Un plagiat ordinar

În ce priveşte plagiatul din teatru, cred că cea mai ordinară chestie a fost cea cu piesa „Iepuroii“ de Corneliu Axente, de care se ştie prea puţin, din păcate…

În 1981, montam la Teatrul de Stat din Baia Mare „O scrisoare pierdută“ şi afară de teatrul profesionist, mai juca în oraş o trupă, a unor neprofesionişti. M-am dus şi eu să-i văd şi am rămas consternat. Piesa „Iepuroii“ de pe afiş era cap tăiat „Nota zero la purtare“ de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, numai că îi lipseau dezgustătoarele asezonări comuniste şi profesorul rău le spunea elevilor nu „Dromaderilor! “, ci „Iepuroilor!“…

O-pa! Cine era acest Corneliu Axente, unul care-a furat sau care-a fost furat? Şi cine-i omul, că cei doi autori ai „Notei zero la purtare“ erau bine cunoscuţi… Am aflat, dar nu mi s-a confirmat , că Corneliu Axente ar fi fost un profesor din Sibiu, care-ar fi scris piesa prin anii ’40. După ce apucase să i se joace la Teatrul Naţional din Iaşi două piese, din care una o dramatizare după Andersen, amândouă cu premiera în ianuarie 1948, dispare, nu se mai ştie nimic de el… Mai publicase, însă, în 1939, un fel de roman pentru copiii „de la 8 la 88 de ani“, pe care fostul meu camarad de armată şi eminentul filolog Dan Sluşanschi îl descoperă în biblioteca părinţilor săi şi îl publică în 2007. Nici el nu ştia nimic despre autor, deşi cartea avea dedicaţia autografă a lui Axente. Dan presupunea că ar fi murit în război, dar după ce am văzut că era jucat la începutul lui 1948, eu sunt mai înclinat să cred că i-or fi făcut comuniştii de petrecanie, dacă nu a o fi murit din caze naturale. Oricum, băieţi descurcăreţi şi întreprinzători, Sava şi Stoenescu or fu ştiut ei ceva de el, atunci când au pus laba pe text, l-au murdărit cu o foarte oportunistă politizare şi s-au umplut de bani, pentru că a fost jucat în draci şi peste tot în ţară, sub semmnătura lor spurcată…

Ei erau şi în fruntea bucatelor şi peste tot şi au impus-o şi cu nişte nume de mare prestigiu în distribuţie ca Ştefan Ciubotăraşu, Nicolae Tomazoglu, Arcadie Donos, Traian Stănescu sau Iurie Darie, încă de la sfârşitul anilor ‘50 sau începutul anilor ‘6o.

Piesa „Iepuroii“, incomparabil superioară, dar şi curată, a avut premiera absolută la Teatrul de Stat din Turda, în decembrie 1968, dar fiind departe, în provincie, într-un oraş mic, fără vedete, poate obstrucţionată şi de tartorii de la Bucureşti, care or fi aflat de pericolul care venea de-acolo, nu a avut răsunetul meritat. S-a montat şi în 1985 şi s-a reluat în 1991, în altă regie, la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, apoi, în 1992, la Teatrul „Sică Alexandrescu“din Braşov, adusă în ambele locuri de oameni care văzuseră şi ei ca şi mine, miracolul din 1981, de la Baia Mare…

Dar această piesă cred că ar merita chiar Bucurteştiul, nu numai pentru a se face dreptate unui autor furat în mod abject, dar şi pentru că piesa este reveletor de bună.

Iar restabilirea adevărului şi dreptatera chiar postumă făcută unui om ar trebui să preocupe societaea nostră atât de covârşită de o golănime de tot felul, agresivă şi murdară, fără suflet şi fără noimă…

Puşi Dinulescu

 

*

Nota redacției: Cum facem cu sancțiunea postumă? Nu trebuie aplicată și aceasta?