„Contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi timp, mari adversari, dar şi prieteni“!

„Contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi timp, mari adversari, dar şi prieteni“! Nu si politicienii care i-au urmat !

Strălucit reprezentant al României pe plan extern, Nicolae Titulescu a vegheat neobosit integritatea teritorială a ţării, protejând Transilvania atunci când, la scurt timp după Marea Unire, nobilii maghiari au pus la îndoială legalitatea Reformei agrare. E anul 1923, iar Nicolae Titulescu, delegat permanent al României la Liga Naţiunilor (cunoscută şi ca Societatea Naţiunilor) de la Geneva, trece cu trenul prin Budapesta. La oprirea în staţie, câţiva reprezentanţi ai autorităţilor maghiare i se înfăţişează apoi lui Titulescu, în vagon, cu un coş plin cu fructe pentru el şi cu flori şi bomboane pentru doamna Ecaterina Titulescu. Ritualul se întâmplă de fiecare dată când diplomatul poposeşte în Capitala Ungariei. Gestul maghiarilor pentru trimisul românilor are loc în mijlocul ciocnirilor dintre interesele celor două naţiuni în faţa forurilor internaţionale, aşa-numita „problemă a optanţilor maghiari“.

„Vreau să subliniez acest gest de respect şi de preţuire pentru persoana lui Titulescu. El arată, în acelaşi timp, gradul de civilizaţie în raporturile între state la care se ajunsese la acea epocă“, spunea, într-un interviu din 1981, George Anastasiu, fost şef de cabinet al lui Titulescu în Ministerul Afacerilor Străine. Apărând interesele României în problema Transilvaniei, Titulescu a făcut impresie în faţa Consiliului Ligii Naţiunilor. Drept urmare, la capătul crizei diplomatice, pe lângă victorie, diplomatului român i s-a încredinţat şi funcţia de preşedinte al Ligii – fiind singurul în istoria organizaţiei interguvernamentale care avea să aibă două mandate.

Cum se stie,criza Reformei Agrare ,ca si greaua Problema a optanţilor maghiari au ajuns,firesc, pe agenda Ligii Naţiunilor în 1923.
Au urmat şapte ani de dezbateri aprinse, care au captat atenţia tuturor statelor lumii. Confruntarea oratorica se ducea între doi luptători de categorie grea: de partea României, Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai carismatici membri ai Ligii Naţiunilor, iar de partea Ungariei, contele Albert Apponyi, ilustru politician maghiar.

Criza româno-maghiară îşi avea rădăcinile în 1921, când, pe fondul aplicării Reformei agrare, moşierii de etnie maghiară din Transilvania se simţeau nedreptăţiţi. În baza prevederilor Tratatului de la Trianon, semnat în vara anului 1920, cetăţenii maghiari aveau dreptul să-şi păstreze cetăţenia sau s-o adopte pe cea română, însă cei care optau pentru păstrarea ei erau expropriaţi. Nemulţumiţi că-şi pierdeau pământurile, aproximativ 500 de nobili maghiari s-au adresat tribunalelor, iar apoi au semnalat problema la Conferinţa Ambasadorilor de la Paris din 1922, care a pasat-o în curtea Consiliului Ligii Naţiunilor.

