Despre același Traian Bo(i)eru
Contains Link

surena3 hours ago
.
Pe masura ce inaintam in labirintul Iorga Madgearu constatam ca in ciuda cartilor, lucrarilor de diploma, articolelor care s-au scris si se scriu in loc sa vedem luminita menita sa ne scoata din labirint, ne afundam si mai mult intr-o bezna in care nu mai distingem ce este real,de ce este fictiune. Pe masura ce citim printre randuri constatam ca asasinarea lui Iorga face parte din cronica unei morti anuntate si exact ca in nuvela omonima a lui Gabriel Garcia Marquez autoritatile stiau,dat fiind activitatea politica a lui Iorga la adresa legionarilor si mai ales comportamentul lui nedemn fata de legionarii ucisi de autoritati, si aveau semnale din presa ca se pregateste un atentat nu au facut ori au facut prea putin. Seful Statului a cautat sa se dezvinovateasca in Sedinta Guvernului apoi in fata Statului Major,Seful Legiunii a cautat sa se dezvinovateasca ca a pornit in salvarea savantului,dar totul a fost in zadar. In schimb nici macar la funeraliile lui Iorga nu au fost in stare sa spuna ca se va face dreptate,ca vor dreptate, toata lumea a tacut, toate institutiile statului au tacut,biserica a tacut,politia si magistratura a tacut,Academia a tacut,presa a tacut, chiar TOATA TARA A TACUT nu s-au auzit decat lacrimile rudelor si mustrarile de constiinta ale martorilor scrise departe de ochii vigilenti ai cenzurii. Nu o spun eu,o spune un martor ocular : ” Academia a tacut. Universitatea a tacut. Biserica a tacut. Magistratura a tacut. Armata a tacut. Societatea scriitorilor romani a tacut. Presa a tacut. O tara intreaga a tacut. Imi ascund capul in maini de-atata rusine. Hotarat, nu l-am meritat” poetul Al. T. Stamatiad, catre Perpessicius, 25 decembrie 1940″.
Printre multele carti cu privire la evenimentul in care TOATA TARA A TACUT este si „BLÃSTÃMELE” lui Iorga scrisa de Vasile Blanaru Flamura. Sunt cateva lucruri cu care nu sunt de acord, mai ales cu Post Scriptum-ul, dar reproduc cateva lucruri interesante, asa cum au fost preluate de Traian Golea in Romanian Historical Studies,SUA.
P.S In ultimul timp au început sã fie auzite o sumedenie de „povesti” legate de implicarea in „cazul Iorga” a unor tãri ca: Marea Britanie (prin Inteligence-Service), Reichul german (prin Gestapo) si Uniunea Sovieticã (prin N.K.V.D.).
Implicarea acestora având ca obiectiv principal – se zice – trei interese: dezordini in spatele flancului de sud-est al frontului german, compromiterea Gãrzii de Fier si lichidarea statului national-legionar.
Pânã in prezent nu avem nici o probã clara care sã confirme veridicitatea vreunei asemenea „povesti”, rãmânând ca timpul sã lãmureascã lucrurile pe deplin în viitor. Ceea ce stim acum, este un adevãr de necontestat, anume acela cã Antonestii si camarelisti din anturajul lor (n-a lipsit nici complicitatea ocultã a unor masinatiuni iudeo-masonice) sunt in mare mãsurã vinovati, dacã nu chiar pãrtasi de tot ce s-a întãmplat negativ in Noiembrie 1940 si Ianuarie 1941. Dar mai ales in asasinarea marelui istoric vina Antonestilor este evidentã, in primul rând prin faptul cã au fãcut eforturi disperate spre a zãdãrnici încercãrile conducerii Miscãrii de a-1 salva de la moarte.
Prin „informarea” de fatã ne propunem sã arãtãm succint, prin documente din surse nelegionare, adevãrata pozitie a istoricului, mai putin ca om de culturã, mai mult ca om politic: instigatorul si autorul moral al hecatombei de martiri legionari.
Urmeazã ca cititorul sã constate in ce mãsurã încercarea noastrã a reusit sã scoatã la luminã adevãrul in moartea savantului. De asemenea urmeazã – si e de dorit – ca aceastã primã „Informare” de acest fel sã nu fie singura, pentru ca istoria sã-si recapete adevãratul ei rol, acela de a nu fi teroare si nici fals grosolan.
