Constantin Dobre la Lupeni 1977 – Episodul 4

2020-07-11T13:40:08+03:0011 iulie 2020|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

Episodul 4. Sechestrarea lui ILIE VERDEȚ de către mineri

20 iunie 2014|Textele altora

Episodul sechestrarii lui Ilie Verdet si Gheorghe Pana

 

Dimineata, in jurul orei 11:00 (2 August), si-au facut aparitia, in fata gheretei de pe care eu le vorbeam minerilor, Ilie Verdet si Gheorghe Pana, acompaniati de cativa activisti locali si de strigatul unui miner lupenar, mare si solid, cu urmatoarea fraza: “Oameni buni, dati-va la o parte si faceti-i loc tovarasului Verdet. El ne cunoaste necazurile si numai el ni le poate rezolva. El este tatal nostru adevarat!”. Verdet si cu Pana s-au oprit pe ultimele trepte

ale scarii ce ducea catre microfonul de la care vorbeam. Gh. Pana se afla postat in spatele lui Verdet. Amandoi stateau sprijiniti de bara de protectie, din fier, ce inconjura terasa pe care ma aflam. Ascultau, foarte atenti, la tot ce le ziceam eu minerilor. Verdet, imbracat in costum albastru, fara cravata, de statura mijlocie, gras, cu capul descoperit, ochi albastri, parul negru lins si dat pe

spate, imi suradea cu toata fata lui parsiva de hoasca comunista si unsa cu toate alifiile ‘revolutionarismului proletar’. Gheorghe Pana, cam de aceeasi statura si parca nitel mai slab decat Verdet, acoperit pe cap cu o palarie tip vanatoresc, livid la fata, ma privea incruntat si agresiv. Cand amandoi priveau uneori spre multimea de mineri grevisti, li se citea pe fata teama si ingrijorarea.

L-am intrebat pe Verdet daca avea mandatul de a rezolva toate

revendicarile minerilor. Initial s-a codit sa zica ceva, facand pe obositul si motivand ca toata noaptea nu dormise si ca se aflase mereu pe drum. Am sesizat imediat ca vulpoiul astepta sa fie rugat cu aplauze si intampinat cu urari de bun sosit. Atunci, l-am

intrebat din nou, astfel: “Totusi, nu inteleg motivul pentru care va aflati aici!”. Au urmat o multime de huiduieli, injuraturi si aruncari cu suplimentele catre cei doi, minerii cerindu-le sa-si explice prezenta. Activistii care-i insotisera pe Verdet si Pana s-au strecurat afara din multime si s-au facut nevazuti.

Primit astfel, Verdet a fost nevoit sa ne spuna ca el nu avea insarcinarea de a aproba si rezolva revendicarile noastre. Zicea ca venise cu misiunea de a afla si colecta necazurile noastre, acestea urmand sa fie raportate direct secretarului general, neuitand sa precizeze ca numai presedintele tarii avea puterea decizionala de a “aprecia, aproba si rezolva necazurile” cu care ne “confruntam”. La auzul celor spuse de catre Verdet, se racnea din toate piepturile sa vina Ceausecu personal in Valea Jiului. Degeaba a incercat Verdet sa adauge ca la acel moment Ceausescu era ocupat cu “probleme urgente de partid si de stat” si ca daca reluam lucrul ne ‘garanta’ el personal ca in mai putin de o luna de zile se va intoarce in Valea Jiului cu raspuns favorabil din partea secretarului general. Partea aceea cu promisiunile lui Verdet a fost intimpinata cu multa suspiciune din partea noastra, indirjindu-ne si mai tare, prin noi huiduieli si avertismente, ca nu vom relua lucrul pana cand Ceausescu personal va promite, in fata noastra, rezolvarea revendicarilor minerilor grevisti. Huiduiti, injurati si bombardati cu resturi de alimente, Verdet si Pana s-au refugiat in spatele meu si

lipiti de peretele gheretei portarului ma rugau, ingroziti, sa-i apar de furia multimii. Am reluat dialogul cu minerii, zicandu-le ca aceea era dovada ca cei de la Bucuresti urmareau doar sa ne amageasca cu promisiuni si minciuni pentru a ne face sa ne reluam lucrul in subteran. Le-am mai spus minerilor ca de atunci incolo nu vom mai accepta nici un dialog cu cei de la municipiu, judet sau

Bucuresti ci doar cu Ceausescu personal. Am propus minerilor sa-i lase pe Verdet si pe Pana sa plece si sa transmita la Bucuresti cererea noastra de a discuta direct cu Ceausescu. Colegii grevisti m-au ascultat si au fost de acord sa-i lasam sa plece.

