Constantin Noica

 

Ființa românească și limba latină

 

În nicio limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați. Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit. Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul. A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului.

Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră. La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda. La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.

Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit –  dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism. De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna. Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.

Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator  sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.

Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești. Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.

În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării. Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.

Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea? Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor? Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.  Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert  Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.

De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică. Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic. Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.

Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc. Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci! Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura quasi imago mortis est.

 

Constantin Noica

 

 

***

*****

*

 

Domnule profesor ION COJA, scrisoarea aceasta pare a fi „asul  din mânecă” pe care l-ați păstrat pentru lovitura de grație prin care să încheiați – înainte de limită!, meciul cu adversarii romanității noastre.

 

Nu, nu, nu! Nu le da atâta importanță! Textul lui Noica, un text foarte interesant, incitant, care te îmbie la felurite comentarii, a fost scris de marele învățat la rugămintea mea, în primăvara anului 1980. Avea cu totul altă menire! Ce s-a întămplat? Ne-am trezit cu toții că latina este „lovită” de programa școlară și universitară: pentru anul următor se preconizau mai puține ore de latină în liceu, desființarea unor licee clasice din țară, iar la Universitate reducerea la jumătate a locurilor la admitere pentru studierea limbilor clasice. Pe vremea aceea presa era sever controlată de partid, era greu să publici ceva, dar în același timp tot ce apărea în presă avea mare greutate și conta, determina reacția autorităților. Pe asta m-am bazat și eu, mergând la Adrian Păunescu și propunându-i să găzduiască la „Flacăra” o dezbatere publică pe tema rolului pe care trebuie să-l aibă predarea limbii latine în învățămîntul românesc. Păunescu a fost de acord, cu condiția ca eu să-i aduc materialele pe care să le publice. Am apelat la Noica, în primul rând, se bucura de o mare trecere în toate mediile culturale și științifice. Îmi aduc aminte că mi-au mai dat texte frumoase Eugen Cizek și Iorgu Iordan – aflat acesta din urmă într-o oarecare adversitate cu Noica, ceea ce făcea mai convingătoare pledoaria celor doi! Subiectul era deasupra adversităților personale! Se poate să mai fi fost un text sau două, dar nu mai țin minte exact ale cui erau. Au apărut toate în vara lui 1980, în „Flacăra”. Cu oarece efect la minister!

 

Așadar, în școala românească, limba latină nu a fost privilegiata tuturor regimurilor, în detrimentul limbii geto-dace?

 

Limba geto-dacilor nu poate fi studiată ca materie de sine stătătoare. Nu avem în limba geto-dacă niciun text pe care să-l analizăm, să-l comentăm etc. Poți face din vestigiile acestei limbi subiectul unei lecții sau, în cel mai buna caz, „câteva” lecții. Cicerone Poghirc, marele latinist, a ținut un curs special la facultate despre limba dacă, de un semestru. Parcă văd afișul de la avizier! Frapa! „Curs de limba dacă”!… Era de fapt un curs de indo-europenistică, făcută dintr-o perspectivă inedită.

Dar e intersantă perspectiva pe care o propui: atitudinea regimurilor politice față de predarea limbii latine. Trebuie spus că de îndată ce în România s-a instalat regimul bolșevic, cu consilieri sovietici în toate ministerele, latina a dispărut din programa școlară vreme de 10 ani, anii „obsedantului deceniu”!

 

Deci au dreptate cei care introduc mâna cea lungă a KGB-ului în „ecuație”!

 

Eu aș generaliza puțin: scăderea limbii latine din drepturile (sic!) pe care le are în România este un scop, o țintă firească a oricărei politici anti-românești! Mai ales azi, ar fi greșit să vedem tot KGB-ul, adică Rusia, în spatele strategiilor și diversiunilor anti-românești. Regimul bolșevic a făcut mult rău în Rusia mai întâi, abia apoi s-a revărsat devastator și în alte țări! Scoaterea limbii latine este opera cominternului, care ajunsese în acei ani să controleze viața noastră! Mi-aduc bine aminte: latina a fost reintrodusă în școală în 1956. Eu și colegii mei de clasă am fost prima promoție care a făcut latină, patru ani de latină, iar când s-a aflat că s-a introdus latina la liceu toată lumea a simțit această măsură ca pe un semn că începem să redevenim români, noi înșine! În acealași an s-au introdus din nou și uniformele de licean, de elev! Eram obligați să venim cu cravata la gât, dar nu cravata de pionier, ci cravata cravată! Doamne, ce mândri am fost!…

