat Marinescu în conflictul fără întoarcere. Este evident că, în ciuda evidentelor abuzuri săvârşite de Gavrilă Marinescu, între el şi Urdăreanu regele l-a ales pe ultimul, care avea şi mai multă trecere la Duduia. Între Gavrilă şi Urdăreanu „certurile au mers până la bătaie. Primul l-a pălmuit pe Urdăreanu în biroul acestuia de la Palat şi au fost despărţiţi de col. Rusescu. Regele ar fi furios pe Gavrilă Marinescu şi e hotărât să-l înlocuiască de la Prefectura de Poliţie”[7]. Mişu Marinescu afirma că „Gavrilă Marinescu şi fratele său Nae, ministrul de la Sănătate, fură de zvântă, nefiind siguri de ziua de mâine, deviza lor fiind:acum ori niciodată”.
Vechi imagini din arhiva TVR ni-l arată pe Marinescu la ultima paradă a regelui Carol al II-lea, de Ziua Naţională a regatului, la 10 mai 1940. E vesel şi discută cu cei din jur;liniştea de dinaintea furtunii.
Alt motiv de supărare regală:Marinescu intervenise pentru Auschnitt
Un eveniment în urma căruia au curs râuri de cerneală în presa vremii a fost – se ştie – arestarea marelui bogătaş evreu Max Auschnitt;fapt care părea la un moment dat de neconceput. Până la urmă, la doar un an de la lovitura de stat, el şi Malaxa îi oferiseră regelui o geantă de bani. Şi, dacă într-un stat de drept, cei doi afacerişti (cu statul!) ar fi ajuns la pârnaie, ei abia de-atunci au intrat în graţiile lacomului suveran. Vremea a trecut, Auschnitt s-a codit, n-a mai contribuit cu cât trebuia şi a intrat în nişte combinaţii documentate bine de Siguranţă (era vorba, între altele, de infiltraţie ungurească şi agitaţie antiromânească în societăţile sale din Transilvania).
La 7 noiembrie 1939, Auschnitt a fost arestat şi dus la Văcăreşti. La 13 martie 1940 a primit 6 ani de puşcărie la Doftana, fiind eliberat, ironia sorţii, de justiţia lui Ion Antonescu, la 3 iulie 1942. Cu o zi înainte de arestarea afaceristului evreu, la 6 noiembrie, regele l-a chemat pe Gavrilă la o discuţie;aflase că acesta intervenise la primul ministru, la ministrul Justiţiei şi la procuror, pentru a nu se ajunge la reţinerea lui Auschnitt. Strâns cu uşa, Marinescu a spus regelui că are „datorii morale” la afacerist, pentru că acesta îi dăduse 15 milioane lei pentru construcţia palatului Prefecturii Poliţiei Capitalei, iar lui Gavrilă, în nume personal, îi dăduse un grajd pentru cai de curse. În jurnalul său, regele avea să consemneze la 6 noiembrie 1939 că arestarea lui Auschnitt a însemnat „faza de renaştere a României” şi „începutul unei curăţiri şi terminarea unei ere de imunitate a acelora care cred că cu banul lor pot cumpăra orice şi pe oricine. [..] Procesul nu este numai al lui, ci al unui întreg sistem păcătos cu care trebuie cu orice preţ să se termine. Este o chestiune de înaltă moralitate publică”. După nouă ani, regele recunoştea că fusese căpetenia unui sistem corupt…
„Nu era zi sub Gavrilă în care să nu calce un comisar prăvăliile…”
Constantin Argetoianu documentează, pare-se, cel mai bine traseul lui Gavrilă Marinescu în interiorul şi în afara camarilei. La 29 octombrie 1939, politicianul reţinea detalii despre învinuirile pe care i le aducea regele lui Marinescu:„Generalul Gavrilă Marinescu a cumpărat duminica trecută, la vânzarea de yearlingi organizată la Jockey-Club, trei cârlani (noateni, n.n.) în valoare totală de 700 mii lei. A doua zi l-a chemat Regele şi i-a spălat capul, spunându-i:«Cum, abia ai ajuns în fruntea unui departament cu fonduri secrete şi ai şi cumpărat cai de curse? Împuşcai francul până mai ieri, şi acum grajd de curse-ţi trebuie?» Şi dă-i, şi dă-i… A fost cât pe aici să-l dea afară din Guvern… S-a deşteptat cam târziu Majestatea Sa;lumea obişnuită cu cheltuielile şi cu fastul lui Gavrilă n-a fost cine ştie cum mirată de noua fantezie a favoritului… Adevărul e că acţiunile lui Gavrilă sunt în mare scădere, sus. Ca să împace pe Rege, zisul Gavrilă a trecut provizoriu caii pe numele lui Malaxa, un amic, ca să nu-i zicem un complice – care a primit să servească de data asta de manta de vreme rea”[8].
