AGENDA “MODERNIZARII” SI A “REFORMISMULUI”, MODEL ISTORIC DE EXTORCARE A BANULUI SARACULUI IN FOLOSUL OLIGARHIEI CONDUCATOARE. ACUM SI IN VARIANTA “TEOLOGICA”…

Ziarul Lumina: Dialog cu Mihail Neamţu, fondatorul proiectului „Noua Republică“ : Cu optimism, despre reforma morală a societăţii

Stimate domnule Mihail Neamţu, în ce fel vedeţi confluenţa dintre ideile despre societate ale Ortodoxiei şi tezele liberalismului din spatele economiei capitaliste? Până unde merge capitalismul când vorbim despre cultură, viaţă socială, familie?

Spre deosebire de romano-catolicism, creştinismul răsăritean n-a avut răgazul istoric de-a produce o foarte bogată reflecţie asupra condiţiei sociale a omului modern. Ortodoxia s-a confruntat cu faţa hidoasă a totalitarismului roşu. În plus, modernitatea a sosit mai târziu la graniţa geografică a Ortodoxiei. Biserica noastră practică (şi bine face) discursul sub specie aeternitatis, fiind atrasă în chip marianic de promisiunea veşniciei şi mai puţin interesată de complicaţiile istoriei terestre. Această trăsătură a fost observată chiar de Alfred Müller-Armack – important sociolog al religiilor şi doctrinar al ordoliberalismului german. Contemplativitatea şi „instinctul eschatologic” al Ortodoxiei furnizează garanţiile unei stabilităţi ferme pe terenul eticii, al esteticii liturgice şi al teologiei dogmatice, dar produc şi confuzii pe terenul disputelor ideologice din agora cetăţii.

Totuşi, e important ca şi creştinii ortodocşi să răspundă unor provocări precum piaţa liberă, proprietatea individuală, solidaritatea intracomunitară, politicile fiscale ale statului. Sunt unul dintre cei care cred că piaţa este o realitate naturală, nu o invenţie a unui timp istoric. Liberalismul, aplicat schimburilor economice, conduce la mult mai multă liberate şi prosperitate decât dirijismul atotştiutor al birocraţiei statale. Pe de altă parte, criterii aplicate ordinii materiale nu pot corespunde vieţii spirituale: nu totul este de cumpărat sau negociat în chestiuni care privesc sufletul nepieritor al omului. Capitalismul trebuie conectat la etică printr-un exerciţiu zilnic de înfrânare sau autolimitare, pentru a-şi atinge cu adevărat scopul. Totuşi marea criză economică se datorează iresponsabilităţii statelor care au consumat mai mult decât au produs.

Statul social a încurajat trândăvia

Şi România este un stat social. Care sunt limitele lui, în condiţiile în care, la noi, ideile liberale nu au mare tradiţie şi ne pot destabiliza?

Pentru mine capitalismul reflectă ordinea firii: cu toţii tranzacţionăm ceva, în fiecare minut al vieţii. Acum, comerţul nostru se numeşte schimb de idei. Premisa de la care plecăm este că din această tranzacţie majoritatea a câştigat (eu, dumneavoastră, cititorii). Socialismul, în schimb, pleacă de la imperativul rectificării nedreptăţilor produse de schimburile naturale între cetăţeni. De la protecţionism se ajunge însă uşor la asistenţialism. Capitalismul încurajează oamenii autonomi, de sine stătători, cu iniţiativă şi putere de muncă, capabili să-şi protejeze şi să-şi înmulţească proprietatea privată. Statul social încurajează pasivitatea.

