Creştinismul şi marea

Marea este strâns legată de creştinism – atât în mod simbolic, cât şi concret –, de apariţia şi de răspândirea lui. Ce pondere are acvaticul în religia revelată ne-o arată botezul pe care l-am primit la naştere după modelul Mântuitorului, El Însuşi botezat în Iordan. Apa baptesimală curăţă, şterge păcatul originar al firii. Cât priveşte lăcaşul bisericesc, forma sa de navă sugerează călătoria spre viaţa de apoi şi mântuire.

Creştinismul primar se împleteşte cu marea, care, aşa cum spune un psalm, îi vorbeşte omului despre măreţia şi complexitatea creaţiei divine: „Cei ce se pogoară la mare cu vase, făcând lucrare în ape multe, aceştia au văzut faptele Domnului şi minunile Lui întru adânc”. La malul mării S-a dus şi Hristos spre a-Şi alege apostolii şi a-i transforma din pescari obişnuiţi în „pescari de oameni”. Aceştia aveau să-L vadă mergând cu piciorul pe mare, potolind vânturile care o dezlănţuiseră. Ihtis, peştele, este un simbol paleocreştin foarte răspândit, iar ca aliment are o semnificaţie cu totul aparte, asemănătoare cu a vinului şi a pâinii, pentru cei ce-L mărturisesc pe Hristos.

În raporturile sale cu creştinismul, marea reflectă universalitatea noii credinţe: Sf. Apostol Pavel – şi nu numai el – se îmbarcă pe corabie pentru a călători la Roma, în Grecia sau în Asia Mică, în vederea propovăduirii învăţăturii lui Hristos şi a întemeierii primelor obşti creştine. Urmaşii Apostolilor vor proceda la fel, ducând „vestea cea bună” (Evanghelia) până în cele patru colţuri ale lumii. Dar şi monahismul cu lavrele sale, şi marile şcoli teologice, tot în apropierea mării vor înflori (Constantinopol, Alexandria, Antiohia); în apropierea mării şi în acel Răsărit unde, precum zicea Nichifor Teotoche: „Au odrăslit toate lucrurile mântuirii”.

Pe o insulă, Patmos, a scris Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan Apocalipsa, iar mai târziu, în decursul primului mileniu creştin, Bizanţul va fi o talasocraţie, capitala sa aflându-se aşezată în apropierea a trei mări. Iorga numeşte, de altfel, Propontida – Marea de Marmara – „Marea Albă, marea bizantinilor”. Pe ţărmurile sale au avut loc majoritatea sinoadelor ecumenice.

Motivul mării este larg răspândit în literatura patristică şi în imnografia pravoslavnică. Iată-l, de pildă, în poezia Sfântului Efrem Siru, Perla: „Eu sunt fiică a mării, a mării fără margini./ De la marea din care am ieşit am puternica bogăţie de mister/ Ce o închide pieptul meu./ Caută în afara mării, dar nu căuta în afara Domnului mării”.