Asteptãm, asadar, noi încercãri de a contribui pe deplin, si in mod cât se poate de obiectiv, la elucidarea acestui tragic eveniment din viata atât de zbuciumatã a neamului nostru greu încercat in toate timpurile; mãcar sã nu uitãm!…
Cap.I
Uciderea lui Virgil Madgearu, îmi amintesc foarte bine, m-a surprins si m-a indignat. M-a surprins pentru cã nu-i gãseam nici o explicatie, nu numai politicã, ci si nici o explicatie logicã. De asemenea tin minte cã la vremea aceea, conducerea Miscãrii s-a grãbit sã dezavueze acest fapt, si inutil, si nedrept. Iar in scrisoarea adresatã lui Iuliu Maniu (Virgil Madgearu fãcuse parte din conducerea Partidului National-Tãrãnesc), Horia Sima îsi exprima „profundul regret pentru marea pierdere suferitã de PNT prin tragica moarte a celui ce a fost Virgil Madgearu.”.
Este adevãrat cã acest eminent economist român, in partidul tãrãnesc situat in fruntea grupului de stânga (N.Iorga n-a pierdut nici un prilej sã-l denunte ca marxist, „marele preot al conglomeratului”) s-a manifestat intotdeauna ca un înversunat dusman ideologic al Gãrzii de Fier, facând tot ce i-a stat in putintã ca sã atâte pe guvernanti contra miscãrii (citat din, ,,Cazul Iorga-Madgearu”, carte scrisã de Horia Sima în exil. Editura ,,Carpatii” Madrid pag. 20).
Dar aceasta, oricat ar fi fost de grav, nu putea sã determine catalogarea lui Virgil Madgearu printre asasinii de la Jilava. Si, in consecintã, secretarul general al PNT din 1940, nu trebuia, in nici un chip, sa aibã un sfârsit asemãnãtor cu acela al acestora.
De aceea, am socotit atunci (astãzi dupã 44 de ani de la tragicul eveniment am aceeasi pãrere) cã tinerii din echipa inginerului Traian Boeru au comis o farãdelege strigãtoare la cer, un pãcat de moarte, pe care nu numai ei, ci întreaga Legiune îl va purta ca pe o cruce a ispãsirii spre Golgota izbãvirilor din urmã. Pãrerea de mai sus am avut-o si o am ca om, ca român si crestin. Ea este personalã si nu angajeazã cu nimic opinia oficialã a Miscãrii, dupã cum nu încearca sã schimbe sensul real a1 adevãrului istoric.
Iatã de ce in cazul Madgeanr ne oprim aici. Ni se pare de prisos a adauga la dosarul asasinatului alte probe incriminãtorii acolo unde damnatorii si sicofantii antonescieni si comunisti s-au depãsit pe sine, spunând mai mult decât a fost in realitate.
Cât priveste cazul Iorga (mai potrivit ar fi sã-i spunem ,,tragedia Iorga” sau „tragedia legionarã in cazul Iorga”), vom încerca in paginile ce urmeazã sa-i dãm o deslusire.
Nicolae Iorga, ,,marele savant”, ,,apostolul neamului”, „omul zilelor decisive”, ,,cãrturarul onest”, „luceafarul genial in domeniul stiintei”, ,,pãrintele nationalismului din România” etc., a fost in cultura româneascã – asa cum va spune Dimitrie Gusti – „personalitatea cea mai reprezentativã”, iar dupã opinia unui reprezentant din generatia urmãtoare – il numim pe Mircea Eliade – ,,un genial polihistor”, omul pe care si-1 alesese de model si a cãrui viatã si operã jucaserã „un rol aproape de magie”, carte tipãritã de Mircea Eliade in exil, in colectia „Destin „.
Dar Nicolae Iorga a fãcut si politicã. O politicã degeneratã in politicianism, în „câineascã luptã pentru putere”. Mai ales între cele douã rãzboaie mondiale, sub domnia lui Carol al II-lea, a fost omul care, in cârdãsia unor ucigasi din vocatie, a jucat un rol mai mult decat nefast în politica tãrii. Ardeleanul Valeriu Braniste avea dreptate sã scrie: ,,Pagubã cã temperamentul lui vivace l-a amestecat in valurile tulburi ale politicianismului din România. El trebuia sã rãmânã carat si mândru…”.