Ştim contextul istoric postbelic. După cel de-al Doilea Război Mondial, statul social a apărut pentru a sprijini (în Marea Britanie, Germania federală şi alte ţări) milioanele de familii pline cu orfani, răniţi sau văduve. După 1968, revoluţia culturală (şi sexuală) a spaţiului occidental a început să răstoarne – lent, dar sigur – piramida demografică pe care s-au construit proiecţiile bugetare: în loc de 2-3 copii născuţi în medie de fiecare familie, am ajuns la o medie europeană de 1.2-1.4. Acum Europa trece printr-o contracţie a natalităţii fără precedent, dublată de prelungirea speranţei de viaţă (prin îmbunătăţirea hranei şi sprijinul tehnologiilor medicale). Ca atare, statul social devine nesustenabil. Criza datoriilor suverane în ţări precum Statele Unite, Spania, Italia sau Portugalia spune deja foarte multe. Cazul Eladei contemporane este la fel de tulburător.

Ştiu că aţi lansat recent un proiect care a câştigat mii de aderenţi. Ce ne puteţi spune?

Proiectul „Noua Republică” pe care l-am fondat cu un grup de prieteni şi care a fost primit cu entuziasm de mii de cetăţeni susţine ideea reinventării statului pornind de la oameni şi comunităţi. Statul secular, altminteri, e o abstracţie impersonală care joacă un rol prea mare în vieţile noastre. Mai observăm un lucru: demnitarii, birocraţii şi funcţionarii sunt tentaţi de corupţie, indolenţă şi abuz. Nu condamnăm pe nimeni, dar constatăm (în cifre) o enormă risipă produsă în ultimele decenii prin decizii luate de la centru, fără consultarea cetăţeanului plătitor de taxe. Doar proasta administrare a sistemului de sănătate produce pagube de zeci milioane de euro pe an. Risipa trebuie să înceteze. Pentru asta, nu e suficient să vorbeşti despre o reformă punctuală. Trebuie imaginată o Nouă Republică – o construcţie constituţională care să ne scoată din ecuaţia politică gândită de Gh.-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu.

Drumul către Noua Republică se face în şapte puncte. 1) Reforma constituţională – adică Parlament unicameral, anularea imunităţilor demnitarilor, asumarea răspunderii de magistraţi, reforma electorală (prin limitarea numărului de mandate pentru primarii-baroni etc). 2) Reforma economică trebuie continuată prin stimularea investiţiei şi a spiritului întreprinzător, reducerea de taxe şi acumularea de capital. Numai astfel oamenii pot spera să aibă locuri de muncă. 3) Reforma justiţiei, prin asumarea răspunderii de către magistraţii care dau sentinţe abuzive (contestate ulterior la Curtea Europeană); 4) Reforma morală a societăţii presupune o mult mai hotărâtă recunoaşte a valorilor tradiţiei iudeo-creştine, a comunităţilor locale, a Bisericii în ansamblu. 5) Salvarea demografică a României presupune redescoperirea familiei. 6) Cultura memoriei înseamnă respect pentru înaintaşi. 7) Recuperarea vocii românilor de pretutindeni. Într-un anumit sens, ierarhia acestui punctaj e aleatorie. Trebuie să începem cu toate în acelaşi timp.

O Nouă Republică înseamnă, aşadar, o redimensionare a statului social?

