Convorbire lămuritoare

A doua Convorbire lămuritoare cu

Ion Coja

candidat independent la funcţia de preşedinte al României

Domnule profesor, vă invit la o discuţie despre persoana dumneavoastră. Vreau să vă fac o

fişă biografică

M-am uitat pe site-ul oficial al preşedintelui Traian Băsescu, şi am observat că nu ni se spune nimic despre părinţii săi. Doriţi şi dumneavoastră să păstraţi aceeaşi discreţie cu privire la obârşia dumneavoastră?

În nici un caz! Candidez la funcţia supremă din stat mai ales din sentimentul că sunt dator cu acest gest faţă de „părinţii din părinţi”, pe care, ca filolog, i-am cercetat atât cât am putut, cu satisfacţia de a găsi printre ascendenţii mei numai români, români ardeleni, din Răşinari, Bran şi Săcele, sau Satul Lung, cum auzeam prin casă, când se vorbea de bunica, mama tatii, născută ŞEITAN. Toţi Şeitanii din România se trag din Satul Lung şi sunt rude între ei. La fel şi COJA, nume rar, care duce invariabil la Bran, unde există un munte COJA şi alte toponime care includ numele meu de familie. Părinţii mamei, STAN LICOI şi ELENA FLOREA, sunt din Răşinari. Toţi patru bunici s-au născut în Ardeal, în satele amintite, iar pe la confluenţa secolelor XIX şi XX au coborît în Dobrogea, în satele Cartalu şi Valea Neagră, azi Lumina. Numele COJA trădează însă o origine aromânească, sunt mulţi aromâni care poartă acest nume. Unul dintre ei este episcop ortodox în Albania. Am aflat de la Sextil Puşcariu, care obişnuia să-şi petreacă vacanţele la Bran, că acest sat a fost întemeiat prin secolul al XIII-lea de păstori aromâni. Amintirea acestora s-a pierdut însă printre brăneni, care se consideră mocani. Iar eu, de mic, am deprins în casă mândria de a fi mocan, satisfacţia de a avea rude numai mocani. Când un frate de-al tatii s-a însurat cu o cojancă, biata bunica a suferit nespus de mult.

Ce înseamnă cojan?

Cojan este un român de la câmpie, din valea Ialomiţei, din Bărăgan, iar mocan este un român de la munte, cioban de regulă, mai ales din zona de sud a Ardealului, Sibiu, Braşov, Sfîntu Gheorghe. Dar şi ciobanii din Vrancea îşi zic mocani. Mocanii au anumite particularităţi, inclusiv de ordin psihic, dobândite probabil şi prin exerciţiul transhumanţei. Au avut un rol foarte important în istoria românilor, mai ales prin ei s-a lăţit teritoriul de limbă română. Deseori stâna din câmpie, unde venea mocanul în fiecare primăvară, devenea aşezare stabilă, sat, şi prelua numele celui care a ridicat stâna. Dacă a fost un Coja, satul s-a numit Cojeşti sau Cojasca! Dacă a fost unul Bucur sau Ploaie, aşezarea a căpătat numele Bucureşti sau Ploieşti. Aşa s-a românizat Dobrogea, Transnistria, prin mocanii ardeleni. Sunt sate româneşti până în Caucaz. Acelea sunt sate de mocani. Ca şi cele de peste Bug sau din sudul Poloniei… Mocanii transhumanţi au fost un fel de navigatori pe uscat, dar ei, spre deosebire de corăbierii englezi sau spanioli, nu au dus limba părintească peste mări şi ţări, ci în proximitatea teritoriului românesc, lăţindu-l pas cu pas, într-un mod organic, trainic, firesc. Natural. De aici, omogenitatea etnică deosebită a teritoriului românesc. Din păcate, istoricii nu au aprofundat acest subiect.

De ce n-aţi făcut-o dumneavoastră?

Pentru că eu nu sunt istoric! Şi precizez asta de la începutul discuţiei noastre: eu nu sunt istoric! Aşa cum mă consideră unii. Am tratat unele subiecte de istorie, dar nu am făcut-o ca istoric, nu am aptitudinile necesare. Îmi cunosc limitele! Nu am memoria datelor, nu mă simt în stare să buchisesc zile de-a rândul prin arhive etc. Revenim mai încolo asupra acesei chestiuni, la momentul potrivit.

Aşadar…

Aşadar am crescut într-o familie de mocani din Dobrogea, sunt prima generaţie care nu a dus oile la păscut, părinţii mei nu au avut multă şcoală, dar stăpâneau bine ceea ce se cheamă cultura populară, îi aparţineau în deplină autenticitate. Mai ales bunul simţ, chibzuinţa şi plăcerea de a munci se vădeau din tot ce făceau. Precum şi credinţa în Dumnezeu, în judecata dreaptă de care avem fiecare parte, mai devreme sau mai târziu. De mic copil am învăţat de la mama să-l văd pe Dumnezeu la tot pasul. Sau pe „înger-îngeraşul meu”, care mă păzea să nu fac lucruri urîte, neplăcute mamei.