Liderii Maghiarilor din Transilvania susţineau că exproprierea se făcea … în mod ilegal în raport cu prevederile Tratatului de la Trianon, dar şi că legea era aplicată inegal, în detrimentul lor. Mai mult, doreau o indemnizaţie … sporită pentru pământul pierdut, după cum scria istoricul George G. Potra în „Pro şi Contra Titulescu“. Preluarea litigiului de către Liga Naţiunilor era prilej de bucurie pentru maghiari, căci guvernul de la Budapesta desemna unul dintre cei mai versaţi politicieni să le reprezinte cauza. La cei 77 de ani , contele Albert Apponyi era uns cu toate alifiile diplomaţiei şi stăpânea cele mai subtile nuanţe ale discursului politic. De cealaltă parte, Titulescu avea la activ doar 11 ani în câmpul politicii. Atât trecuse de când îşi susţinuse primul discurs în Camera Deputaţilor, impresionând nume grele din politica românească, precum Titu Maiorescu, fraţii Brătianu, Take Ionescu şi Petre P. Carp.
La finalul discursului, Carp îl luase de braţ pentru a-l prezenta lui Take Ionescu: „Până acum, Take, în Camera asta nu eram decât doi oameni deştepţi… eu şi cu tine. De azi înainte, suntem trei, noi doi şi mânzul ăsta“. Deşi mai puţin experimentat în politica externă decât Apponyi, Titulescu nu trebuia subestimat câtuşi de puţin. Era de o inteligenţă rară, poseda o memorie prodigioasă, iar dreptul internaţional nu mai avea taine pentru el. Dezavantajul său? O sănătate şubrezită de o boală misterioasă, care-l obliga să rămână ţintuit la pat, uneori zile-n şir…
Totuşi, când era la pupitru culoarea-i revenea în obraji, iar patosul oratoric capta negreşit auditoriul. De la o confruntare la alta, era şi mai determinat să facă tot ce-i sta în puteri pentru ca ţara să nu iasă în pierdere, mai ales că în joc era unitatea naţională, dobândită cu enorm sacrificiu în urmă cu numai cinci ani. Cum i-a învins Titulescu pe nobilii maghiari în lupta pentru Transilvania: „Am avut impresia că el câştigase în diplomaţie un nou Mărăşesti…

Cu mâna lui semnase, alături de Ioan Cantacuzino, Tratatul de la Trianon. Îl ştia cap-coadă. Mai rămânea să-i convingă Consiliul că între reforma internă a României şi Tratatul internaţional nici nu putea fi vorba de incompatibilitate. Oare guvernul român nu ar vrea să ni-l împrumute pe Titulescu, ca să ne scoată la mal? apunea ministrul britanic Austen Chamberlain, către Vintilă Brătianu . Dar discuţia romano-maghiara era sinuoasă şi, ascultând când pe unul, când pe celălalt, membrii Ligii Natiunilor nu reuşeau să-i departajeze pe cei doi. Ambii delegaţi erau atât de convingători încât, la un moment dat, raportorul Consiliului, Austen Chamberlain, ministrul de Externe al Marii Britanii, le-a recomandat celor doi combatanţi … arbitrajul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.

Era un punct de cotitură, dacă Titulescu ,prevazator, şi-ar fi dat acordul, pentru ca deznodământul putea fi cu totul altul. A respins însă vehement propunerea, motiv pentru care ministrul britanic l-a acuzat că n-avea încredere în dreptatea cauzei sale: „Nu este vorba de teama mea de a înfrunta judecătorii, ci de drepturile suverane ale României, pe care eu nu pot să le expun riscului unei decizii judiciare, cu atât mai puţin cu cât problema este de natură politică şi înscrisă ca atare pe ordinea de zi a Consiliului. Acesta trebuie să găsească o soluţie politică“, a replicat Titulescu, citat de Thanassis Aghnides, diplomat grec, într-o alocuţiune inclusă de George G. Potra în volumele sale. Un adevarat Mărăşeşti diplomatic unde Chamberlain se lămurise că Titulescu n-avea să-şi găsească pacea până când nu soluţiona problema în favoarea României. Îi câştigase admiraţia, pe care şi-o exprima adesea cu umorul specific englezesc. De pildă, în 1925, britanicul i se adresa lui Vintilă Brătianu: „Domnule Brătianu, nu reuşim să ne înţelegem cu turcii… Sunt convins că, dacă dosarul nostru ar fi pledat de Titulescu, totul s-ar aranja cu bine, căci el ar găsi soluţia şi ar şti şi cum s-o prezinte. Oare guvernul român nu ar vrea să nil împrumute pe Titulescu, ca să ne scoată la mal?“.

Cel puţin cu împrumut l-ar fi vrut mulţi pe Titulescu, mai ales după ce au fost martorii intervenţiilor sale energice în problema optanţilor maghiari. Trimisul de la Bucureşti susţinea compatibilitatea dintre exproprierea din 1921 şi prevederile Tratatului de la Trianon, egalitatea de tratament în aplicarea Reformei agrare, dreptul suveran al statului său de a face exproprierea şi, mai ales, rolul vital al reformei pentru menţinerea structurii social-economice a ţării.