Cu siguranţă. Plecăm de la nevoile cetăţeanului: cu toţii ne simţim frustraţi de atotputernicia kafkiană a aparatului birocratic. Cu toţii ne mirăm de sistemele de asistenţă socială prin care, mai ales la sate, milioane de români au ajuns să nu-şi mai lucreze pământul pentru a primi doar subvenţii sau alocaţii de tot soiul. Statul social a distrus vechile datini. În plus, el subminează solidarităţile naturale din interiorul familiei (relaţia între bunici şi nepoţi, între părinţi şi copii etc.). Falimentul statului social postbelic indică nevoia ieşirii din logici asistenţialiste. Evanghelia condamnă risipa de bani (specialitatea economiei centralizate) şi îngroparea talanţilor. Între Sfinţii Părinţi, Ioan Casian spunea că omul care munceşte e luptat de un singur drac, în timp ce omul care nu munceşte e luptat de o legiune de patimi şi draci. Statul social a încurajat şi la noi trândăvia. Să citim nişte statistici despre poporul nostru: „Românii stau în faţa televizorului, în medie, 376 de minute, adică 6 ore şi 16 minute.” Mai ştim apoi că media de vârstă la care se pensionează românii este de 56 de ani şi o lună – avem, aşadar, cei mai tineri pensionari din Uniunea Europeană (fiind urmaţi de Luxemburg). Toate aceste lucruri pun o enormă povară pe umerii antreprenorilor, a plătitorilor de taxe şi impozite. E oare corect? O Nouă Republică va miza pe solidaritate, dar numai plecând de la firul ierbii. Va trebui să asumăm, pour une fois, cultura responsabilităţii. Noi, cei vii, scriem zilnic contractul dintre cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor fi. Teologia ne învaţă că există o legătură invizibilă între membrii comunităţii de destin: atât mandatul istoric al eroilor din trecut, cât şi angajamentele faţă de copiii nenăscuţi încă sunt parte a Decalogului cetăţii.

Sunteţi un tânăr implicat în viaţa publică, aşadar. Aveţi cumva nişte modele de acţiune în acest sens – personalităţi care vă inspiră?

Cu toţii avem nevoie de modele. Sunt unul dintre cei marcaţi de întâlnirea cu cea mai veche democraţie modernă: Statele Unite. Ca atare, m-am familiarizat cu istoria republicanilor americani şi am redescoperit câteva portrete vintage care inspiră milioane de cetăţeni. Ronald Reagan m-a impresionat prin viziune, curaj, umor, credinţa în propriile sale valori, dar şi afecţiunea pentru Nancy Reagan sau cei apropiaţi. Stânga îi reproşa faptul că Reagan nu era decât un „actor de mâna a doua”, cu porniri belicoase necontrolate (spre groaza celor din Kremlin). Istoria a dovedit că politicile de dreapta ale lui Reagan au scos Statele Unite ale Americii dintr-o gravă criză economică, lovind totodată la picioarele colosului sovietic. Fără triunghiul providenţial Reagan-Ioan Paul al II-lea-Thatcher, popoarele est-europene ar fi putut rămâne câteva decenii sub plasa idelogică a comunismului. În spatele lui Reagan s-au aflat „visători pragmatici” precum William F. Buckley Jr. (inspirat la rândul său de un Whittaker Chambers).

Trecând oceanul spre Marea Britanie, nu poţi ocoli figura istorică a lui Winston Churchill. Mi se pare important să admirăm oamenii care – prin curaj, caracter, viziune şi determinare – au putut salva civilizaţia europeană de la dezastru. Churchill a fost unul dintre ei. Firmele de public relations & consulting nu i-ar fi dat prea multe şanse, astăzi: era butucănos, nu foarte chipeş, avea o dicţie deficitară, dar şi reputaţia unui om instabil (a părăsit şi a revenit apoi în Partidul Conservator). Cu toate acestea, verbul năprasnic, forţa interioară şi persuasiunea, virtutea personală, inteligenţa fulgurantă şi puterea de-a anticipa l-au propulsat pe Churchill la locul potrivit în chiar momentul potrivit: în contextul ascensiunii lui Hitler la putere.

Merită o anumită atenţie şi biografia lui Tony Blair (recent convertit la catolicism) – independent de crezul său laburist. Cine ar putea nega charisma fostului premier britanic, felul în care a ştiut să gereze momente dificile, precum moartea prinţesei Diana, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 sau 7 iulie 2004, dar şi propria lui retragere? La Westminster, Tony Blair a ţinut discursuri memorabile care merită studiate cu atenţie: replică rapidă, cunoaştere temeinică a dosarelor, impecabilă ştiinţă a vorbirii, witz, eleganţă şi decenţă.