Aş spune două vorbe mai mult despre mama: avea patru clase numai, dar citea enorm. Cred că a citit mai mult decât mine… Aşa că atunci când în casa ei a avut musafiri la masă profesori universitari sau chiar academicieni, i-am văzut pe aceştia ciulind urechile la vorbele mamei şi îndemnând-o să le mai vorbească de-ale ei.

Academicieni?

Da, în ordine cronologică Valeriu Benetato, Emil Condurache şi Alexandru Graur. Cred că slăbiciunea lui Alexandru Graur pentru mine a sporit mult atunci când Graur a cunoscut-o pe maică-mea, în vara lui 1961. Eram în vacanţă, lucram la Salvamar, şi s-a  nimerit să fiu cu barca exact în faţă la hotelul Albatros din Mamaia, unde trăgea de obicei Graur. Avusesem cu dînsul o discuţie la catedră, după examenul de lingvistică generală din primul an – dna Elena Slave m-a luat de mână şi m-a dus la „maestru”, aşa că zărindu-l pe plajă m-am prezentat şi mi-am oferit serviciile: o plimbare cu barca… M-a prezentat soţiei şi feciorului, redutabiulul ziarist sportiv de mai târziu Dumitru Graur. Când au plecat spre Bucureşti, mai devreme decât era prevăzut, iar eu nefiind de găsit în ziua aceea pe plajă – ceea ce se întâmpla destul de des unui salvamar, au trecut pe la mine, pe acasă, şi i-au lăsat maică-mii nişte cărţi pentru mine. Mama, ca orice constănţeancă veritabilă, nu i-a lăsat să plece până nu i-au gustat din dulceaţă – cea din cireşe albe era vestită, le-a făcut şi o cafea şi au stat de vorbă deci. Eu cred că atunci s-a decis soarta mea, căci maică-mea însăşi, impresionată şi ea de personalitatea soţilor Graur, mi-a transmis sentimentul că e vorba de o persoană excepţională, pe lângă care am ce învăţa. Sentiment pe care la fel de net l-am mai avut numai atunci când l-am cunoscut pe Petre Ţuţea… Viaţa mea este marcată de aceste două persoane, Alexandru Graur şi Petre Ţuţea. Un comunist şi un legionar!

Vom reveni asupra acestui paradox! Aşadar, aţi fost salvamar, aţi salvat oameni de la înec. Câţi?

Nu prea mulţi, la Mamaia e greu să te îneci, mai ales în acei ani când marea se adâncea într-o „progresie infinitesimală”. Te plictiseai până ajungeai la apa mare, peste cap. Pe câţi i-am salvat au fost oameni scunzi sau copii, care au avut probleme la apa de 1,5 metri. Nu a fost vorba de o salvare propriu zisă de la înec, aşa cum se întâmpla la Eforie Nord. Nu mă pot lăuda cu vreo salvare mai deosebită. Dar acele veri, când petreceam douăsprezece ore pe plajă, în soare, cred că au avut o mare importanţă pentru starea mea de sănătate. Eu nu ştiu cum e să te doară oasele de la reumatism. Norocul meu a fost că nu am avut bani şi a trebuit să lucrez vara, în vacanţa studenţească. Iar munca la salvamar mi-a mai oferit şi posibilitatea de a petrece multe ore pe malul mării, singur cu gândurile mele. Aş zice că singur când te afli pe malul mării eşti obligat să gândeşti, să meditezi, să „visătoreşti” la lucruri interesante, măreţe chiar, sublime, în consonanţă cu peisajul. Cultura europeană, prin grecii antici, s-a născut pe malul mării, pe plăjile Mediteranei şi ale Pontului Euxin. Aşa am descoperit adevărul din cea mai frumoasă maximă filosofică: „meditazione, massima aczione”…  Să gândeşti, să meditezi, aceasta este forma de maximă acţiune, este efortul constructiv şi creativ cel mai eficient… Mi-ar plăcea să discutăm pe acest subiect. L-am pus deseori în discuţie la seminarii.

Poate mai târziu. Am sărit prea uşor peste copilărie, liceu, colegi, profesori.

Am avut norocul să am doi fraţi mai mari, aşa că multe lucruri le-am aflat înaintea colegilor de clasă. Am citit de la fraţii mei multe cărţi care nu erau chiar pentru vârsta mea. Bunăoară, la 14 ani, am terminat romanele poliţiste aflate în circulaţie, şi, neavînd altă carte la îndemână, m-am apucat să citesc Faust, pe care soră-mea, şi ea mare cititoare, tocmai îl cumpărase. A mers greu de tot, dar m-am ambiţionat să verific dacă până la urmă o să-mi placă, aşa cum, ştiam, sunt unii oameni mai deosebiţi cărora acel text le plăcea. Dacă nu-mi plăcea, mi-am dat seama că la mine ar fi ceva în neregulă! Dar lectura lui Faust m-a prins şi am învăţat astfel că un text literar, marea literatură, este o vastă construcţie conştient strunită. Că nu este scrisă după principiul „aşa am simţit eu”, ci înseamnă elaborare, travaliu, aş zice chiar ştiinţă.       