La 27 ianuarie 1940, Argetoianu nota:„Banditul de Gavrilă Marinescu s-a înapoiat din străinătate. Tot comerţul tremură la ideea că omul ar putea fi reînscăunat. De când a plecat [de la comanda Prefecturii Poliţiei Capitalei] şi a venit Rodrig Modreanu, nici un prăvăliaş n-a mai fost tulburat. Nu era zi sub Gavrilă în care să nu calce un comisar prăvăliile şi să ceară câteva sute de lei pentru bilete la teatru, de concerte, de baluri – toate fictive, numai biletele şi leii erau reali. La orice act ce trebuia să scoată comerciantul de la Comisariat sau de la Poliţie, alte sperţuieli, cărămizi, chete etc. Şi peste toate mai veneau amenzi şi când comerciantul întreba pentru ce, i se răspundea că nu se ştie, că aşa e ordinul de executare. Argumentul că cu aceşti bani s-a clădit Prefectura Poliţiei nu e valabil, căci tot materialul clădirii a fost luat cu japca, iar munca a fost contribuţia nenorociţilor de arestaţi, de multe ori închişi pe meserii, tocmai ca să muncească gratis la clădire. În schimb, pe lângă Gavrilă, care a strâns o avere de nabab, s-au îmbogăţit toate liftele din jurul lui”[9].
Marinescu se apără:„Şi mă face pe mine pungaş! Eu care n-am nimic, săracu de mine!”
Strâns cu uşa, Gavrilă Marinescu dă să se apere în faţa lui Argetoianu, lansându-se într-o tiradă de acuze la adresa camarilei, din care făcuse parte până mai ieri;Argetoianu reţine conştiincios, pentru istorie, discursul lui Gavrilă, plasând între paranteze propriile comentarii şi nelămuriri:„…restul [banilor] s-a împărţit cum trebuia… Şi mă face pe mine pungaş! Eu care n-am nimic, săracu de mine! M-a înjurat regele că am cumpărat trei mânji pe când eram ministru al ordinii Publice! Vai de cele 13 milioane de la fonduri secrete, a căror cheltuială lunară era angajată şi justificată până la un franc! Să vă spun cum a fost cu caii:a venit Moruzi la mine, generalul, şi mi-a spus:«Mă Gavrilă, ai făcut treabă pe unde ai fost, ai pus sporturile atletice pe cale bună, vino şi la noi că nu merge;eu sunt bolnav, să fii succesorul meu!» Şi mi-a propus să cumpăr mânjii că nu e nevoie să-i plătesc numaidecât. M-am lăsat ademenit, căci îmi place să muncesc şi am cumpărat mânjii pe datorie. Ştiţi cine mi-a plătit? Mi-a plătit Kupferberg (parcă aşa i-a zis), proprietarul fabricii de ciorapi Adesgo, pe care-l ajutasem la naturalizare (pe gratis?) şi care nu ştia cum să-mi manifeste recunoştinţa lui… Eu să fur, domnule ministru? Am luat, am pus taxe, am încasat amenzi, am cerut, am cerşit – dar ca să fac din Poliţie ce am făcut. Întrebaţi oamenii:când m-am dus la Auschnitt să-i cer o reducţie pentru calorifer (8 milioane), Auschnitt mi l-a dat gratis, dar mi-a spus:«Mă Gavrilă, te ştiu nevoiaş, îţi dau caloriferul gratis, dar ţi-l facturez şi tu încasezi factura». Am protestat şi m-am dus drept la Prefectură unde am lăudat în gura mare generozitatea lui Auschnitt. Dar să revin la Malaxa. Malaxa e duhul rău al regelui;e foarte deştept, dar tot atât de fricos. De obicei Urdăreanu şi Duduia pregătesc pe Rege, şi când soseşte Malaxa, regele îl întreabă:«Tu ce gândeşti?» Şi Malaxa aprobă natural totdeauna ce au spus cei doi maheri, care de fapt, în chestiunile de bani mai ales, sunt creaturile lui”[10].Argetoianu completează:„Marinescu a găsit în pornirea Duduiei şi a lui Urdăreanu (care n-a putut suferi niciodată pe Auschnitt) un prilej bine venit să despoaie pe Max pe ieftin şi să-i ia acţiunile la Reşiţa, căci la atât s-au gândit la început. Marinescu n-a fost pentru închiderea lui Auschnitt, fiindcă e fricos şi s-a temut să nu i se întâmple şi lui odată tot aşa… Şi are să i se întâmple, să n-aibă el grijă!”[11]