Vorbind despre tradiţia europeană, există şi alte personalităţi demne de admirat: Charles de Gaulle, călit într-o carieră admirabilă de militar (dar marcat totuşi de-o neplăcută obsesie antiamericană); Konrad Adenauer, politicianul aflat împreună cu Ludwig Erhardt în spatele faimosului „miracol german”. Cât priveşte modelele româneşti, atunci când rosteşti numele unor Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu evoci o normă etică. Suferinţa prin care au trecut aceşti oameni pentru crezul lor de-o viaţă impune respectul şi stârneşte emoţia.

Cum lucrează compasiunea, ca sentiment esenţial al omului, cu adevărat, în lumea noastră românească, în actuala conjunctură socială?

Pentru a vorbi despre compasiune, trebuie să vorbim, în mod fundamental, despre sărăcie. Or, aceasta din urmă, nu se lasă a fi citită din unghiul strict al penuriei materiale. Cel sărac este cel căruia îi lipseşte ceva sau, mai exact, cel pentru care lipsa a devenit un mod de viaţă. Săracii pot fi de mai multe feluri. Cei care cerşesc cuminţi banul la intersecţii, cei care se răzbună pe soartă, semeni şi societate prin furt, lene sau alcoolism, cei care au depus votul monahal al sărăciei, cei pe care inteligenţa nu îi ajută prea mult sau cei care suspină neîncetat după cercetarea Duhului.

Iată motive pentru care săracii nu trebuie priviţi ca o masă indistinctă, ci mai degrabă tipologic, plecând de la relieful unic al fiecărei individualităţi. Săracii vor fi întotdeauna cu noi, fără să proiecteze în afară acelaşi tip de sărăcie. Pentru că fiecăruia îi va lipsi ceva personal. Creştin-democraţia doreşte să învingă penuria materială, dar mai ales sărăcia disperării, a resentimentului, a invidiei, a blestemului care retează aripi, care blochează imaginaţia şi care produce un lanţ de falimente sociale. Cum poate fi tratată această dimensiune negativă a sărăciei? Pentru creştin-democraţie, unul dintre leacuri este virtutea compasiunii, cea practicată de Bunul Samaritean. Democraţia creştină admite că unele forme de întrajutorare nu pot fi limitate exclusiv la domeniul filantropiei sau al carităţii private. Există aspecte negative implicate de lupta acerbă pentru resurse şi, în ultimă instanţă, de încleştarea specifică oricărui neo-darwinism social. Deşi virtutea creşte exclusiv pe solul libertăţii, o minimă redistribuire a veniturilor ar putea acoperi – în absenţa corupţiei guvernamentale – golurile create de accidente personale ori de neşansa din viaţa multor oameni.

Plecând de la aceste consideraţii (rezumate în Noul Testament de parabola înmulţirii talantului şi de pilda samariteanului milostiv), creştin-democraţia pledează simultan pentru îmbrăţişarea meritocraţiei şi pentru cultivarea solidarităţii.

Educaţia, virtuţile sufleteşti, bogăţia morală sau tăria de caracter sunt tot atât de importante „bunuri” pentru ieşirea noastră din criză

Cum ar fi posibilă o lărgire a solidarităţii comunitare?

Confruntaţi cu problema sărăciei materiale, nu trebuie să uităm (ca atâţia marxişti) dimensiunea spirituală a relaţiei cu aproapele. Dezvoltarea economică, stimularea investiţiilor şi recompensarea muncii, privatizarea, combaterea severă a corupţiei şi diminuarea birocraţiei, toate acestea ţin de sfera eficienţei economice. Nu este nimic romantic sau sentimental într-o asemenea atitudine. În acelaşi timp, virtutea numită caritas nu se traduce exclusiv în alocarea de bunuri materiale. Educaţia intelectuală sau artistică, virtuţile sufleteşti, bogăţia morală sau tăria de caracter sunt tot atât de importante „bunuri” pentru ieşirea omului din disperare, anomie sau marasm lăuntric.

