Constantin Eretescu
Note de călătorie: Basarabia – 2011
Ne-am întors din România, din Basarabia, din Ucraina. Zdrobiți de oboseală, de zborul peste fusele orare, năuciți de cele văzute, impresionați de oamenii întâlniți. De unde aș începe? Poate că de la ceea ce trebuia să fie punctul culminant al călătoriei, drumul la Cetatea Albă. Vasile Șoimaru, ghidul cu o inimă mare cât țara, ne ia de dimineață, vesel, hotărât să mă readucă în copilărie și să mă inițieze în tainele orașului meu natal, să-mi arate baștina, cum zice. Șoseaua, luminată de soarele toamnei, e bordată de nuci care cresc pe ambele laturi de-a lungul a mulți kilometri. Din loc în loc poți să vezi câte un om ori doi în șanțul din marginea drumului. Târziu îmi dau seama că adună nucile căzute din pomi. După mai bine de două ceasuri ajungem la Vama, locul unde se termină astăzi țara Moldovei. E greu de definit starea de tensiune care ia locul liniștii de până atunci. Contribuie la schimbare uniformele străine ale vameșilor, limba pe care o vorbesc, gesticulația militară, controlul meticulos al mașinii în care ne aflăm. Amfitrionul se supune, dar, după ce totul se încheie, înjură vârtos și apasă pe accelerator. O jumătate de ceas mai târziu intrăm în orașul în care revin după aproape șaptezeci de ani. Mergem de-a dreptul la cetate, o fortăreață impresionantă, care trebuie să fi inspirat teamă cotropitorilor vreme de multe generații. În cetate nu se poate intra. O mașină a poliției blochează de altfel accesul la poteca ce duce spre poartă. Revăd mormântul sfântului Ioan cel Nou, cel ale cărui oase se află la Suceava. Mi-l aminteam pe malul Nistrului, mormânt simplu, protejat de un gard scund de metal, cu o cruce de piatră. Îl găsesc așezat într-o capelă, alături de biserica grecească. Între timp i s-a schimbat și naționalitatea. Citesc că este un sfânt ucrainean. Casa părinților mamei, a bunicii, pe care am apucat-o în viață, era în preajma acestui mormânt. Când ieșeai în curte, după ce treceai pe sub sârma pe care se uscau la soare pești sărați prinși în cioace, ca ciorapii, și străbăteai o potecuță nisipoasă peste care dădeau năvală buruieni înalte, ajungeai la malul limanului. Fluviul ajuns aproape de vărsarea în mare se întindea grandios, cât puteai cuprinde cu ochii. O barcă neagră, trasă pe uscat, se legăna când valurile loveau, ca o inimă, țârmul. O casă țărănească, scundă, probabil din chirpici, albă, cu un pridvor scund din lut galben pe toată întinderea zidurilor din față, cu un mic hol și două odăi, bucătăria în stânga și camera de zi. Îmi amintesc o după amiază în care am fost lăsați, – sora mea, de vreo nouă ani pe atunci și eu de cinci –, în grija unchiului Vania, fratele mamei. El primise misiunea să ne hrănească. A pregătit o mulțime de sandviciuri minuscule, pe care le-a înșirat în lungul laturilor lungi ale mesei din bucătărie, după care a dat startul ca la o competiție atletică. Primul care isprăvea de mâncat căpăta un premiu. Nu mai știu în ce anume consta și nu țin minte să-l fi primit. Casa, așa cum mi-o amintesc, nu mai există. În locul acela s-a ridicat o fabrică, o construcție de ciment zugrăvită într-un roz obosit. I-am dat ocol, am căutat în spatele colțurilor, dar nu mai e nimic. Nu departe de cetate se află și biserica și cimitirul armenilor, o minoritate vizibilă cândva în trecut, de vreme ce lăcașul datează din sec. XIV și este prima biserică ridicată de armeni în spațiul locuit de români. Mai este acolo. O clădire scufundată în pământ până într-atât, încât primul rând de ferestre se află la nivelul solului. În jurul ei, copleșit de copaci și buruieni înalte cât omul, se află cimitirul. Mai zărești câte o cruce. Singurul loc din care o poți privi este poarta încuiată și ferecată cu lanț. Lăcașul continuă totuși să fie cunoscut. O adolescentă care visa pe un pietroi în mijlocul străzii ne-a îndrumat fără greș.