Pe noi, românii, raporturile creştinismului cu marea ne interesează în mod aparte, întrucât Evanghelia a venit în părţile noastre pe mare, pătrunzând prin acea poartă numită în Antichitate Scythia Minor, iar începând cu Evul Mediu – Dobrogea. Pe apă a sosit pe pământul dintre Dunăre şi mare, pe care l-a străbătut şi cunoscut, Sfântul Apostol Andrei, de care suntem atât de legaţi. Istoria creştinismului românesc începe de la malul mării, în Scythia Minor, care a fost spaţiul unei suprapuneri de civilizaţii universale: mai întâi au apărut aici grecii, în secolul al VII-lea înainte de Hristos, urmaţi – şase veacuri mai târziu – de romani. Dobrogea este cu adevărat leagănul civilizaţiei româneşti creştine: pe aici a pătruns, în veacurile III-IV, monahismul ale cărui surse au fost Bizanţul, Capadocia, Siria şi Ţara Sfântă… Dobrogea l-a dat şi pe Sfântul Ioan Casian, care poate fi considerat primul ziarist bisericesc, întrucât a călătorit la Roma, la Ierusalim, la Marsilia, la Constantinopol şi în Egipt pentru a „intervieva” părinţi duhovnici cu viaţă aparte, meniţi să constituie modele de conduită atât pentru monahi, cât şi pentru mireni. Acesta a fost scopul alcătuirii volumului său Convorbiri cu Părinţii pustiei. Sfântul Ioan Casian a introdus în lumea monastică occidentală un nou gen literar, patericul, în care principiile vieţii călugăreşti sunt înfăţişate prin dialoguri şi cuvinte de învăţătură rostite de nevoitori îmbunătăţiţi. Sfântul Ioan Casian a constituit o punte între Răsăritul şi Apusul creştin, unii considerându-l chiar întemeietorul monahismului apusean. Un aspru spaţiu de nevoinţă, situat în Cheile Dobrogei, peştera care astăzi îi poartă numele, a devenit în ultimele decenii un important loc de pelerinaj.

„Monahismul românesc este mult mai vechi decât al vecinilor noştri slavi – arăta părintele profesor Ioan Gh. Coman –, el datând la noi încă din secolele IV-VI, când constatăm în Scythia Minor existenţa călugărilor sciţi, Sf. Vasile cel Mare consemnând, în Regulile mici, aşezămintele monahale de pe malul apusean al Pontului Euxin. Este îndeobşte asumată de către istorici afirmaţia că în cetatea Tomisului a existat o mitropolie cu 14 episcopii sufragane, 12 dintre ele găsindu-se pe teritoriul României de astăzi. Dobrogea bisericească a trimis ierarhi care au reprezentat-o la primele sinoade ecumenice, începând cu cel de la Niceea din anul 325, la care a luat parte episcopul scit Marcu…”

Pe lângă Sfântul Andrei, cel întâi chemat la propovăduire, a desfăşurat activitate misionară în Sciţia şi Sfântul Apostol Filip – activitate continuată de comunităţile creştine de aici, permanent legate de cele din Răsăritul Europei şi de cele din Asia Mică. Dobrogea, care a dat sfinţi şi teologi de seamă, fiind parte integrantă din Imperiul Roman, nu a fost scutită de persecuţii şi jertfe de sânge. S-au descoperit şi continuă să se descopere moaşte de martiri creştini. După aflarea moaştelor celor patru sfinţi martiri din cripta de la Niculiţel, în 1971, două decenii mai târziu au ieşit la iveală moaştele sfinţilor martiri Epictet şi Astion, morţi muceniceşte în anul 290 la Halmyris, pe întinderea judeţului Tulcea. Sunt cele mai vechi sfinte relicve găsite până acum pe pământul României şi au fost aşezate în biserica din Halmyris înălţată în cinstea şi memoria lor.

Pământul dintre Dunăre şi Mare are o mireasmă spirituală aparte de Răsărit şi, totodată, de universalitate. În romanul Dumnezeu s-a născut în exil, distins în 1960, anul apariţiei, cu Premiul Goncourt, Vintilă Horia sugerează subtila relaţie dintre divinitate şi mare: este o carte despre începuturile creştinismului, ambientată în Dobrogea şi dedicată lui Vasile Pârvan, savantul arheolog care, prin câteva intuiţii majore, a îmbogăţit înţelegerea acestui ţinut românesc atât de original şi rafinat. Şi tot o percepţie aparte a Dobrogei i se datorează arhitectului G.M. Cantacuzino, care a denumit-o „dreptunghiul acela mistic hotărnicit din patru părţi de ape”.