Sărăcia nu se combate fără principiul speranţei. Solidaritatea socială nu trebuie să pericliteze stabilitatea materială şi spirituală a viitoarelor generaţii. În Rugăciunea Domnească se spune, literal, „şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri” (în greacă: kai aphes hemin ta opheleimata hemon, hos kai hemeis aphekamen tois opheletais hemon). Românii de astăzi se împrumută (prin intermediul Ministerului Finanţelor) pentru a plăti pensii şi salarii, împovărând cu zeci de miliarde umerii tinerilor de mâine.

Teologic şi moral, vă întreb: ce spune Dumnezeu când, în loc de ştergerea datoriilor, noi ne ocupăm cu creşterea poverilor pentru viitoarele generaţii? Solidaritatea nu este doar punctuală sau ocazională, ci dinamică şi strategică. Nu ne putem permite să fim solidari doar cu cei din prezent, anulând şansele la fericire şi demnitate ale celor nenăscuţi încă. Este una din lecţiile aspre ale Mântuitorului Hristos – nesocotind-o, riscăm nu doar un parcurs istoric decent, ci mai ales Împărăţia cerească.  (Interviu realizat de Larisa şi Constantin Iftime)

Nota noastra:
Mare rusine pentru ziarul patriarhal Lumina ca a devenit o trambulina de propaganda a unor experimente politice diversioniste. Nu ajungea relatia de complicitate intre Patriarhie si putere, acum trebuie sa mai si inghitim ancorarea teologiei ortodoxe la propaganda ieftina a doctrinei Basescu despre necesitatea unui nou regim republican, a reducerii statului asistential si a prea-maririi capitalismului!
Intr-adevar, visul faraonic al construirii catedralei costa mult prea mult Biserica, si nu ne referim aici la costuri financiare, ci la compromisurile care se fac fata de actuala putere, al caror simbol a devenit hahaitul grotesc al presedintelui Basescu aflat fix in mijlocul arhiereilor adunati pentru canonizarea Sfantului Mitropolit Andrei Saguna. Atunci au produs chiar si o icoana portocalie…
Sa asistam oare, deja, la o tendinta sistematica? Sa intelegem, oare, de aici, ca acesti ”teologi”, ca Mihail Neamtu, Teodor Baconschi, precum si ONG-urile lor rasuflate si butaforice, vor fi asumate ca atare de Patriarhie si promovate ca miscari apropiate Bisericii? Sa nu uitam ca Noua Republica a lui Neamtu a fost lansata de intrigantul Sebastian Lazaroiu (urmas in ale profetitului ca Silviu Brucan), cel care sustine legalizarea prostitutiei. Subiect ocolit cu grija, de altfel, in interviul din Lumina.
In interviul de mai sus “teologul” Mihail Neamtu face obisnuita varza propagandistic-sofistica amestecand franturi de liberalism clasic cu vagi referinte evanghelice, lozinci electorale cu fraze gaunoase si pretentioase, preferinte politice dubioase cu o pretinsa originalitate crestin-democrata. Sa ne referim insa la problema de fond: relatia dintre ortodoxie si capitalism si cauza crizei economice.

