ION MOTA
( fragment din cartea CRANII DE LEMN)

Când am intrat, descoperiti, în curtea casutei din dealul Hârsovei – cu sufletul mai greu decât povara de ape pe care Dunarea, alaturi, o împingea greoaie printre tarmurile unde a copilarit Virgil Teodorescu – am fost întâmpinati de o mâna de copii cu obraji dogorâti de plâns, care ieseau de prin ungherele curtii, de dupa un cotet sau un hambar, unde statusera ascunsi plângându-ai fratele mai mare. Ce piept lat avea fratele lor si cât de bine îi statea camasa verde! Cât de neînfricat parea, plin de ocrotitoare fagaduinti pentru cei mititei! Iar acum, cu pieptul lui de vultan turtit între scândurile prea strâmte, cu camasa verde sparta, el sta întins pe masa de lemn a maica-si, acolo sus sub grinzile odaii scunde si afumate. Ajunsese sa fie student la drept, la scolile mari din Bucuresti. Acum, de câteva ceasuri, primarii si jandarii stapânirii îl adusera teapan, în miez de noapte si în pripa, în casa parinteasca, si le mai cereau înca parintilor si fratilor sa nici nu-l plânga deabinelea, ci sa-l îngroape de îndata, în zorii zilei, ca sa nu apuce sa vina sa-l vada fratii lui de lupta din Bucuresti si lumea din oras.
Caci cine nu stie ca cea mai mare vrednicie a unui slujbas al stapânirii este sa „expedieze”, grabnic, „afacerile curente”? bietul Virgil ajunsese o „afacere curenta” care trebuia grabnic „expediata”, de la miezul noptii si pâna în zorii zilei, tocmai acolo departe, sub tarâna gropii. Si „expediat” ar fi fost, daca s-ar fi gasit gropari nocturni, daca preotul nu era plecat, si daca nu-i era sortit camaradului Virgil sa se odihneasca îngroapa sapata de legionari, în care sa coboare într-o seara cu luna, cu cer înstelat, în unduirea duioasa a „Imnului legionarilor cazuti” si sub cuvântul de sabie a Capitanului sau.
… Era atât de bombata fruntea camaradului, acolo-ntre flori si lumânari aprinse… Niciodata nu i-o vazuse nimeni atât de bombata, ochii atât de cazuti… Tot continutul de comoara care s-a framântat în acest craniu, parea ca-si împinge dorurile neîmplinite, puterile de lupta ramase necheltuite, tot focul si elanul launtric – spre a razbate la lumina, spre a-si risipi samânta în cupele de rod ale patriei, spre a-si desfasura vigoarea biruind pentru Legiune, pentru Neam. Dar craniul de ceara oprea de acum, încordat pâna la plesnire, toate puterile nobile ale acestui suflet, sfarâmându-i toti mugurii florilor de mâine.
Ce greutate aveau de dus legionarii pe umeri pâna la groapa… Un craniu atât de greu, o frunte atât de bombata…
Si totusi ce usor e acest craniu pentru cei ce l-au culcat aici. Cât de simplu se rezolva pentru dânsii totul. Câteva coli de hârtie înnegrita prin cancelarii, procese verbale, autorizatii de înmormântate, si totul se face repede si în buna regula. Azi cu unul, mâine cu altul. Cu timpul, stapânirea va câstiga chiar o foarte buna experienta administrativa în aceasta „materie” si totul se va aranja si mai usor. Se va putea chiar înfiinta un serviciu public administrativ pentru satisfacerea acestei noi functiuni sociale: eliminarea din societate, pâna sub tarâna gropii, a acestor indezirabili ai lumii românesti se astazi, indezirabilii care sunt totusi elementele cele mai pure sufleteste ale tineretului actual, cei mai patrioti, fruntasi în scoli si la examene, cei mai buni si mai scumpi copii ai familiilor si pe deasupra, întruparea masiva a visului Regelui Carol întâiul: caractere. Tineri care stiau si stiu ca pe calea aceasta îi asteapta toate jertfele, toate ofensele si nici un folos personal, care primesc însa cu bucurie aceasta mucenicie pentru Neam si Cruce.