Gavrilă atacă:„curul Duduii e buricul României”
„Tirada lui Marinescu continuă:«Şi cum curul Duduii e buricul României, şi cum afacerea Auschnitt a devenit principala preocupare a celor trei fraţi de cruce – iată că afacerea Auschnitt a mai devenit pivotul în jurul căruia se învârteşte întreaga politică românească…Domnule ministru, nu ştiu de ce ai plecat din Guvern, dar ştiu că Urdăreanu a fost încântat şi că a făcut tot ce a putut să te învrăjbească cu Regele… Nu era sigur de d-ta în afacerea Auschnitt… De 2-3 ori Regele m-a întrebat:ce spune Argetoianu de Auschnitt? Şi am răspuns:ce să spună, nu spune nimic… Pe mine m-au curăţat fiindcă nu sunt un porc ca ei şi n-am vrut să muşc dintr-un nenorocit care mi-a făcut numai bine, şi mie, şi Poliţiei.M-au dat la o parte ca pe un câine, fără să ţină socoteala de toate serviciile câte le-am făcut acolo sus, tuturor. M-au acuzat că am furat şi au pus pe incapabilul de [Rodrig] Modreanu, un dobitoc, ca să mă controleze. Căci nu mai întrebuinţează decât proşti ca Modreanu sau oameni ieşiţi din dancinguri ca [Victor] Dombrowski, şi cu ăştia au să se cureţe, la rândul lor. Au pretins că mă amestec mai departe în Poliţie, şi m-au trimis în străinătate! În ce să mă amestec? În tărâţa lui Modreanu dat afară de la primăria din Timişoara, pentru că încurcase tot? Ei şi cinste! Îţi vine rău! Ştiţi dumneavoastră că Armand Călinescu îşi dăduse demisia la 12 septembrie, fiindcă nu mai putea rezista presiunilor lui Urdăreanu şi lui Malaxa care puneau în fiecare zi un gheşeft la cale?»”
„Am primit ordin să curăţ până seara şi pe asasinii lui Călinescu şi pe cei de la Râmnicu Sărat şi câte trei de judeţ”
Iritat de eliminarea dintre favoriţi, Gavrilă se descarcă în faţa lui Argetoianu (care notează totul în însemnările sale):„Au avut îndrăzneala să spună că trebuia să plec fiindcă o destindere era necesară şi eram eu, omul omorurilor din septembrie. Eu? Eu n-am făcut decât să execut ordinul regelui. Am primit ordin să curăţ până seara şi pe asasinii lui Călinescu şi pe cei de la Râmnicu Sărat şi câte trei de judeţ. Am cerut răgaz, să mai pot lua oamenilor câte o declaraţie, să se mai poată alege printre cei vinovaţi. S-a refuzat. Au fost prefecţi care n-au avut culpabili de desemnat, căci toţi cei bănuiţi mai serios fuseseră concentraţi şi trimişi prin alte garnizoane, şi au împuşcat inocenţi! Vă citez cazul de la Braşov, pe care l-am cunoscut… Domnule ministru, s-au omorât oameni degeaba, numai din cauza hienei de Urdăreanu care înnebunea de Rege, de frică pentru pielea lui… care tot o să pleznească!De câte ori nu le-am spus, să stăm de vorbă cu oamenii, căci îi putem întoarce… N-au vrut;eu am ascultat de poruncă! M-au învinuit că tolerez în poliţie oameni care s-au îmbogăţit. Domnule ministru, cu oameni care nu se îmbogăţesc voiau ei să ucid fără sentinţă??”.