A urmat căutarea nespornică a casei părintești pe străzi înghesuite, cu mulți oameni. Reperele cu care am plecat la drum s-au dovedit nefolositoare. Vechiul parc central al orașului a fost de negăsit, ca și fostul liceu de băieți “Mircea cel Bătrân”. Ca să nu mai spun de vechea adresă a casei, Str. Dragoș Vodă nr. 3. Trecătorii nu pot fi întrebați, în nici un caz în română, o limbă pe care nu o mai auzi vorbită pe stradă. Percepi o anume stare de vigilență și surescitare la cei pe lângă care treci, care mi-a evocat teama pe care o încercau bucureștenii la vederea unui străin în timpul aproape uitat al comunismului. Atât de evidentă, încât însoțitorul nostru nu a îndrăznit să întrebe unde s-a aflat pe vremuri tribunalul județean, un loc de la care puteam porni în căutarea casei în care am văzut lumina zilei. Am dat în schimb peste monumentele regimului sovietic, amplasate în locuri vizibile. Între ele, un obelisc gigantic, dedicat vctoriei în ultimul război, flancat de statuile aurite ale unor ostași cu piepturile proiectate în afară, un soi de îngeri înarmați cu puști mitraliere. Întregul ansamblu ridicat pe fundalul apelor Nistrului. Sau, la marginea orașului, un monument ridicat întru amintirea unui grup de comuniști executați cîndva, în deceniul al doilea al secolului trecut de autoritățile țării. Aflăm din inscripție că gruparea ilegalistă lupta împotriva “ocupației” românești. Un detaliu care mi-a atras luarea aminte, nu lipsit de semnificație: casele scunde apărate de garduri de ciment sau tablă vopsită, înalte de doi metri, prin care nu poți vedea nimic din ceea ce se petrece în bucătărie sau în dormitor. Coroanele copacilor îi ascund și ele pe cei dinăuntru. De bună seamă un sistem de protecție împotriva unei îndelungate supravegheri a semenilor.
Lunga și întortocheata preumblare prin oraș am asemuit-o cu întoarcerea unui mort de pe cealaltă lume să caute locul în care s-a aflat cândva la adăpost.
Prin comparație, Chișinăul și satele vizitate mi-au părut locuri încărcate de sevă și de lumină. Spre deosebire de sate, integral sau aproape integral românești, populația capitalei se împarte în părți aproape egale între vorbitori de limbă românească și vorbitori de rusă, fie ei ruși, ucraineni sau găgăuzi. Asta face ca alegerile să fie mereu strânse, iar tensiunile dintre adepții Moscovei și cei care privesc spre Europa și spre România să fie mereu în pragul exploziei. La ultimele alegeri pentru conducerea primăriei, consumate în luna iunie, liberalul Dorin Chirtoacă a câștigat, într-un al doilea tur de scrutin, la o diferență de numai 4.422 de voturi din cele aproape 370.000 exprimate și asta grație voturilor unui sat românesc aflat în suburbia capitalei. Înfricați, oamenii făceau predicții sumbre asupra a ceea ce avea să se întâmple în eventualitatea victoriei contra-candidatului comunist: întreaga conducere a orașului urma să intre pe mâna rușilor, limba oficială avea să fie din nou rusa, la fel emisiunilor posturilor de radio și televiziune, iar perspectiva intrării în Uniunea Europeană anulată pentru cine poate spune câtă vreme. Se pare că starea de incertitudine privind viitorul țării va persista. Rușii aduși în R.S.S. Moldovenească pentru a prelua conducerea statului în anii comunismului refuză încă să accepte că dominația lor a luat sfârșit, că ei reprezintă o minoritate, iar limba țării este româna. Vei întâlni încă pe stradă maturi, dar și tineri care-ți vor răspunde la o întrebare oarecare printr-un arogant, aproape jignit, “Ia ne znaiu!”.
Conflictul ia adesea forme greu de definit. În zilele în care ne-am aflat la Chișinău, a venit în vizită oficială Kiril, patriarhul Rusiei. Însoțit de șaizeci de bodyguarzi, de doctor, bucătar și chelner. Șeful bisericii a ținut o slujbuliță în care le-a dat de înțeles credincioșilor – să fi fost acolo și o amenințare? –, că biserica rusă va fi mereu prezentă în viața Basarabiei și a lansat volumul “Noi suntem un singur popor în fața lui Dumnezeu”, în care, în cuvântul introductiv, se adresează gazdelor astfel: “Ne rugăm astăzi pentru Moldova, pentru prosperitatea poporului moldav, pentru ca orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unității Sfintei Rusii”. Patriarhul urma să depună o coroană de flori și la monumentul lui Ștefan cel Mare, dar acolo venise deja un grup de demonstranți cu pancarde pe care scria că “Religia nu este politică”. Informat de ceea ce se petrece, Prea-Fericitul a ales să renunțe la ceremonie. Vizita a fost interpretată, pe drept cuvânt, ca fiind una politică, menită să dea un imbold nou comuniștilor lui Voronin et Comp., patriarhul fiind un vechi și binecunoscut slujtor al lui Putin. Ce alt sens putea avea această vizită, din moment ce, din punct de vedere canonic, biserica din Basarabia ține de Patriarhia de la București?