*

Convingerea potrivit căreia cunoaşterea unui om, a unei mişcări de idei sau a unui fenomen impune contactul cu spaţiul în care s-au manifestat, că, de exemplu, trebuie să vezi Ipoteştii sau Botoşaniul pentru a-l înţelege mai bine pe Eminescu, a fost mărturisită la noi cu fervoare de către G. Călinescu. Însă părintele acestei metode a fost N. Iorga. În acest sens am căutat să văd câteva locuri din Asia Mică, spaţiu în care s-au întemeiat între cele dintâi comunităţi creştine, iar apoi s-a consolidat religia revelată; spaţiu familiar multor Apostoli, în frunte cu Sf. Evanghelist Ioan şi Sf. Pavel. Pentru că Asia Mică a stabilit legătura între Orientul Apropiat, între Ierusalimul unde coborâse Dumnezeu pe pământ, asumându-şi condiţia noastră, şi Europa menită să devină un „pământ al Crucii şi al culturii”, potrivit tot unei definiţii a lui Iorga.

Hramul Adormirii Maicii Domnului îl avea catedrala din Efes sub ale cărei bolţi s-a desfăşurat, în lunile iunie-iulie din anul 431, al treilea din cele şapte Sinoade ecumenice. Convocat de împăratul Teodosie al II-lea, Soborul acesta trebuia să clarifice disputa dogmatică dintre Nestorie şi Chiril al Alexandriei. Nestorie era autorul ereziei care susţinea că există două persoane distincte în Cuvântul întrupat, motiv pentru care – susţinea el – Fecioara Maria nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai „născătoare de Hristos”. În final, Sinodul respinge erezia, spre bucuria şi entuziasmul credincioşilor, şi defineşte învăţătura despre unirea celor două firi în persoana unică a Cuvântului, respectiv învăţătura despre Fecioara Maria – Născătoare de Dumnezeu.

La Efes, pe o colină înaltă, sau mai bine zis pe un platou, pot fi văzute ruinele bisericii în care a avut loc al III-lea Sinod ecumenic – biserică înălţată pe mormântul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Catedrala trebuie să fi fost impresionantă, după cum sugerează rămăşiţele sale în care se îmbină marmura lumii păgâne – coloane şi capiteluri sidefii cu suprafeţe mătăsoase – cu cărămizile subţiri, sobre, de un roşu aprins ale arhitecturii bizantine aflate la începuturi; cărămizi ce mi s-au părut identice cu cele din biserica domnească de la Curtea de Argeş.

Există o tradiţie care spune că Sfânta Fecioară şi-a petrecut ultimele zile de viaţă la Efes, într-o grotă săpată în munte. Cert este că în acest mare oraş al Antichităţii, Sf. Apostol Pavel a întemeiat o comunitate creştină puternică, aşezându-l episcop pe ucenicul său Timotei, destinatarul celor două epistole pauline cărora părintele Sabin Verzan, teolog remarcabil, le-a consacrat o amplă exegeză.

Fie la Efes, fie în vechea Smirnă, unde a fost martirizat Sf. Policarp – aşezare devenită, sub denumirea de Izmir, un oraş şi un port de dimensiuni strivitoare –, ca şi pe întreg ţărmul răsăritean al Mării Egee, frapează relieful dur, dolomitic, abrupt, geologia severă contrastând cu candoarea şi limpezimea apei. La mal, pământul este fecund şi darnic, vegetaţia bogată, însă, pe măsură ce pătrunzi în inima uscatului, devine posac şi steril. Aşa este şi la Mira, în sudul Lichiei, unde a fost episcop Sfântul Nicolae şi unde a fost înmormântat, moaştele fiindu-i strămutate ulterior la Bari. A rămas însă intactă biserica din Mira – localitate numită azi Demre –, unde a fost îngropat iniţial. Pe pardoseala micului lăcaş, atât de bine proporţionat, se află un mozaic expresiv.

Despărţindu-te de Lichia şi de Marea Egee, pătrunzi în Pamfilia, pe ţărmul Mediteranei. Ca aşezare, capitala sa, Atalia, evocă în mod frapant Constanţa (iar oraşul vechi – Dubrovnikul), cu deosebirea că prima se găseşte la câteva zeci de metri, nu deasupra unui mal de lut roşu, ci pe unul de stânci ciclopice. Contrastul dintre ţărm şi vegetaţia lui aproape tropicală este şi mai izbitor. La câţiva kilometri depărtare se găseşte Mortuna, locul unde Sf. Pavel l-a propovăduit pe Hristos, iar la 400 de kilometri spre răsărit, Tarsul Ciliciei, locul său natal, unde aş fi dorit să ajung.