La ultima dezbatere, după o rafală de atacuri virulente ale contelui Apponyi, Titulescu, care aşteptase răbdător, a dat lovitura de graţie cu un discurs solid la care nu se mai putea ridica nicio obiecţie. „Un om tânăr, inspirat parcă de divinitate, s-a ridicat atunci ca un nou David, opunându-se unui Goliat încărcat de ani şi onoruri, contele Apponyi, marele orator al Ungariei revoltate, care urzea intrigi tenebroase. Am asistat atunci la o zi istorică pentru noi la Geneva, când, după atacurile violente ale lui Apponyi, s-a ridicat palid şi totuşi calm reprezentantul României, ministrul Titulescu.

Discursul său a avut toată patima naţiei sale, toată nobleţea unui patriotism luminat; revoltat de nedreptate, a avut furie şi calm într-un flux de o strălucită elocinţă care trebuia să câştige adeziunea ezitantă încă a judecătorilor înţelepţi ai lumii. Atunci când dezbaterile s-au încheiat prin victoria de netăgăduit a ţării noastre, Titulescu a explicat cum i-a învins pe nobilii maghiari în lupta pentru Transilvania:
„Am avut impresia că el câştigase în diplomaţie un nou Mărăşesti…, descria momentul decisiv juristul Jean Theodor Florescu.Martor al ultimei runde în meciul româno-maghiar a fost şi jurnalistul britanic Wickham Steed, care a scris şi despre momentele-cheie din cariera lui Titulescu. Steed considera că victoria diplomatului român se datorase faptului că, deşi „Apponyi era un mare senior ungur, o prezenţă măreaţă, de foarte mare elocvenţă“, acesta nu avea o pregătire juridică solidă, ca Titulescu.

„Apponyi avea o reputaţie extraordinară şi o capacitate neîndoios datorată educaţiei sale iezuite, care îi permitea să despice firul în patru şi să sucească opiniile oponenţilor săi în sensul pe care îl dorea. Titulescu era un partener pe măsură şi în acea lungă confruntare l-a înfrânt total pe Apponyi. A fost una dintre cele mai mari victorii diplomatice obţinute de logica românească pe teren internaţional.“ O victorie pentru România în acea zi a însemnat pentru Ungaria o dublă înfrângere… Criza româno-maghiară îşi găsea soluţia pe 20 ianuarie 1930, la Convenţia de la Haga. Câteva luni mai târziu, pe 28 aprilie, acordul îşi primea forma definitivă prin Convenţia de la Paris.

Apponyi şi Titulescu ,doi titani ai Dreptului international, se respectau şi se admirau reciproc. După ce avusese ocazia să-l cunoască pe conte, politicianul român vorbea despre sentimente de admiraţie şi prietenie faţă de poporul maghiar. „Contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi timp, mari adversari, dar şi prieteni“, nota acesta în „Documente diplomatice“. Sentimentele îi erau împărtăşite, după cum o arată o declaraţie a contelui pentru un ziar maghiar, preluată de „Curierul“, în 1928: „Domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile“.

În asentiment cu Apponyi, atunci maghiarii au ştiut să piardă. După ce a decedat, în 1933, trupul lui Apponyi a fost depus în mausoleul din Budapesta, alături de alte figuri de seamă ale Ungariei. Când turiştii vizitau mausoleul şi ajungeau în dreptul contelui, ghidul dădea, în limba engleză şi franceză, această referinţă unică: „Adversarul lui Titulescu“… „Găsesc că este omagiul cel mai simplu şi mai mişcător ce se putea aduce, la Budapesta, acestor doi oameni mari“, spunea George Anastasiu. Spiritul lui Titulescu era atât de lucid şi atât de perspicace, judecata sa era atât de precisă, încât el era parca destinat de Cel de Sus să dezlege problemele. (Sinteza – d.d.rujan)”Contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi timp, mari adversari, dar şi prieteni“! Nu si politicienii care i-au urmat !