… scria la începutui lunii Martie 1907 faimosul articol „Dumnezeu sã-i ierte”: ,,Cu nemãrginitã indignare pentru acest act sãlbatic am scris acei «Dumnezeu sã-i ierte», blãstãm contra unei întregi clase parazitare, care va deveni, rãspândit larg de mâini nevãzute, îmgreunã cu ,,Noi vrem pãmânt” a lui Cosbuc, unul din strigãtele unei teribile revolte, care a cuprins tara de la un capãt la altul” (ibidem).
Dãm mai jos continutul acestui „blãstãm”, rãspânditor de nelegiuiri si moarte: ,,Dumnezeu sa-i ierte pe cei patru tãrani români impuscati in orasul românesc Botosani de oastea româneascã in ziua de 5 Martie 1907.
Sa-i ierte Dumnezeu pentru câtã muncã de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace au dus, pentru câtã înselare au suferit, pentru câtã jignire au îndurat, sã-i ierte pentru viata lor de suferintã, sã-i ierte pentru clipa de disperare când s-au ridicat…
Sã-i ierte Dumnezeu pe ostenii nostri care de frica poruncii au împuscat pe fratii lor, cel mai greu pãcat ce poate împovãra o mirnã româneascã.
În vecii vecilor cât va dãinui suflarea româneascã pe acest pãmânt, sã nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii si facãtorii de rele. Sã fie in casa lor atâta belsug ca in bordeiele celor care au murit de gloante, sã fie atâta cinste si demnitate, câtã li s-a lãsat acestor sãrmani ce s-au dus ca niste pârâsi vesnici înaintea scaunului judecatorilor celor mari; sã mântuie ca dânsii vãrsându-si sângele în tãrânã si pe urma lor sã rãmâie ca pe urma împuscatilor, copii sã moarã de foame…
Asa sa dea Dumnezeu.”
Bilantul rãscoalelor: cruzimi de neînchipuit si din partea rãsculatilor si din partea guvernantilor, prin ostirea româneascã; sate intregi distruse, conace si grãnare incendiate, mosii pârjolite, comne bombardate cu tunul, femei batjocorite, executii în masã, farã judecatã si in plinã domnie a legilor, peste 10.000 de morti. Din almanahul specificat mai sus (care se orienteazã dupã Corespondenta N. Iorga, vol. 91), reiese cã la procesele intentate rãsculatilor, N. Iorga figura printre principalii instigatori ai tãranilor. Preotii si întvãtãtorii au declarat la proces cã s-au rãscalat urmând indemnul lui N. Iorga. Din vol. 66 fila 11 rezultã cã ,,armata plãnuise asasinarea profesorului, deoarece numai astfef s-ar fi putut potoli studentii si rãscoala” (Almanah Tribuna pag. 31).
Miscarea legionarã, si ea, n-a incetat o clipã sã vadã în profesorul N. Iorga o personalitate de mare valoare in cultura româneascã. Se cunosc foarte putine cazuri când vreo publicatie legionarã, sau vreun om de litere din Legiune, sã se fi abãtut de la acestã linie. Chiar si în perioada de confruntãri politice dintre savant si „legiunile verzi” (asa îi plãcea istoricului sã numeasca Garda de Fier). Faptul ne este confirmat de însusi Corneliu Codreanu in scrisoarea adresatã profesorului (la acea orã, 25 Martie 1938, Iorga era ministru de stat in cabinetul Miron Cristea, primul guvem din perioada dictaturii regale), seful Legiunii, vorbind despre atitudinea legionarilor fatã de dascãlul de ieri al tineretuiui nationalist, scrie textual: ,,Niciodatã, nici un cuvânt de rãu pentru profesorul Iorga, totdeauna cu respect si, bunãvointã…”.
S-a întâmplat însã ca o seamã de oameni de culturã nelegionari (ba antilegionari) sã punã în discutie capacitatea creativã a savantului, atât ca istoric, cât si ca adevãrat om de stiintã.