Dupa aceea m-am indreptat catre nisa din peretele gheretei cu intentia de a-i spune electricianului sa opreasca statia de amplificare, pentru racire.

Rapid am observat ca Verdet si Pana au facut un pas in fata cu intentia de a se adresa din nou grevistilor. Instantaneu am renuntat sa-i fac semn electricianului sa opreasca statia de amplificare, fara a visa pentru o clipa despre ce avea sa urmeze.

Verdet se afla in fata microfonului, gata sa se adreseze minerilor, iar langa el Gh. Pana, incruntat si cu mainile in solduri, scrutand multimea.

Urmatorul gest a lui Verdet a fost extrem de provocator, periculos si volatil. Parca-l vad si azi in fata ochilor pe Verdet ‘viteazul’, miscandu-si ambele maini, intinse paralel in fata, inspre dreapta si stanga si adresandu-se minerilor astfel: “Uite ce e tovarasi, membrii de partid sa se grupeze la stanga si nemembrii de partid la dreapta”. Pentru cateva fractiuni de secunda am ramas blocat si uluit la acel gest inconstient si profund provocator.

De data aceasta am avut de-a face cu ceva foarte asemanator jocului mortal dintre pisici si soareci. Nu numai ca cei doi erau injurati colorat si amenintati cu pumnii ridicati deasupra capului, dar s-a trecut imediat la punerea in practica a intentiilor de linsare prin apeluri catre cei din fata gheretei, de a-i trage de picioare jos in multime cu sarme metalice transformate ad-hoc in carlige, cordoane si masti de gaze cu roluri de lasouri si chiar securi. Altii, furisindu-se tiptil pe scara ce ducea spre platforma unde ma aflam eu si cei doi, incercau sa-i apuce de haine. Se incerca, chiar de pe platforma de deasupra gheretei, sa-i prinda pe cei doi de gat cu laturi facute din curelele pantalonilor.

Constient ca linsarea celoi doi politruci ar fi fost urmata de un

adevarat razboi civil, cu maceluri de-o parte si de alta in taberele beligerantilor, am intervenit curajos, rapid si hotarat. I-am tras pe cei doi in spatele meu si i-am lipit de zidul gheretei pentru a nu fi apucati de picioare, am impins cu mainile pe cei care se furisau pe scara, am smuls cateva curele-lat din mainile celor aflati pe partea de deasupra gheretei si am reluat apelurile microfonice disperate

de calmare a spiritelor setoase de razbunare. Am folosit din plin si tactica de descretire a fruntilor a celor hotarati sa se razbune, cu urmatoarele fraze adresate multimii: “Uitati-va la ei cum arata si cum tremura ca varga de frica” (Verdet si Pana erau lipiti ca hartia de peretele gheretei, le tremurau vizibil picioarele, aveau capetele acoperite cu mainile si se inghesuiau vartos unul in altul), “Le-ajunge lectia asta pentru tot restul vietii lor” si in final, razand cam

fortat si rugator, am adaugat “Lasati-i fratilor ca s-au pisat  si cacat pe ei de frica” (intr-adevar, la picioarele celor doi se formase un lichid care le inconjura talpile pantofilor). La auzul ultimei mele afirmatii, toti au inceput sa rada. Si pentru a le arata colegilor

grevisti ca cei doi nu vor scapa nepedepsiti, pedaland si pe necesitatea de a ne folosi de ei, le-am propus sa fie de acord sa-i tinem ostatici pana la sosirea lui Ceausescu la Lupeni. Toti au fost de acord cu mine.

Personal i-am insotit si inchis, pe cei doi, in ghereta portarului. Tot atunci i-am instruit pe Maniliuc Gheorghe si alti 6 ortaci, alesi de el, sa-mi urmeze cu strictete urmatoarele instructiuni:

– sa-i tina inchisi si sa-i pazeasca pentru a nu scapa;

– sa-l escorteze numai pe Verdet la posta locala din Lupeni pentru a lua legatura telefonica cu Ceausescu;

– sa stea lipit de Verdet si sa asculte la tot ceea ce acesta vorbea cu Ceausescu;

– i-am cerut lui Maniliuc sa ma informeze imediat despre tot continutul convorbirilor dintre Verdet si Ceausescu;

– sa-i escorteze la WC-ul din incinta minei din Lupeni, nu impreuna ci numai unul cate unul;

– sa-i hraneasca pe cei doi numai cu apa.