Strălucit reprezentant al României pe plan extern, Nicolae Titulescu a vegheat neobosit integritatea teritorială a ţării, protejând Transilvania atunci când, la scurt timp după Marea Unire, nobilii maghiari au pus la îndoială legalitatea Reformei agrare. E anul 1923, iar Nicolae Titulescu, delegat permanent al României la Liga Naţiunilor (cunoscută şi ca Societatea Naţiunilor) de la Geneva, trece cu trenul prin Budapesta. La oprirea în staţie, câţiva reprezentanţi ai autorităţilor maghiare i se înfăţişează apoi lui Titulescu, în vagon, cu un coş plin cu fructe pentru el şi cu flori şi bomboane pentru doamna Ecaterina Titulescu. Ritualul se întâmplă de fiecare dată când diplomatul poposeşte în Capitala Ungariei. Gestul maghiarilor pentru trimisul românilor are loc în mijlocul ciocnirilor dintre interesele celor două naţiuni în faţa forurilor internaţionale, aşa-numita „problemă a optanţilor maghiari“.

„Vreau să subliniez acest gest de respect şi de preţuire pentru persoana lui Titulescu. El arată, în acelaşi timp, gradul de civilizaţie în raporturile între state la care se ajunsese la acea epocă“, spunea, într-un interviu din 1981, George Anastasiu, fost şef de cabinet al lui Titulescu în Ministerul Afacerilor Străine. Apărând interesele României în problema Transilvaniei, Titulescu a făcut impresie în faţa Consiliului Ligii Naţiunilor. Drept urmare, la capătul crizei diplomatice, pe lângă victorie, diplomatului român i s-a încredinţat şi funcţia de preşedinte al Ligii – fiind singurul în istoria organizaţiei interguvernamentale care avea să aibă două mandate.

Cum se stie,criza Reformei Agrare ,ca si greaua Problema a optanţilor maghiari au ajuns,firesc, pe agenda Ligii Naţiunilor în 1923.
Au urmat şapte ani de dezbateri aprinse, care au captat atenţia tuturor statelor lumii. Confruntarea oratorica se ducea între doi luptători de categorie grea: de partea României, Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai carismatici membri ai Ligii Naţiunilor, iar de partea Ungariei, contele Albert Apponyi, ilustru politician maghiar.

Criza româno-maghiară îşi avea rădăcinile în 1921, când, pe fondul aplicării Reformei agrare, moşierii de etnie maghiară din Transilvania se simţeau nedreptăţiţi. În baza prevederilor Tratatului de la Trianon, semnat în vara anului 1920, cetăţenii maghiari aveau dreptul să-şi păstreze cetăţenia sau s-o adopte pe cea română, însă cei care optau pentru păstrarea ei erau expropriaţi. Nemulţumiţi că-şi pierdeau pământurile, aproximativ 500 de nobili maghiari s-au adresat tribunalelor, iar apoi au semnalat problema la Conferinţa Ambasadorilor de la Paris din 1922, care a pasat-o în curtea Consiliului Ligii Naţiunilor.