Dar toate acestea sunt palavre anarhice pentru cel si cei ce l-au ucis pe comandantul-legionar Teodorescu Virgil. Ei ne râd în nas; sa mai poftiti! Veti pati la fel; înca unul, înca zece, înca o mie, oricâti! Deoarece astfel cred dânsii ca vor fi asigurate zile mai bune pentru acest neam. Un piept voinic, acoperit de camasa verde, e pentru dânsii o cutie de carton care se arunca simplu la gunoi când încurca lumea complicata a guvernantilor de azi. Un cap de legionar framântat de grija viitorului românesc, se trimite pur si simplu, cu hârtii în regula si în colet de scânduri oficiale, parintilor spre grabnica îngropare, cu nepasarea pe care ti-o da siguranta ca te vei disculpa în fata lumii cu o minciuna (formula stereotipa: „voind sa dezarmeze”…). Aceste scumpe cranii, aceste frunti bombate de clocotul unor furtuni nobile si altruiste, devin astfel pentru oficialitatea noastra ceva de ordin lemnos, fara valoarea si drepturile omenesti (sa mai vorbim de drepturile românesti?), ceva ce se poate lovi si sfarâma fara frica unei pedepse dumnezeiesti, fara consecinte impuse de imanenta justitie omeneasca… Simple cranii de lemn.
Dar si Fariseii spuneau la fel despre Mântuitorul rastignit: sa mai pofteasca! Sa pofteasca acum si sa mai faca ce a facut, sa se coboare de pe cruce si sa se învie pe el însusi! Apoi râdeau satisfacuti de isprava lor; erau siguri ca pe aceasta cale l-au biruit pe Dumnezeu, ca sistemul a fost bun; sa mai pofteasca el acum! Noua ni se spune azi tot asa: sa mai poftiti! Cu toata infinita distanta dintre jertfa lui Dumnezeu-Isus si a noastra, bieti oameni care, prin pacatele omenesti, izbutim însa a ne mentine într-o lupta pentru binele altora – mentalitatea celor care ne spun: sa mai poftiti! este aceiasi cu a Fariseilor ucigasi ai lui Cristos; siguranta ca, prin violenta si prin desfiintarea fizica a adversarului, va fi strivita ideia lui, lumea noua si mai buna pe care el o doreste, pentru care el lupta si moare.
Si ar avea biruinta adversarul nostru pe aceasta cale, daca n-ar fi cu noi adevarul si dreptatea româneasca, daca noi am fi, cum ni se spune, distrugatorii unui viitor mai bun al acestui scump neam românesc.
Dar nu suntem.
Acolo sub tarâna cimitirului din Hârsova nu zace, atât de singur, un craniu de lemn, ci o comoara care rascumpara victoria de mâine, pe care generatia noastra e gata s-o plateasca si mai scump, oricât de scump.
De aceea autorii uciderii camaradului nostru, ca si initiatorii sistemului „craniilor de lemn” vor purta o nesfârsita povara în fata lui Dumnezeu, în fata Justitiei viitoare si în judecata istoriei românesti.
Iar tu mama care, atunci când legionarii îti scoteau pe brate din casa pe cel mai mare si mai scump copil, te tânguiai: „copilu` maichii, uite de ce nunta ai avut tu parte” – sa stii ca rodul acestei sfâsietoare nunti e mai placut lui Dumnezeu decât rodul de prunci cu care ti-ar fi înseninat obositele batrâneti…

“Axa” din 7 Decembrie 1933

Nota Redacției: Virgil Teodorescu, fost elev al Liceului Mircea cel Bătrân din Constanța, de pe ale cărui bănci a intrat în Mișcarea Legionară, a fost una dintre primele victime ale represiunii criminale anti-legionare…

Să ne pomenim înaintașii care au știut să dea sens morții celei de neînțeles…