1. Ortodoxia si capitalismul: o relatie incompatibila
Zice dl Neamtu ca ordinea naturala a omului justifica, economic, capitalismul si ca ortodoxia nu ar fi avut o parere prea bine precizata asupra subiectului pentru ca modernitatea a venit tarziu pe meleagurile ei. Asa sa fie, oare?
In primul rand, este contradictoriu sa spui despre capitalism ca reflecta ordinea naturala si, in acelasi timp, ca tine de un timp al modernitatii recent. Ori este un fenomen recent, ori vechi de cand lumea! Daca este insa, asa cum spun libertarienii, o ordine naturala a omenirii, atunci capitalismul este prezent in toate societatile umane si in toate timpurile istorice. Daca intelegem capitalismul ca o relatie economica de acest gen, atunci ortodoxia s-a propuntat demult asupra sa: Sfintii Parinti au discutat deseori despre bogatie si saracie, despre economie si despre chivernisire, despre lacomie si zgarcenie, despre filantropie etc. Si ce au spus despre aceste fenomene ale vietii sociale constituie “doctrina” ortodoxa despre capitalism. Ce spun Sfintii Parinti despre acumularea de bogatie (capital)? Ce spun Sfintii Parinti despre dobanda si camatarie? Ce spun Sfintii Parinti despre asistenta sociala, adica grija de saraci, batrani, bolnavi, vaduve, orfani? Pai ce spun Sfintii Parinti despre acestea contrazic punctual si sistematic principiile capitalismului, cum ar fi valorizarea castigului de dragul castigului, practicarea dobanzii si camatariei sau imbogatirea ca scop in viata! Si desigur ca asistenta sociala – e drept, practicata de Biserica si de madularele sale – este un principiu valorizat si pus in practica in mod sistematic: a se vedea complexul infiintat de Sfantul Vasile cel Mare.
Dar daca, asa cum contradictoriu afirma Neamtu, capitalismului este un fenomen specific modernitatii, atunci el este cu totul si cu totul strain de ordinea naturala, fireasca, a omenirii! Este un fenomen specific unei anume culturi (cum ar fi cultura protestanta sau, inrudita cu ea, dupa unii economisti, cultura iudaica) si nu poate fi generalizat si nici transformat in norma a economiei sau ca tinta a evolutiei istorice. Ca sa nu mai spunem ca ceea ce este astazi inteles sub numele de capitalism nu are nicio legatura cu ce exista in secolul XIX sau sec. XVIII. Ortodoxia ar trebui, in fata acestui fenomen cultural paranoic si bailonic ce este capitalismul (nu folosim aceste cuvinte de la noi, citam) sa marturiseasca tocmai o ordine fireasca a lucrurilor, atat cat este ea posibila in aceasta istorie. Gasim respectiva ordine fireasca in modul de viata patriarhal, stramosesc, specific atat vechiului Israel cat si poporului nostru de tarani. Economia specifica modului de viata patriarhal nu este una orientata catre profit, catre acumularea de capital, ci catre productia celor necesare implinirii nevoilor firesti ale propriei familii. Asa cum stramosii nostri, taranii, nu produceau ca sa acumuleze si sa reinvesteasca, ci pentru a avea cele necesare unui trai obisnuit, normal. Stilul acesta de viata este intalnit si in Vechiul Testament, unde perioadele de bunastare ale poporului nu sunt legate de eficienta afacerilor, ci de bogatia roadelor pamantului si ale sporului avut in cresterea animalelor (si desigur ca explicatia bunastarii era una duhovniceasca, nu de eficienta a actiunilor economice ale indivizilor).
Viata patriarhala, cu continutul sau economic concret si specific, total diferit fata de viata capitalista, este ceea ce ortodoxia ar fi chemata sa marturiseasca astazi, in fata nebuniei totodata consumiste si acumulative ce a cuprins intreaga lume prin globalizare. Viata patriarhala a vechiului sat romanesc, ale carei ramasite pe cale de disparitie se mai gasesc in structura gospodariei de subzistenta, este ceea ce recomanda si economistul Mircea Vulcanescu, contrastand-o cu viata capitalista a oraselor, paranoica si babilonica. Apropo de Vulcanescu: iata ca exista o reflectie consistenta din punct de vedere ortodox pe care teologul scolit Neamtu o ignora cu superbie (nu cadreaza la CV si nici nu corespunde doctrinei basescu, deh!). Merita adus in discutie si acest fapt istoric: este deja documentat faptul ca Romania moderna s-a construit pe spatele taranului roman. Nu, nu este lozinca ideologica, nici romantism rural, ci pura statistica.
Romania moderna, creatia boierilor convertiti la liberalism, s-a hranit si construit pe banii care au provenit din productia agrara: atat inainte de primul razboi cat si dupa, cand banii luati prin imppozite de la tarani, in loc sa le fie returnati sub forma de servicii, erau drenati catre industrie si orase, pentru, ati ghicit!, modernizare! Prin urmare, economia taraneasca, asa patriarhala si invechita cum era (si inca este), a mai fost si vaca de muls a celor care au pretins ca vor sa introduca tara noastra pe orbita progresului…
Si, daca tot am ajuns la taxe, industrie, deturnare de bani pe motive de agende ideologice, sa trecem la…