Cel mai scurt drum spre Asia Mică, aşa cum se ştie, este cel peste Bosfor, Constantinopolul fiind un oraş aşezat pe două continente. Vaporul te poate trece într-o altă localitate-reşedinţă de sinod ecumenic, în Calcedonul care astăzi este doar un cartier din fostul oraş imperial.

Atunci când am ajuns prima oară în oraşul lui Constantin, privită din apropiere, Sfânta Sofia mi s-a părut strâmtorată de incintă. A fost de ajuns să o privesc de pe ţărmul Asiei Mici – iar apoi, la întoarcere, de pe puntea vaporului – ca să-i disting splendoarea şi frumuseţea fără seamăn.

*

În două rânduri a trecut Apostolul Pavel, în cursul primei sale călătorii misionare, prin Perga Pamfiliei, principalul oraş al provinciei omonime de pe coasta de sud a Asiei Mici: atunci când a sosit de la Pafos, din Cipru, cu o corabie – probabil până la Atalia –, respectiv, când a venit din Antiohia, străbătând Cilicia natală şi Psidia. La prima lor trecere, Apostolii nu au desfăşurat activitate misionară, la întoarcere însă ei s-au oprit la Perga, unde „au grăit cuvântul Domnului”.

Vestigiile existente la Perga, în cea mai mare parte revelate de săpăturile arheologice din 1956, deopotrivă cu numeroasele statui expuse la Muzeul din Antalya, sugerează un oraş bogat, înfloritor, chiar luxos în epoca elenistică. Teatrul, construit în stil greco-roman, cuprindea 14.000 de spectatori şi impune privirii, deopotrivă cu stadionul, cu băile şi cu agora excelent conservată, aflată imediat în spatele străzii centrale. E posibil ca aici să fi rostit Apostolul „cuvântul Domnului”, de vreme ce în Perga nu e menţionată o sinagogă.

Ruinele oraşului acesta prosper, între care mi-a fost dat să văd într-o amiază câteva şopârle încălzindu-se la soare şi un cârd de capre păscând întocmai ca într-o celebră poezie a lui Ungaretti: „E alla pallida che diranno mai/ Pipistrelli dai ruderi del teatro,/ In songo quelle capre…”; ruinele Pergăi, aşadar, trezesc amintirea Histriei şi deopotrivă pe a lui Pârvan, care spune că Dobrogea este o rudă apropiată a Siciliei şi a Asiei Mici. De aici sentimentul de familiaritate şi nostalgia Histriei, a Dobrogei, a concentratului nostru de antichitate greco-romană…

Imaginea Pergăi păgâne se întregeşte, tot mai fastuoasă, la Muzeul din Antalya, unde într-o curte cu gazon se găsesc stele funerare, inscripţii antice, sarcofage, iar în interior statui surprinzător conservate: Isis, Artemis, Atena, Apollo, un Harpokrates uşor de recunoscut după degetul pe care şi-l ţine în gură, un Serapis aşa de bine păstrat încât nu poţi crede că au trecut peste el două milenii…