Da, atitudinea față de limba latină poate fi considerată un barometru al atașamentului față de neamul ăsta al nostru!… Iar autenticii dacologi trebuie să știi că au fost latiniști de forță, în frunte cu Hasdeu, Nicolae Densusianu, Pârvan…

 

V-am auzit cu ani în urmă povestind cum s-a făcut reforma învățămîntului în România, în 1948.

 

Povestește dumneata cum a fost! Să văd ce ai reținut!

 

Să mă corectați dacă… Așadar, s-a pus problema reorganizării învățămîntului public și s-a decis ca acesta să se orienteze după modelul sovietic. A fost trimis la Moscova, în URSS, ministrul de atunci, Ștefan Voitec. Voitec s-a întâlnit cu omologul său sovietic, care, atunci când a aflat scopul vizitei lui Voitec în URSS, s-a exprimat cam așa: „Noi știm că România are unul dintre cele mai performante sisteme de învățămînt. Noi ne gândeam să studiem sistemul dumneavoastră să vedem ce am putea prelua din el! Căci nu suntem mulțumiți de rezultatele la care am ajuns cu sistemul nostru, cel pe care voi vreți să-l copiați! Nu vă recomand!…”

 

Până aici ai povestit bine!

 

Întors la București, Ștefan Voitec a informat conducerea de partid despre discuția sa cu ministrul sovietic. Reacția Anei Pauker: l-a certat pe Voitec că a pierdut timpul cu cine nu trebuia, a pus mâna pe telefonul roșu și l-a sunat pe Stalin, reclamând atitudinea ministrului sovietic. Urmarea: ministrul sovietic a fost demis, iar modelul sovietic a fost instalat în România! Zece ani, până în 1956, acesta a funcționat cu consecințele cunoscute.

 

Fratele meu, Aurel Coja, se gândea într-o vreme să dea în judecată ministerul că nu a făcut nicio oră de latină în liceu!… A făcut ore de latină la Cluj, ca student, curs facultativ, la istoria medicinii. Circula o legendă la Cluj despre șeful de catedră de la istoria medicinii; marele latinist Lucian Bologa. Acesta a participat la un congres internațional de istoria medicinii. Conform tradiției, toate comunicările s-au ținut în limba latină. Când i-a venit rândul, spre mirarea tuturor, savantul clujean a vorbit într-o latină mai precară, pe care cu greu au înțeles-o erudiții săi colegi. Dar au înțeles-o, intrigați totuși că marele latinist Valeriu Lucian Bologa părea că uitase binișor limba latină! Când acesta a terminat și mai nimeni nu se grăbea să apaude, Lucian Bologa a mai adăugat câteva fraze într-o latină impecabilă, avertizându-și colegii că prelegerea pe care a ținut-o nu a fost în latină, ci în limba română… Au rămas toți ca la dentist, căci totuși înțeleseseră bine conferința!…

Latina a fost simțită de Comintern ca o materie reacționară, „anti-revoluționară”… Răstălmăcesc vorba lui Noica și zic: dacă printre marii savanți, printre marii fizicieni și matematicieni ai lumii găsești mulți cunoscători ai limbilor clasice, n-o să găsești niciun latinist, niciun filolog clasicist în conducerea vreunui partid bolșevic!…

 

O ultimă întrebare. Lămuriți-mă, cum e cu dezbinarea noastră prin Biserica Unită și de ce n-a reușit?

 

Faptul că românii din Transilvania erau ortodocși deranja „autoritățile”, dacă pot spune așa. Catolicismul a făcut întotdeauna prozelitism, ceea ce nu e de condamnat. Numai că încăput pe mâna ungurilor, prin catolicizarea românilor s-a urmărit deznaționalizarea acestora. Și într-adevăr, românii care s-au catolicizat au devenit, mai devreme sau mai târziu, unguri! Jumătate din nobilimea maghiară, în frunte cu Matei Corvin, este românească la origine!