Liderii Maghiarilor din Transilvania susţineau că exproprierea se făcea … în mod ilegal în raport cu prevederile Tratatului de la Trianon, dar şi că legea era aplicată inegal, în detrimentul lor. Mai mult, doreau o indemnizaţie … sporită pentru pământul pierdut, după cum scria istoricul George G. Potra în „Pro şi Contra Titulescu“. Preluarea litigiului de către Liga Naţiunilor era prilej de bucurie pentru maghiari, căci guvernul de la Budapesta desemna unul dintre cei mai versaţi politicieni să le reprezinte cauza. La cei 77 de ani , contele Albert Apponyi era uns cu toate alifiile diplomaţiei şi stăpânea cele mai subtile nuanţe ale discursului politic. De cealaltă parte, Titulescu avea la activ doar 11 ani în câmpul politicii. Atât trecuse de când îşi susţinuse primul discurs în Camera Deputaţilor, impresionând nume grele din politica românească, precum Titu Maiorescu, fraţii Brătianu, Take Ionescu şi Petre P. Carp.
La finalul discursului, Carp îl luase de braţ pentru a-l prezenta lui Take Ionescu: „Până acum, Take, în Camera asta nu eram decât doi oameni deştepţi… eu şi cu tine. De azi înainte, suntem trei, noi doi şi mânzul ăsta“. Deşi mai puţin experimentat în politica externă decât Apponyi, Titulescu nu trebuia subestimat câtuşi de puţin. Era de o inteligenţă rară, poseda o memorie prodigioasă, iar dreptul internaţional nu mai avea taine pentru el. Dezavantajul său? O sănătate şubrezită de o boală misterioasă, care-l obliga să rămână ţintuit la pat, uneori zile-n şir…
Totuşi, când era la pupitru culoarea-i revenea în obraji, iar patosul oratoric capta negreşit auditoriul. De la o confruntare la alta, era şi mai determinat să facă tot ce-i sta în puteri pentru ca ţara să nu iasă în pierdere, mai ales că în joc era unitatea naţională, dobândită cu enorm sacrificiu în urmă cu numai cinci ani. Cum i-a învins Titulescu pe nobilii maghiari în lupta pentru Transilvania: „Am avut impresia că el câştigase în diplomaţie un nou Mărăşesti…

Cu mâna lui semnase, alături de Ioan Cantacuzino, Tratatul de la Trianon. Îl ştia cap-coadă. Mai rămânea să-i convingă Consiliul că între reforma internă a României şi Tratatul internaţional nici nu putea fi vorba de incompatibilitate. Oare guvernul român nu ar vrea să ni-l împrumute pe Titulescu, ca să ne scoată la mal? apunea ministrul britanic Austen Chamberlain, către Vintilă Brătianu . Dar discuţia romano-maghiara era sinuoasă şi, ascultând când pe unul, când pe celălalt, membrii Ligii Natiunilor nu reuşeau să-i departajeze pe cei doi. Ambii delegaţi erau atât de convingători încât, la un moment dat, raportorul Consiliului, Austen Chamberlain, ministrul de Externe al Marii Britanii, le-a recomandat celor doi combatanţi … arbitrajul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.

Era un punct de cotitură, dacă Titulescu ,prevazator, şi-ar fi dat acordul, pentru ca deznodământul putea fi cu totul altul. A respins însă vehement propunerea, motiv pentru care ministrul britanic l-a acuzat că n-avea încredere în dreptatea cauzei sale: „Nu este vorba de teama mea de a înfrunta judecătorii, ci de drepturile suverane ale României, pe care eu nu pot să le expun riscului unei decizii judiciare, cu atât mai puţin cu cât problema este de natură politică şi înscrisă ca atare pe ordinea de zi a Consiliului. Acesta trebuie să găsească o soluţie politică“, a replicat Titulescu, citat de Thanassis Aghnides, diplomat grec, într-o alocuţiune inclusă de George G. Potra în volumele sale. Un adevarat Mărăşeşti diplomatic unde Chamberlain se lămurise că Titulescu n-avea să-şi găsească pacea până când nu soluţiona problema în favoarea României. Îi câştigase admiraţia, pe care şi-o exprima adesea cu umorul specific englezesc. De pildă, în 1925, britanicul i se adresa lui Vintilă Brătianu: „Domnule Brătianu, nu reuşim să ne înţelegem cu turcii… Sunt convins că, dacă dosarul nostru ar fi pledat de Titulescu, totul s-ar aranja cu bine, căci el ar găsi soluţia şi ar şti şi cum s-o prezinte. Oare guvernul român nu ar vrea să ni-l împrumute pe Titulescu, ca să ne scoată la mal?“.

Cel puţin cu împrumut l-ar fi vrut mulţi pe Titulescu, mai ales după ce au fost martorii intervenţiilor sale energice în problema optanţilor maghiari. Trimisul de la Bucureşti susţinea compatibilitatea dintre exproprierea din 1921 şi prevederile Tratatului de la Trianon, egalitatea de tratament în aplicarea Reformei agrare, dreptul suveran al statului său de a face exproprierea şi, mai ales, rolul vital al reformei pentru menţinerea structurii social-economice a ţării.