Oraşele Asiei Mici, mai ales cele de pe coastă sau din apropierea ei, erau aşezate ca miezul în coajă într-o natură mirifică. Atunci când trece prin Perga, prin Psidia ori prin Atalia, unde şi aici Pavel a rostit „cuvântul Domnului”, lumea greco-romană, păgână, îşi trăia apogeul. Peste trei veacuri şi ea va fi complet dislocată de creştinism, iar noul Imperiu pravoslavnic va cunoaşte, cum arată Iorga, o rapidă bizantinizare şi orientalizare, fenomen care s-a datorat tocmai prosperităţii acestor oraşe. Numai că oraşele acestea prospere vor cădea, succesiv, în mâinile noilor păgâni pe care Bizanţul în declin i-a folosit la început ca mercenari. Marile eparhii ale Asiei Mici vor dispărea treptat şi e copleşitoare strângerea de inimă pe care o încerci văzând un deget al Sf. Ierarh Nicolae, episcopul de Mira-Lichiei, aşezat sub un cristal gros, nu ca moaşte de sărutat şi venerat, ci ca exponat de muzeu la acelaşi aşezământ din Antalya unde există şi o colecţie de icoane datând din secolele XVIII şi XIX şi provenind de la ultimele comunităţi creştine de pe teritoriul fostei Pamfilii… Sf. Haralambie, Sfinţii Trei Ierarhi, Naşterea Domnului, Iisus Arhiereu, Hristos şi samariteanca, lângă fântână, într-un verde-viu decor de palmieri, tipic coastei sudice a Asiei Mici… Şi, pe un fundal asemănător, Mântuitorul ducându-şi Crucea, escortat de câţiva sutaşi cu veşminte romane, dar cu mutre şi trăsături indubitabile de turci. E consolarea polemică pe care au insinuat-o la Voroneţ şi în multe alte locuri şi pictorii noştri de biserici.

*

Există un loc aparte de unde poate fi contemplat Ţarigradul: din Turnul Galata, înalt de 60 de metri, având o platformă circulară cu o perspectivă de 360 de grade.

Galata este numele unui vechi cartier bizantin al oraşului şi al podului care îl leagă de celălalt mal al Cornului de Aur, fastuosul estuar şi liman maritim. Podul peste care am trecut în urmă cu trei decenii, menit deopotrivă vehiculelor şi pietonilor, plin de dughene înguste, locande şi prăvălii, a ars în 1992 şi a fost reconstruit. Ridicat de genovezi pe locul unui far de lemn bizantin, Turnul Galata a fost, succesiv, închisoare turcească şi foişor de foc. Restaurat de mai multe ori, având ziduri groase de aproape patru metri, înzestrat cu un ascensor, oferă o privelişte al cărei efect este, pe vreme bună, o panoramă apoteotică.

Am rămas pe platforma sa circulară mai bine de o oră într-o dimineaţă de octombrie luminoasă şi cu foarte puţini turişti. În dreapta câmpului vizual albăstrit de cer şi de ape aflate în toate părţile se întindea Cornul de Aur, iar în latura stângă, Marea Marmara, zisă şi Propontida sau Marea Albă, prilej să-mi amintesc de observaţia lui Iorga că Bizanţul este o thalassocraţie.Turnul Galata oferea, totodată, deschidere şi asupra Bosforului.

Privind iarăşi Cornul de Aur, m-am uitat spre capătul său îngustat, unde se află cartierul Fanar şi catedrala Patriarhiei Ecumenice cu hramul Sfântului Gheorghe, statornicită acolo din anul 1600, după mai multe peregrinări. Modestă ca dimensiuni, biserica nu are cum să se distingă din vârful Galatei. Lipsită de turle şi de clopotniţă, pare mai degrabă o clădire civilă cu elemente arhitectonice greceşti. În interiorul ei a predicat însă Ilie Miniat, iar în incintă teologul Constantin Iconomos a redactat în 1848 strălucita Enciclică a Patriarhilor Răsăriteni. De aceea, catedrala Patriarhiei Ecumenice constituie şi astăzi un simbol şi un concentrat de Ortodoxie care ne leagă de epoca lui Justinian şi de aceea a lui Fotie.

Pe platforma circulară a Turnului Galata mi-am amintit un vers al lui Baudelaire: Homme libre, toujours tu chériras la mer şi am simţit acel duh al Răsăritului întâlnit prima oară în adolescenţă, în preajma bisericii elene din Constanţa, regăsit chiar şi în Bucureşti în jurul Curţii Vechi.

Dan Ciachir