Deoarece_scopul urmãrit de noi, prin capitolul de fatã, nu este de a-1 prezenta pe „Iorga antistiintfic”, ,,antiistoric”, un Iorga „victimã a memoriei sale si sclav al amãnuntului inutil”, si nici pe un ,,alt Iorga”, artistul deschizãtor de ,,drumuri nouã” sau ,,iconoclast al valorilor consacrate” (ne intereseazã mai putin pãcatele istorice si literare ale savantului), ci telul nostru este de a-l înfatisa pe Iorga sub aspect politic, mai ales în ce mãsurã se poate atribui rolul nefast de autor moral al asasinatelor comise impotriva Gãrzii de Fier, totusi, pentru a da cititoriior o idee de „complexitatea” însusirilor sale (savantul obisnuia sã spunã despre sine: ,,Eu sunt un biet om complex”) vom folosi opinia câtorva învãtacei ai marelui istoric, exprimatã în expresii sernnificative, in pãreri, in critici – vor spune ei – ,,care sã-1 readucã pe Iorga la adevãratele sale dimensiuni…”
Mai întâi trebuie însã sã spunem cã Nicolae Iorga, datoritã marelui sãu temperament in permanentã zbuciumare (asa il vedea gazetarul Tudor Teodorescu-Braniste) a fost tot timpul in rãzboi crâncen cu majoritatea vârfurilor luminate din cultura noastrã nationala. Cunoscutul critic literar dintre cele douã rãzboaie mondiale, Pompiliu Constantinescu, va spune despre marele orator Iorga „atâtãtor de patimi populare” in text: ,nationalistul care vibra la orice gând românesc”, ,,care murea si învia cu istoria tarii si cu domnii ei mari si mici”, „a ajuns la ciudatul paradox sã-si diminueze natia in unii dintre cei mai strãluciti exponenti spirituali” ca: Hasdeu, Xenopol, Creangã, Maiorescu, Arghezi, Rebreanu, Blaga, Hogas, Lovinescu si câti altii…”.
Se stie, asa reiese din pamfletele sale, cã ,,Trinitatea” Xenopol-Tocilescu-Hasdeu, constituia pentru savant o ,,clicã”, o clicã in cultura Romãniei, cu care n-a încetat sã se rãzboiascã, devorat incã de ambitie si egoism. Ileana Vrancea, autoarea cãrtii consacratã lui G. Cãlinescu, „Intre Aristarc si bietul Ioanide”, va scrie in 1978 astfel: ,,Cu exceptia lui Eminescu, in care a recunoscut expresia integralã a sufletului românesc si pe care 1-a reînviat, ca si pe cronicari, recreându-i viata cu o viatã împrumutatã de la dânsul – nici Creangã, nici Caragiale, nici Arghezi, nici Blaga, nici Rebreanu, nici Goga, nici Sadoveanu si nici Barbu, nici acei putini pe care i-a tolerat, nici acei multi pe care i-a urât – nu reprezintã pentru el personaje, iar întãmplãrile biografiei lor, reprezintã pentru el „viata”. Dacã judecãtile lui false asupra acelora care au reprezentat marile valori ale vremii lui, ar fi fost turnate in pasta epicã a portretelor si a tablourilor de atmosferã prin care „învie” vechile epoci si nu s-ar fi integrat in cadrele unei banale publicistici de instigare, anatemele lui Iorga ar fi nemuritoare…” (pag. 41, de adãugat cã autoarea acestui pasaj – si in acest ton nu este singular – nu se numãrã printre partizanii Gãrzii de Fier).
Dar pe mãsurã ce anii s-au scurs si gustul politicianismului îl impinge tot mai mult in „câineasca luptã pentru putere”, marele cãrturar, tumultuos si dezordonat totdeauna cum era, neconsecvent, gata si trecã de la un sentiment la altul opus cu cea mai fireascã dezinvolturã, isi schimbã xenofobia într-un filosemitism caricatural. Aristocratia frantuzitã si nici negustorimea strãinã, aflatã în fruntea tãrii nu mai reprezentau o primejdie pentru tãrãnimea româneascã veacuri întregi în suferintã. Pânã la urmã in viziunea halucinantã a influentului politicianist inchizitor N. Iorga, primejdia mare pentru ideile sale de „salubrizare a statului românesc”, adevãratul pericol în stare de a ameninta fiinta neamului, nu va veni din partea Jidanilor – fie ei bancheri cu pretentii draconice, fie cârciumari sau arendasi: blãstãm împotriva tãrãnimii românesti, ci marea amenintare va veni din partea ,,Legiunilor verzi”, din partea acelui tineret universitar care pentru a-si apãra limba, neamul, fruntariile, fiinta nationalã si credinta strãmoseascã va continua, potrivit îndemnurilor de ieri ale ,,Marelui apostol”, sã înfrunte moartea.