2. Falimentul statului social si cauzele reale ale crizei
Zice dl Neamtu ca statul este cauza crizei pentru ca a devenit social intre timp si a facut datorii ca intretina saracii sau lenesii de pe la sate. Care-i adevarul?
Statul modern este de la bun inceput un stat indatorat. E o pura minciuna ca datoriile publice sunt fenomene specifice acestor ani din urma – ele acompaniaza toata istoria moderna, cu mult inainte ca aceste state sa fi devenit si sociale. De exemplu, Romania moderna a fost mai mereu indatorata. Initial, datoriile se faceau pentru crearea de infrastructura (institutii publice – cladirile impozante ale primariilor si prefecturilor, de exemplu, cai de comunicatie, etc.) si se plateau din exportul de cereale (deci din munca taranilor).
Agenda modernizatoare, reformatoare a elitelor boieresti este cea a produs indatorirea publica. Cat de utila a fost, in beneficiul cui s-a facut, este o alta discutie. Notam in treacat faptul ca mari economisti ca Virgil Madgearu au aratat ca aplicarea acestei agende modernizatoare a lucrat in beneficiul elitei boieresti – oligarhiei cum o numea si nicidecum in beneficiul taranimii sau al obstilor satesti, din ce in ce mai apasate fiscal si supuse dizolvarii datorita acestei presiuni. Principalii beneficiari ai acestei spolieri imbracate cu frac au fost marii industriasi si bancheri incurajati sau detinuti de oligarhie, pe principiul ca tara are nevoie de asemenea capitalism, fiind lasat, in acelasi timp, in paragina, satul romanesc.
Dar nu va suna cumva cam familar aceasta logica? Nu se spune si astazi ca ar trebui ca Romania sa se orienteze catre investitii, nu catre cheltuieli sociale? Si oare unde merg aceste investitii? Nu cumva in buzunarul oligarhilor de astazi, care justifica spolierea banului public catre propriile buzunare, pe acelasi principiu al modernizarii si capitalismului ca altii in perioada interbelica?
Dar daca statul, in loc sa dreneze banii preluati prin fiscalitate in numele unor agende reformatoare care, in realitate, aduc servicii doar guvernantilor, catre servicii menite slujirii celor multi? Cum ar fi scoli bune si bine platite, servicii sanitare, politici de incurajare si protectie a familiei, de asistenta sociala a saracilor, vaduvelor, orfanilor? In opinia noastra, o astfel de dimensionare a cheltuielilor publice s-ar numi NORMALA si nicidecum nu poate fi numita asistentiala sau stat social. Ar fi abia o utilizare legitima a banului public.
Si nu ar insemna nicidecum o incurajare a lenei. Observam cu cata fidelitate slugarnica a preluat Neamtu propaganda despre lenea taranului roman, care asteapta sa-i vina subventia lasand terenul nelucrat. Am demontat deja aceasta zicere absolut ticaloasa (aici si aici). Reluam aici doar argumentul, pe scurt: terenurile sunt nelucrate, acolo unde sunt, pentru ca tinerii au plecat sa culeaga capsuni in strainatate, lipsiti de orice perspectiva de viata sociala la ei in tara. Statul s-ar fi cuvenit sa incurajeze, asadar, viata patriarhala si sa sprijine mica familie taraneasca si exploatare agricola, lucru, evident, care nu s-a intamplat.