Iar uneori conflictul ia aparențe legitime. Cum ar fi acțiunea inițiată de organizația “Liga Tineretului Rus” din Chișinău, care dorește ca o stradă din oraș să poarte din nou numele unui soldat sovietic, Belski, iar nu Alexandru Ioan Cuza, cum se numește acum. Motivul pentru care se cere acest lucru ar fi, nici mai mult, nici mai puțin, acela că domnitorul român ar fi contribuit la introducerea grafiei latine, străine societății moldovenești.
Ca să nu mai vorbim de conflictele deschise, întreținute de decenii de comuniștii din Transnistria cu sprijinul deschis al Moscovei.
În centrul istoric al orașului un parc majestuos adăpostește aleea scriitorilor, cu o dispunere mai generoasă a statuilor decât în rondul dedicat oamenilor de litere din Cișmigiul bucureștean. În lungul parcului, alături de creatori basarabeni ca Alexei Mateevici, Alecu Russo sau Alexandru Hăjdeu poți vedea chipul lui Mircea Eliade, G. Călinescu sau Nichita Stănescu, acestea din urmă apărute în anii care au urmat independenței. În scuarul de la intrare statuia lui Ștefan cel Mare veghează asupra tuturor. Monumentul a trecut și el prin timpuri grele. Pentru a-i suprima caracterul de simbol, guvernanții i-au scos din mână crucea, au făcut pierdută spada și au mutat ce a mai rămas 18 metri în desișul parcului. A trebuit să treacă o generație pentru ca, reconstituită, statuia să-și reocupe locul care-i fusese destinat.
Alături de blocurile comuniste cu înfățișarea lor dezolantă, poți vedea clădiri vechi, martore ale unei epoci prospere.
Sunt apoi oamenii. Deschiși, calzi, gata să-ți dea mai mult decât le ceri. Cafeaua vine însoțită de o gustare și de vestea că la bucătăria restaurantului a fost scoasă chiar atunci de pe plită o ciorbă, tocmai bună după un drum lung cu trenul. O bunăvoință pe care opresorul a confundat-o lungă vreme cu disponibilitatea la supunere. Cei care rezistau apăreau de aceea mai vizibili și trebuiau pedepsiți cu mai multă asprime. Dramele lor ies acum la iveală în presa de largă circulație. Astfel, cu titlul “Condamnat că a ‘românizat’ basarabenii”, ziarul “Adevărul” din 6 octombrie publică dosarul unei asemenea victime, Grigore Celac, din satul Drăgășeni, jud. Chișinău. Om de 47 de ani în 1940, atunci când rușii ocupă Basarabia, preotul Grigore Celac este arestat, acuzat de activitate antirevoluționară în perioada interbelică, declarat “dușman al poporului” și condamnat la cinci ani de lagăr în Kazahstan. Știrile se opresc aici, semn că deținutul nu a supraviețuit temniței. În anii din urmă a devenit cunoscută povestea vieții și morții lui Petru Ștefănucă, unul din reprezentanții străluciți ai școlii sociologice de la București, fost director al Institutului Social Român din Basarabia. Asemeni altor intelectuali, este și el arestat și acuzat de toate relele pământului, între altele, că ar fi “aghent” al românismului, aceasta pentru că în cadrul sectorului de limbă și literatură de la Institutul de istorie, economie, limbă și literatură de pe lângă Sovietul Comisarilor narodnici ai R.S.S. Moldovenească la care se angajase după ocuparea provinciei, a militat pentru scrierea cu caractere latine și pentru folosirea limbii literare în procesul de comunicare, dar și antisovietic, antisocialist, fascist, antisemit. Mai mult, jignire fără seamăn, în timpul procesului a refuzat să vorbească rusește, cerând traducător. Pentru toate aceste crime a fost condamnat la moarte prin împușcare, condamnare comutată la zece ani muncă silnică într-un lagăr din R.A. Tătară. Nici condamnatul acesta nu a rezistat bine privațiunilor și moare înainte să împlinească vârsta de 36 de ani. Soția lui, acuzată într-una din multele delațiuni atașate la dosar de a fi “jidoafcă”, a avut și ea parte de un tratament asemănător. Adevărul despre cele petrecute a ieșit la iveală abia după o jumătate de secol, mulțumită investigațiilor lui Grigore Botezatu, unul din cărturarii de bună tradiție din Basarabia. Școala din Ialoveni, care-i poartă astăzi numele, a izbutit să organizeze un muzeu care-i evocă personalitatea. Într-o dimineață de toamnă văratecă am vizitat acest spațiu care se dorește recuperator, dar pe care îl simți încărcat de tragism.