Dar marele cãrturar, devorat de orgoliu si ambitie, bântuit de un fanatism intolerant, absurd si ridicol, a considerat un ,,comandament patriotic” sã vadã si în Miscarea Legionarã o ,,zgomotoasã hãrmãlaie a unor suflete atât de urâte” si sã aibã acelasi „suprem dezgust” si pentru Corneliu Codreanu, la fel cum avusese pentru Ionel Brãtianu, Maniu, Goga, Averescu, I. Mihalache, Madgearu, Titulescu etc.
Rãspunsul lui la scrisoarea sefului Legiumi, a fost (spun cronicarii marxisti) o ,,replicã necrutãtoare”: ,,La ofertele lui Codreanu rãspund cã nu pot avea nimic cu acel care lucreazã prin crimã, cã mi-e indiferentã si ura si pretuirea lui…”
Mã aflam la Bucuresti când a avut loc acest rãspuns. Îmi amintesc cã a fost comentat in sedintele de cuib, fiind socotit de unii dintre noi ca o înfrângere pentru Miscare. L-am vãzut in ziua aceea pe seful Legiunii mai abãtut ca oricând. E posibil sã fi intuit ceva din marea tragedie legionarã care avea sã urmeze ca o consecintã a acestui rãspuns atât de inchizitorial.
Ceea ce retin, este cã ,,replica necrutãtoare” a savantului, n-a modificat prea mult atitudinea de respect si bunãvointã a legionarilor fatã de cel cãruia îi era indiferentã si ura si pretuirea lui Corneliu Codreanu. Conducerea Legiunii nutrea speranta cã, totusi, într-o zi, dascãlul întru nationalism a câtorva generatii de ,,buni români” va reusi sã coboare în adâncul constiintei sale si va întelege, macar in al doisprezecelea ceas, ca a sosit momentul unei adevãrate reconcilieri cu toate fortele vii si active ale natiunii, peste ideologii si interese de partid, acum când mai mult ca in trecut, România Mare avea nevoie de unitate si curaj, de cumintenie si devotarnent sincer, de minti luminate si brate viguroase care s-o apere. Se anuntau la orizont furtuni pustiitoare abãtute asupra omenirii. Si tara noastrã se afla in calea acestor furtuni. De aceea, Corneliu Codreanu, sesizând pericolul, mai ales pericolul ce avea sã vinã de la rãsãrit, n-a precupetit nici un efort spre a stabili raporturi de întelegere, de neagresiune, de conlucrare chiar, cu toate formatiunile politice angajate in bãtãlii electorale.
in relatãrile de mai sus, reiese foarte clar cã Iorga s-a gãsit permanent in dusmãnie, in rãzboi, in dispute cu majoritatea partidelor politice. Ca si cu liderii acestor partide. Pe Iuliu Maniu si pe Ionel Brãtianu i-a urât patologic. Pe ceilalti politicieni: Goga, Averescu, Mihalache, Stere, Madgearu, Argetoianu, Fortu, Mironescu, Dinu Brãtianu, Vaida-Voievod, M. Manoilescu, Gigurtu, Tãtãrãscu si pe multi altii, i-a dispretuit tot patologic. La el, politica de partid era „partidism”; amestecul in viata publicã nu înceta sa repete:cã-i provoacã un suprem dezgust, mereu întrebându-se: ,,Ce cãutam eu in aceastã zgomotoasã hãrmãlaie a unor suflete atât de urâte?”
Absurditatea constã in aceea cã, desi îsi mãrturisea supremul dezgust pentru zgomotoasa hãrmãlaie a ,,partidismului”, totusi din 1906 si pânã in 1940, pe parcursul a patru decenii, omul politic N.Iorga, nu s-a rusinat sã se angajeze in cele mai abjecte combinatii politice (o fuziune cu Maniu, o colaborare guvemamentalã cu Argetoianu, cartele electorale cu averascanii si apoi cu liberalii, participarea la guvemarea lui Tatarescu, un pact electoral cu partidul nazist din România si, in fmal, rolul nefast jucat in dictatura carlistã), nu s-a rusinat sã fie stâlp de nãdejde pe care s-a sprijinit un regim de teroare si fãrãdelegi.