Constantin Argetoianu e siderat de mărturisirile fostului prefect:„Îl ascultam, îl ascultam, îl ascultam – şi mă miram cum Dumnezeu dăduse limbă unuia din complicii bandei care a pus stăpânire pe ţară şi o jupoaie…, căci nu e Gavrilă mai breaz ca Urdăreanu sau Malaxa. Aceeaşi şleahtă… Dar e plin de ură. Am impresia că o să i-o coacă lui Urdăreanu, dacă nu s-o împăca cu el… Gavrilă, la plecare, mi-a cerut voie să mai vină. E omul meu…”
„Domnule Consilier Regal, ne-a mâncat Urdăreanu…”
O zi mai târziu, într-adevăr, fostul prefect al Poliţiei îi făcea din nou o vizită lui Constantin Argetoianu;la 4 februarie 1940, acesta nota toate detaliile colorate ale întâlnirii:„Ieri am avut vizita lui Gavrilă Marinescu înapoiat din străinătate. Gavrilă este acum omul meu, mă iubeşte (amor subit, ca guturaiul), o spune la toată lumea. A părăsit guvernul odată cu mine, a plecat cu oamenii cinstiţi, căci nu putea sta cu pungaşii – zice el. Din voiaj mi-a trimis cărţi poştale cu câteva linii – călduroase dar puţine, căci nu se putea altfel. Acum vine să-mi istorisească, el… «Domnule Consilier Regal – începe amicul Gavrilă – v-a mâncat şi, îndrăznesc să zic, ne-a mâncat Urdăreanu căci totul în ţara asta se învârteîn jurul p…i lui Urdăreanu şi a p.z…i Duduiei. Ea e nebună după el, şi i-a făcut toată cariera. Într-o zi în care băuse un pahar prea mult, mi-a mărturisit mie că nimeni n-o regulează ca Urdăreanu. Noaptea, când se culcă regele cu ea, părăseşte patul şi se duce la Urdăreanu… E ca o căţea după el… Nu ştiu dacă regele ştie;poate nu ştie, sau se face că nu ştie – poate ştie, şi fac chiar figuri în trei… Sunt toţi atât de depravaţi, încât sunt în stare de orice. Regele nu există, e un slab;când nu face ceva ce au hotărât ei doi, Duduia strigă la el şi-l înjură de se aude de afară;regele surâde, îi sărută mâna şi îi spune:Iartă-mă, maică! Dacă ea e o curvă fără ruşine, el e un peşte fără obraz, dar deştept şi mincinos. A uitat de unde a ieşit măgarul, parcă-l văd şi acum ofiţeraş pudrat la uşa mea, ciupind un sutar de aici, un sutar de colea. Tot acela e, numai puţină spoială peste murdăria de ieri. Bine i-a spus Kerciu la Eforie:Mă, cum te zgârie puţin cineva, dă de solzi… Peşte, peşte, domnul Consilier Regal – dar peşte arţăgos. Cum s-a stricat căruţul, nu ştiu nici eu, dar e la mijloc o porcărie de alcov. Ştiu că odată Urdăreanu a dat la Auschnitt peste o străină, care i-a plăcut, şi a ademenit-o la el acasă. Lupeasca, care stă peste drum, a aflat şi s-a dus ca o furie noaptea peste ei! Străina – i-am uitat numele – a fugit în cămaşă, cu părul vâlvoi şi a dus-o poliţia la hotel! Domnule ministru, ăştia sunt saltimbanci sunt în stare de orice când îi apucă. […] Două miliarde a înghiţit Malaxa de la stat în avansuri şi, din două miliarde, n-a investit decât 600 de milioane, restul s-a împărţit cum trebuia»“[12].