Acestea sunt doar două din multele drame individuale. Am putea adăuga la aceasta cei peste 300.000 de morți de foame de la mijlocul deceniului patru, îndată după ocuparea sovietică a Basarabiei. Secetei devastatoare a anului 1946 i s-au adăugat cotele impuse țăranilor. Supraviețuitorii își amintesc încă de activiștii partidului veniți să le ridice cerealele, cartofii și morcovii, măturând podul șurii și de ultimele boabe de grâu. Fenomenul foametei provocate, împreună cu toate consecințele ei, sutele de mii de morți, actele de sălbăticie și canibalism, a fost una din specialitățile regimului. Experimentată cu puțini ani înainte în Ucraina. Lucrurile au devenit cunoscute abia în anii din urmă, ca și ceea ce s-a petrecut aproape de noi, aceasta din urmă mai ales după apariția cărții lui Alexei Vakulovski, “În gura foametei”, o descripție pe cât de exactă, pe atât de înfricoșătoare a faptelor.
Un merit în relevarea acestor realități îi revine presei de limbă română, prin ziare ca “Adevărul”, “Timpul”, “Jurnal de Chișinău”, “zdg – Ziarul de gardă” și unei generații noi, tinere și îndrăznețe de gazetari și, nu mai puțin, radioului și televiziunii. Am ascultat postul de radio “Vocea Basarabiei”, postul “Arena”, am cunoscut-o pe Stela Popa și pe Maria Săhărneanu, două comentatoare de forță ale noii clase politice care mi-au creat sentimentul că particip eu însumi la viața politică. Aceștia sunt oamenii ce vor schimba țara.
Unul din obiectivele propriu-zise ale scurtei călătorii în Basarabia a fost lansarea columului “Cornova-1931”, lucrare care adună în cele 852 de pagini și mai bine de 150 de fotografii tot ce a realizat echipa condusă de Dimitrie Gusti în timpul cercetării monografice de acum 80 de ani. Ocazia ne prilejuiește vizita într-un sat care a rămas neschimbat de-a lungul deceniilor, cu case mici, împrăștiate peste un teren râpos, greu accesibil. Acolo, într-o sală de clasă, asist la unul din cele mai neașteptate evenimente culturale, pentru că el se produce în prezența mai tuturor copiilor satului, de la școlari de 13-14 ani, la copii de grădiniță, mai toți îmbrăcați de sărbătoare, conștienți că în lucrarea care le e prezentată este vorba despre străbunii lor și, într-un fel, despre ei înșiși. De altfel, situație puțin obișnuită în lumea cărților, țăranii au fost cei care au contribuit, cu atât cât au putut, la publicarea volumului. Un act de cultură datorat unui om al locului, Vasile Șoimaru, – fost deputat în primul parlament al țării, cel care a votat independența Basarabiei, actualmente profesor universitar – și colectivității sătești.
Iar cel de al doilea obiectiv a fost lansarea operei folcloristului, publicistului și scriitorului Gheorghe Madan, de data aceasta în satul lui natal, Trușeni, din fostul județ Lăpușna. Cele două volume de “Scrieri”, au apărut recent în Editura Știința de la Chișinău, prin grija lui Mihai Papuc, a Tamarei Apostol-Macovei și a lui Grigore Botezatu, cu o introducere a lui Iordan Datcu. Gh. Madan este un alt intelectual care a trăit toată viața într-o relație tensionată cu autoritățile ocupante, pe rând țariste și sovietice. Pentru vederile lui pro-românești, intră în vizorul ohranei imperiale, drept care se vede silit să treacă clandestin Prutul, să-și continue studiile, să intre în contact cu scriitori din România vremii, să revină în Basarabia, doar pentru a fi interogat din nou, de data asta de NKVD-ul sovietic. Neavând de ales, fuge iar în România, de data asta definitiv, fiindcă aici își va găsi sfârșitul. Între timp, va culege folclor, va scrie despre oamenii satului, va publica proză a lui. Gh. Madan ilustrează în chip exemplar destinul unui scriitor hotărât să nu-și abandoneze neamul, să nu-și uite limba, decizii asociate în colțul acela de lume cu mari riscuri. În biserica nouă, clădită în anii din urmă, tot așa, din contribuțiile sătenilor, și apoi într-o sală de clasă a gimnaziului a fost evocată personalitatea și epoca trăită de unul din semenii lor. Totul s-a desfășurat în prezența sătenilor, căci neamul Madanilor, am înțeles, este mare și mai fiecare se înrudește cu toți ceilalți.
Ce poți spune la capătul unei asemenea experiențe, altceva decât să le urezi să nu se lase trași în groapa din care abia au ieșit. Atâția îi vor înapoi acolo. Atât de puțini le vin în ajutor. Cei mai mulți nici nu-i aud. Parcă mai nepregătiți sufletește să-i asculte sunt confrații de pe malul celălalt al Prutului.