Despre guvernarea Iorga-Argetoianu, care a început la 18 Aprilie 1931 si s-a mântuit in ziua de 5 Iunie 1932, ce se mai poate spune este cã a fost o adevãratã „osândã” pentru economia tãrii. Marele cãrturar a guvernat cu ,,metodele sale si potrivit cu conceptiile sale” si experienta s-a dovedit dezastruoasa. Pentru prima data in istoria poliliticã a României când salariile, în special ale învãtãtorilor, nu s-au putut plãti la timp câteva luni de zile. si tot pentru prima datã când un prim-ministru (cãruia îi plãcea si se considere „o supremã rezervã moralã a tãrii” va recomanda disperatilor dascãli ,,aruncarea in mare”, ca solutie unicã de a depãsi criza. Pânã atunci – si dupã aceea – nu s-a mai pomenit o guvernare mai blamatã ca scurta guvernare a acestui „genial învãtat si om de litere”…
In acest context se poate explica ordinul Cãpitanului adresat legionarilor: „Sã nu atacati pe nimeni, nu rãspundeti la provocãri!” si semnarea pactului cu Iuliu Maniu, Gh. Brãtianu si C. Argentoianu, apoi întelegerea, de ultimã orã, între Goga si Corneliu Codreanu.
Numai cã „marele cãrturar”, gândind altfel decât Maniu, Goga, Gh. Brãtianu, dr. D. Gerota, I. Giugurtu, C. Argentoianu si ceilalti, a respins necrutãtor ofertele de pace ale sefului Legiunii. Pãrãsind lupta politicã propriu-zisã de pe tãrâmul ideilor si a programelor, netinând cont de nici cel mai elementar simt moral, de rãspundere politicã, ci aventurându-se într-un labirint imens de intrigi si masinatiuni odioase „omul zielor decisive” s-a alãturat grupului de ucigasi din vocatie din viermãraia ce colcãia la picioarele tronului carlist. Aici, N. Iorga nu putea spune ,,Eu nu sunt eu”. Aici, mai mult ca în lumea cãrturarilor, era el, in postura cea mai hidoasã, aceea de sicofant, apoi de mare inchizitor si, in fina1, de victimã nefencitã a propriilor sale fãrãdelegi.
Si de aici, pornim pe drumul care duce acolo unde vom afla dacã omul politic Nicolae Iorga a avut partea lui de vinã sau nu în tragedia legionarã.
sursa: http://www.miscarea.net/bla…
Am reprodus cateva fragmente pe care le-am considerat interesante si vreau sa reiau mesajul pe care Zelea Codreanu l-a dat legionarilor,mesaj care nu a fost respectat si care va constitui nu numai pretextul desfiintarii miscarii, dar si a aruncarii anatemei pentru totdeauna de miscare criminala de tip fascist sau legionaro-fascist,desi miscarea nu are nicio treaba nici cu fascismul sau nazismul : ” Sã nu atacati pe nimeni, nu rãspundeti la provocãri!”
Cu tot respectul pentru autorul Blastasmilor, pentru munca depusa in dezlegarea adevarului,pentru faptul ca,legionar fiind,a trecut prin iadul inchisorilor comuniste,dar asa cum deplange moartea lui Madgearu ar fi trebuit sa deplanga moartea lui Iorga. Omul politic Iorga si-a primit pedeapsa de la Zelea Codreanu, scrisoarea lui este cea mai mare pedeapsa adresata vanitosului savant, nu era nevoie de asasinarea lui. Asasinarea este gestul unor oameni incapabili sa combata, sa argumenteze, sa polemizeze, sa explice care recurg la un gest primitiv, de eliminare a adversarului politic. Ori gloria invingatorului o face maretia invinsului. Am inteles! Niste legionari exaltati au scapat de sub control si au comis o faradelege,dar trebuiau pedepsiti, miscarea trebuia sa faca zid ca asasinii sa nu scape, sa fie pedepsiti exemplar. Nu asa a procedat Mihai Viteazul cu asasinii „bietului popa” Andrei Bathory ? Trebuiau realizate funeralii nationale nu pentru politicianul lipsit de glorie si mediocru,ci pentru savantul,marele bizantiolog si marele istoric Iorga. Sima putea sa planga asa cum a facut-o Cezar la vederea capului lui Pompei (fals vor spune unii, adevarat vor spune altii), putea sa tina un discurs in care sa-si ceara scuze ca nu a ajuns prea repede,ca nu a fost convingator la telefon,ca regreta ca o disputa de idei a ajuns sa se termine printr-un asasinat,ca vinovatii vor plati exemplar,ca nu asta este miscarea legionara,ca nu asta a vrut Zelea Codreanu care le-a lasat inca din timpul vietii celebrul crez legionar: ” Suntem aruncaţi din raportul de drept în raportul de Forţă. Pe acesta, însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre.(…)Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa.(…) Lovitură de Stat nu voim să dăm”