La ultima dezbatere, după o rafală de atacuri virulente ale contelui Apponyi, Titulescu, care aşteptase răbdător, a dat lovitura de graţie cu un discurs solid la care nu se mai putea ridica nicio obiecţie. „Un om tânăr, inspirat parcă de divinitate, s-a ridicat atunci ca un nou David, opunându-se unui Goliat încărcat de ani şi onoruri, contele Apponyi, marele orator al Ungariei revoltate, care urzea intrigi tenebroase. Am asistat atunci la o zi istorică pentru noi la Geneva, când, după atacurile violente ale lui Apponyi, s-a ridicat palid şi totuşi calm reprezentantul României, ministrul Titulescu.

Discursul său a avut toată patima naţiei sale, toată nobleţea unui patriotism luminat; revoltat de nedreptate, a avut furie şi calm într-un flux de o strălucită elocinţă care trebuia să câştige adeziunea ezitantă încă a judecătorilor înţelepţi ai lumii. Atunci când dezbaterile s-au încheiat prin victoria de netăgăduit a ţării noastre, Titulescu a explicat cum i-a învins pe nobilii maghiari în lupta pentru Transilvania:
„Am avut impresia că el câştigase în diplomaţie un nou Mărăşesti…, descria momentul decisiv juristul Jean Theodor Florescu.Martor al ultimei runde în meciul româno-maghiar a fost şi jurnalistul britanic Wickham Steed, care a scris şi despre momentele-cheie din cariera lui Titulescu. Steed considera că victoria diplomatului român se datorase faptului că, deşi „Apponyi era un mare senior ungur, o prezenţă măreaţă, de foarte mare elocvenţă“, acesta nu avea o pregătire juridică solidă, ca Titulescu.

„Apponyi avea o reputaţie extraordinară şi o capacitate neîndoios datorată educaţiei sale iezuite, care îi permitea să despice firul în patru şi să sucească opiniile oponenţilor săi în sensul pe care îl dorea. Titulescu era un partener pe măsură şi în acea lungă confruntare l-a înfrânt total pe Apponyi. A fost una dintre cele mai mari victorii diplomatice obţinute de logica românească pe teren internaţional.“ O victorie pentru România în acea zi a însemnat pentru Ungaria o dublă înfrângere… Criza româno-maghiară îşi găsea soluţia pe 20 ianuarie 1930, la Convenţia de la Haga. Câteva luni mai târziu, pe 28 aprilie, acordul îşi primea forma definitivă prin Convenţia de la Paris.

Apponyi şi Titulescu ,doi titani ai Dreptului international, se respectau şi se admirau reciproc. După ce avusese ocazia să-l cunoască pe conte, politicianul român vorbea despre sentimente de admiraţie şi prietenie faţă de poporul maghiar. „Contele Appony şi cu mine am putut fi, în acelaşi timp, mari adversari, dar şi prieteni“, nota acesta în „Documente diplomatice“. Sentimentele îi erau împărtăşite, după cum o arată o declaraţie a contelui pentru un ziar maghiar, preluată de „Curierul“, în 1928: „Domnul Titulescu este un bărbat de stat extraordinar de dotat, excepţional de talentat şi un adversar foarte puternic în orice discuţie. Sub aspect formal, raporturile noastre au decurs ireproşabil şi relaţiile noastre personale au fost întotdeauna agreabile“.

În asentiment cu Apponyi, atunci maghiarii au ştiut să piardă. După ce a decedat, în 1933, trupul lui Apponyi a fost depus în mausoleul din Budapesta, alături de alte figuri de seamă ale Ungariei. Când turiştii vizitau mausoleul şi ajungeau în dreptul contelui, ghidul dădea, în limba engleză şi franceză, această referinţă unică: „Adversarul lui Titulescu“… „Găsesc că este omagiul cel mai simplu şi mai mişcător ce se putea aduce, la Budapesta, acestor doi oameni mari“, spunea George Anastasiu. Spiritul lui Titulescu era atât de lucid şi atât de perspicace, judecata sa era atât de precisă, încât el era parca destinat de Cel de Sus să dezlege problemele. (Sinteza – d.d.rujan)