Starea de spirit din vara lui 1940:„Se zice că Gavrilă Marinescu va fi dat în judecată”
Ajungând să se spovedească în ceasul al doisprezecelea, la începutul lui februarie 1940, Gavrilă Marinescu susţinea că regele este „un mare încăpăţânat” şi că „se află de câţiva ani sub influenţa unui anturaj care se străduieşte să-i cânte în strună”, omiţând să spună că şi el a făcut parte din acest anturaj. Fostul prefect se exprima absolut liber la adresa regelui şi „a clanului de escroci din jurul lui”, nominalizându-i pe Ernest Urdăreanu, Nicolae Malaxa şi Gheorghe Tătărescu. „Aceşti trei bandiţi, zice Gavrilă Marinescu, poartă răspunderea tuturor nenorocirilor în care ne zbatem azi şi dacă regele Carol nu se desparte de ei cât mai curând posibil, se va prăbuşi şi el şi ne va antrena şi pe noi toţi, foştii săi colaboratori”.
Marinescu declara intimilor că a fost categoric contra asasinării lui Corneliu Zelea Codreanu şi a camarazilor săi, iar după asasinarea lui Armand Călinescu, „nu numai că s-a opus la baia de sânge ordonată de Carol, pentru uciderea atâtor legionari «nevinovaţi şi fără proces», dar că i-a atras atenţia generalului [Gheorghe] Argeşanu că «face o crimă, dacă execută ordinul regelui» şi i-a trimis lui Carol o notă scrisă, în acea noapte, în care-l «conjura să revină asupra ordinului dat»“.Poate că Gavrilă Marinescu minţea, dorind să se pună bine cu ţărăniştii. El fusese, până la urmă, „unul dintre principalii sfătuitori ai lui Carol în crimele acestuia faţă de legionari”, după cum nota Ioan Hudiţă la 11 februarie 1940.
Un lucru e clar:se părea că regele nu se va mulţumi însă doar cu mazilirea bodiguardului. „Se zice că Gavrilă Marinescu va fi dat în judecată;Victor Iamandi, favoritul de ieri, se ascunde în gaură de şarpe;generalul Argeşanu mai râde ca un bou, dar inima îi e cât un purice…”[13], nota, la 25 iunie 1940, acelaşi Constantin Argetoianu.
Cu doar câteva zile înainte de căderea lui Carol al II-lea, la 24 august 1940, prof. Ioan Hudiţă îl întâlnea iarăşi pe generalul Gabriel Marinescu, acum preşedinte al F.R.F.A., şi-l găsea într-o veritabilă stare de panică. Guvernanţii erau „sinistre secături care trebuie nimicite cu întregile lor familii”, iar „nenorocitul de Carol nu-şi dă seama că jucând cartea lui Fabricius se dă legat în mâinile lui Hitler”, ajungând să facă apel „la câinele roşu de Antonescu”[14].Chiar Statul Major al armatei făcea, după Marinescu, „o imensă greşeală”, când se lua după rapoartele şefului S.S.I., Mihail Moruzov, care, în opinia fostului prefect, era „un simplu aventurier, escroc şi mincinos”;Marinescu se declara surprins că „şi pe acest individ, regele nostru îl ia în serios şi crede orbeşte în rapoartele lui”[15].
Gavrilă despre rege:„Pentru a se menţine pe tron… omul acesta cedează şi Transilvanie şi Bucovină, Basarabie şi Dobroge; la nevoie şi Moldova toată…”
**Quod erat demonstrandum!
Pentru acest manglitor credeti ca a contat viata unui om cand el s-a jucat si a vandut munca unui popor? Base l-a facut pentru ca-i facea concurenta: Flota vs Petrom!