      Fac aici o paranteză la care ţin mult: un copil creşte normal numai alături de alţi copii, fraţi şi surori, verişori, vecini etc. Eu am avut norocul să am doi fraţi mai mari, am fost Prâslea. Statistic vorbind, Prâslea este favorizat de faptul că se maturizează mai repede datorită fraţilor săi mai vârstnici. Dar cum să mai fii Prâslea într-o familie cu un singur copil?! Eu îmi dădeam seama la colegii mei de clasă care dintre ei era singur la părinţi, căci avea un spoi de handicap, de anormalitate. De aceea, ca politician, mai exact spus ca om preocupat de viitorul comunităţii etnice, sunt sensibil la problema demografică. Consider că este imperios necesar ca în România populaţia să crească, dublându-se sau chiar triplându-se numărul etnicilor români din România şi din lume!

       Nu intraţi astfel în contradicţie cu primejdia suprapopulării planetei noastre?

       Eu constat altă contradicţie: populaţia planetei este în creştere, iar populaţia României este în scădere! Nu mă pot împăca cu această situaţie anormală!

       Aveţi soluţii?

       Am, mai înainte de orice, voinţa de a pune capăt acestei situaţii. Soluţiile sunt mai multe, avem de ales soluţia cea mai bună. E simplu! Toate devin simple atunci când vrei cu adevărat!

      Să revenim la biografie.

      Am crescut în casă cu nostalgia satului părăsit de părinţi, cu sentimentul că tot ce ţine de sat, mai ales de satele Cartalu şi Gogealia, este partea cea bună a lumii în care trăim. Cât priveşte Ardealul, din care veniseră bunicii, părinţii părinţilor mei, în imaginarul familiei mele era mitologie curată! Din partea mamii era pomenit uneori Octavian Goga, văr cu bunicu’, sau poveşti din Viena, unde fuseseră cătane la Împăratul mai multe generaţii de răşinăreni. Iar din partea tatii poveşti cu feluriţi Şeitani, dintre care unul mare proprietar de cai, o mie de cai ajunsese să aibă! A rămas de pomină! Din păcate, printre cărţile citite de mama s-a numărat şi Pe aripile vântului, aşa că nu l-a lăsat pe tata să ne dea la călărit. Tata avea cai la grădina pe care a ţinut-o la Constanţa, la Cişmea, cea mai mare grădină de zarzavat din Dobrogea. Ţin minte când ne-a dus tata la un concurs hipic, la Regimentul 9 Cavalerie, ca să-l vedem concurând pe Dracu’ Ştie, probabil cel mai grozav cal de sărituri din România. Când am să plec din această lume o voi face cu regretul că nu am călărit, că nu am cunoscut dinlăuntru lumea ecvestră…

Alte regrete?

Mi-ar fi plăcut să schiez, să zbor cu parapanta… Să navighez…

Aşadar?

Aşadar, alături de familia, de neamul în care m-am născut, copilăria şi adolescenţa tomitană, cu nenumăratele ore petrecute pe malul mării, singur sau cu prietenii, în lungi convorbiri, deseori avântat filosofice, cred că a avut un rol modelator pentru sufletul meu, pentru stilul de viaţă pe care l-am practicat. Există un fel de a fi al constănţenilor, al elevilor de la „Mircea”, am fost conştient de pitorescul şi valoarea acestui stil de comportament, veritabil weltanschauung… Ca persoană publică şi ca scriitor am încercat să pun în valoare acest stil, care nu este altceva decât varianta pontică a stilului românesc, un stil care ne individualizează printre celelalte naţii şi etnii.

Şi a mai fost ceva: am jucat fotbal pe plajă cu pasiune, cu ardoare. Şi am jucat bine, eram fermecat de plăcerea de a lovi mingea cu piciorul gol, fără tenis sau bocanc! Cred că adevăratul fotbal acela este, pe o plajă cu nisipul bine bătătorit, din care mingea să sară numai atât cât trebuie… Când eram copil, în fiecare vară se juca un meci între echipa plăjii şi fotbaliştii profesionişti de la Farul, toţi desculţi. Echipa plăjii, toţi amatori, făcea scor cu divizionarii A de la Farul…

De asemenea, e de pomenit că în anii copilăriei mele băieţii veneau la plajă pentru a juca forbal şi pentru a înota. Unii înotau în larg până nu-i mai vedeai… Azi tineretul vine la plajă ca să bea bere şi să ronţăie pufuleţi sau alte mizerii… Plăcerea de a înota a dispărut. Şi n-ar fi greu să fie regăsită prin concursuri pe felurite distanţe. Visez la o cursă „clasică” între Cazinourile din Mamaia şi Constanţa… N-am mai vedea atâtea burdihane revărsate pe plajă…

*

NR  2023- Am descoperit azi acest text uitat de mine. Nu știu unde o fi „prima discuție lămuritoare”, din 2009, când am încercat să candidez. Cred că e timpul să povestesc mai în detaliu și cum a fost cu candidatura mea. S-ar putea să intereseze pe unii cititori..