Statul supra-dimensionat, asa cum am precizat si altadata, nu este acest stat social care foloseste banii publici pentru a avea educatie, sanatate, pentru a plati salarii si pensii si pentru a incuraja familia, de pilda, ci este acea creatie occidentala numita welfare state care plateste somajul cu sume enorme, care plateste vacantele, pensiile si totalul serviciilor sociale ultra-sofisticate si multiple la care rasariteanul nostru in veac nu a avut acces si nici nu va avea! Da, acel stat care intretine o patura de ghiftuiti ca plebea romana pe spatele imigrantilor si al pietelor debuseu (cum suntem si noi), acela da, merita toate criticile, pentru ca a reiterat sclavagismul de lux al anticilor in vremurile noastre!
Dar la noi, acest stat NU EXISTA, deci critica la adresa sa este fara obiect. E pura propaganda, e linguseala disgratioasa de sluga a stapanilor, a oligarhiei postcomuniste care, facand apologia capitalismului si a muncii, vrea sa devina si el lipitoare de prestigiu peste banul vaduvei si al saracului in numele modernizarii! Iar culmea tupeului este atinsa in momentul in care Evanghelia este transformata in carticica de propaganda pentru Basescu, Neamtu afirmand fara sa clipeasca si fara sa se rusineze ca Evanghelia condamna risipa banului facuta de statul centralizator! Mai sa fie…
Dar, daca tot e invocata Evanghelia si ne sta inainte pilda alungarii – cu biciul – a schimbatorilor de bani, de ce nu spune nimic liberalul Neamtu despre problema bancilor, care este, de fapt, REALA problema a acestei crize de acum, si nicidecum cea a statului social? Pentru ca exista, iata, economisti libertarieni care arata ca practicile bancare – dobanda, rezerva fractionara – erau condamnate de parintii Bisericii (Bancherilor, fiti cinstiti!, era un indemn din Constitutiile Apostolice). Sau invocarea acestei probleme este prea incomoda, avand in vedere ca suntem presul FMI si ca bancile au facut ce-au vrut din tara noastra, facand doar un joc de scena penibil si fara efecte concrete? De ce nu spune nimic despre alianta perversa intre banca centrala, FMI si bancile straine (vezi si aici) care a dus la dezastrul de astazi, sau la alianta dintre putere si banci, mult mai nociva asa-zisul populism al statului social? De ce nu se spune nimic despre malthusianismul strigator la cer practicat astazi de mai marii lumii si de satrapii locali, malthusianism profund anti-crestin? Cum se poate jutifica cu Evanghelia in mana cinismul, dispretul fata de saraci, fata de tarani, bolnavi, profesori, cum se poate veni cu atat tupeu cand Romania sufera astazi unele din cele mai anti-nationale politici din istoria sa?
Este sugestiva si alegerea idolilor politici pentru noul teolog basescian. Completeaza tabloul acestui crestin-democrat cu referinte exlcusiv apusene, implicit anti-ortodoxe, total piezise fata de realitatea si valorile Rasaritului. Un exemplu este Tony Blair, unul din liderii cei mai compromisi posibil, care, chipurile, s-ar fi convertit la catolicism ca sa sustina, de acolo, drepturile homosexuale si avortul! Asta pentru a nu mentiona ideile sale legate de guvernanta globala si de cum ar trebui religia implicata in aceste jocuri de putere…
Foarte trist daca, pe langa interesele pecuniare care leaga Patriarhia de putere, exista si asociatii crestine care se lasa amagite de jocul de-a miscarea crestina pe care il practica Neamtu… Foarte prost daca asta ne livreaza ziarul Lumina drept consolare pentru vremurile grele pe care le traversam, interviuri ideologic-electorale de toata jena, umpland de penibil si rusinand Patriarhia daca o comparam cu reactia Bisericii din Grecia, cu pastoralele sale parintesti si marturisitoare.

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/