Ceea ce a fost ca un avertisment pentru ceilalți români, să nu-și schimbe legea dacă vor să rămână români!… Pe la sfârșitul secolului 17, s-a imaginat o fomulă ambiguă și tranzitorie: Biserica Greco-catolică Unită cu Roma. Ea poate fi privită și ca un pas spre anularea marii schisme dintre ortodocși și catolici, care a făcut atâta rău Europei noastre. Ca și Reforma din țările germane!…

În mare măsură uniții cu Roma nu se rupeau de ortodoxie, formula era destul de suportabilă, atfel că a avut oarecare succes. Numai că pentru a pregăti clerul greco-catolic, tinerii cu chemare pentru viața preoțească au fost trimiși la studii, la Viena și la Roma. Aceștia, în frunte cu Inochentie Micu, când au dat de limba latină și și-au dat seama de faptul că limba lor de acasă, limba pe care o disprețuiau atâta șovinii maghiari, este fiica „împărătesei lumii”, s-a răscolit în ei un elan patriotic, naționalist, care a dat neamului nostru Școala Ardeleană, prin care, pe temeiul latinității noastre, ne-am salvat în fața tendințelor expansioniste ale Rusiei, a cărei propagandă imperialistă făcea mult caz de ortodoxie! Încerca prin acapararea țărilor ortodoxe din această parte a lumii să-și dechidă vad spre Bosfor, spre Constantinopol! Până la urmă, Biserica Unită cu Roma ne-a unit și pe noi românii! Ne-a unit și mai mult! Ceea ce, după 1989, nu s-a mai întâmplat!…

Ce s-a întâmplat atunci însă este un bun exemplu pentru o „schemă” care s-a mai petrecut în istoria noastră: proiecte gândite de dușmanii noștri ca să ne vină de hac, să ne aducă prejudiciile cele mai grave, când au fost declanșate nu s-au mai desfășurat așa cum fuseseră imaginate, ci s-au întors în favoarea noastră. Astfel că Biserica Unită a devenit un reazem al românismului fără de care cine știe ce se alegea de noi!

Să luăm aminte la românii din Ungaria. La 1918 erau câteva sute de mii, aproape o jumătate de milion. De atunci, ei s-au tot împuținat din pricina politicii Budapestei de asimilare forțată. I-au făcut unguri pe 90% dintre români. Dar ce fel de unguri? Unguri de religie greco-catolică! Românii și-au păstrat religia, diferită de a majorității ungurești. Greco-catolicii din Ungaria, peste  500.000, știu bine că sunt români! Toți!

Când de la București le va veni semnalul cuvenit, adică atunci când la București se va elabora o politică corectă față de românii din alte țări, iar guvernul va cere încetarea practicilor criminale de deznaționalizare a românilor, ba chiar va cere revenirea la statu quo din 1918, să vezi mata ce mulți români din Ungaria vom descoperi că așteaptă o mână de ajutor, salvatoare, de la românii din Țară, ca să se declare și ei români!

Am eu informațiile mele!

 

Să vă audă Dumnezeu!

 

A consemnat Petre Burlacu. București, 4 octombrie 2013

 

Post scriptum: Textul primit de la Constantin Noica era însoțit de o mică notiță, separat scrisă, care zicea așa:

 

 

2.VI 980 Păltiniș

Dragă Domnule Coja,

Trimit articolul cerut. Îl publicați unde vreți (preferabil nu în „Flacăra”, dar chiar și acolo dacă apar toate în aceeași revistă) sau nu-l publicați de fel.

Vă trimit calde urări și nădejdea că veți reuși cu frumoasa Dv. inițiativă.

                            Al Dv., cu alese gânduri,

                                           Constantin Noica

 

P.S. Iertați-mă dacă nu vă dau textul bătut la mașină (nu am aici). Dacă-l bateți, rog trimiteți-mi o copie.