In interiorul gheretei portarului, m-am adresat lui Verdet si Pana cu urmatoarele cuvinte, citez: “Sunteti doi excroci batrani care ati venit aici doar cu misiunea de a ne dezbina si imprastia. Ati crezut ca va merge! Sunteti norocosi ca inca mai aveti suflare”. Atunci Verdet mi-a spus ca el si Pana au gresit si chiar mi-a multumit ca i-am scapat de la moarte. Taindu-i vorba, i-am cerut lui Verdet sa-i

comunice lui Ceausescu ca numai cu el voiam sa discutam despre problemele noastre. Verdet a promis, de fata cu Maniliuc si echipa lui de paza si escorta, ca va raporta secretarului general despre hotararea noastra de a nu relua lucrul in subteran pana nu vom sta de vorba cu el personal. In final i-am avertizat pe cei doi sa nu indrazneasca sa scape de sub paza colegilor mei si ca vor fi eliberati numai dupa ce vom avea certitudinea ca Ceausescu va veni la Lupeni.

Din acel moment si pana in jurul orei 6:30 din dimineata zilei de 3 August 1977, cand cei doi au fost eliberati din mainile noastre, personal am mai avut un singur contact direct cu Verdet si Pana, atunci cand am primit informatia ca forte militare inconjurasera Valea Jiului.

In tot timpul detentiei celor doi in ghereta portarului, acestia au putut auzi foarte clar despre tot ceea ce se cuvanta si manifesta.

Ilie Verdet a fost escortat o singura data la PTTR-ul local si de doua ori la Consiliul Popular din Lupeni de unde a vorbit telefonic

cu Bucurestiul. La prima convorbire telefonica, Verdet a raportat ca  libertatea lui de miscare era “foarte limitata” si ca situatia nu mai putea fi tinuta sub control. A doua oara Verdet a vorbit cu Bucurestiul si cu generalul de securitate Macri aflat la Petrosani. Abia la a treia convorbire telefonica (in jurul orei 2:00 din dimineata zilei de 3 august) Ceausescu a transmis lui Verdet sa ne asigure ca in jurul pranzului (3 august) va sosi “in mijlocul minerilor care doresc sa discute cu mine”.

 

Povestea iluzorului Comitet de Greva

Din nefericire, pana in jurul orei 12:30 dupa amiaza (2 august), atunci cand i-am sechestrat pe Verdet si Pana, toti postvorbitorii mei au continuat sa cada in aceeasi capcana a discursurilor incoerente ce vizau, aproape exclusiv, sfera nemultumirilor personale si insotite de indemnuri la razbunari imediate. Agresivitatea grevistilor a fost accentuata si de modul in care unii activisti locali si centrali au ‘dialogat’ cu grevistii. Aproape ca se ajunsese din nou la situatia haotica de dinaintea primei mele cuvantari. Numai prin interventiile mele autoritare (sustinute puternic de majoritatea minerilor grevisti prezenti) s-au putut scurta acele discursuri si tempera setea de razbunari. La timpul si data mai sus citate, se aflau prezenti in jur de 25000 de mineri

grevisti ocupand mari spatii din afara portii 2 (drumul catre poarta principala, aproape jumatate din drumul care pornea din dreptul portii 2 catre sediul militiei orasului Lupeni si toata strada care lega poarta 2 de centrul orasului Lupeni) si incinta minei din jurul portii 2 (pe drumul ce lega poarta 2 de atelierul de reparatii, pe depozitele de lemne si pe spatiul din spatele gheretei portarului).

Cei mai descurcareti, pentru a auzi si vedea mai bine cine se afla si vorbea la microfon, isi gaseau locuri ‘privilegiate’ pe garduri, in copaci, pe stalpii de telegraf si chiar pe partea de deasupra gheretei portarului.

Mai mult de trei sferturi din cei prezenti, in special cei aflati intre mijlocul si marginile multimii, se plangeau, strigand frecvent, ca nu se auzea ce se zicea la microfon. Acest lucru se datora faptului ca

statia de amplificare, existenta atunci, era de joasa capacitate si amplificare (se incalzea repede fiind nevoie de lungi pauze pentru racire) si ca existau doar doua difuzoare instalate in fata portii.

In acea situatie disperata, mi-a venit ideea salvatoare de aducere a statiei de amplificare de o mai mare capacitate a clubului muncitoresc din orasul Lupeni, aflat la mica distanta de locul unde demonstram. S-a trecut rapid la punerea in practica a ideii mele. Operatiunea a durat mai putin de o ora. In plus s-au instalat circa 20 de difuzoare, raspindite peste tot deasupra multimii, si doua microfoane adecvate pentru vorbitori. Probele initiale de microfon au indicat, foarte clar, ca se auzea pana dincolo de marginile multimii.

Constient de posibilele repetari periculoase si provocatoare descrise mai sus, devierea de la sensul, scopul si motivatiile prezentei minerilor grevisti si profitand de ‘noua’ tehnologie am reluat munca de aducere a marii multimi de mineri sub control. Bazat pe respectul si autoritatea morala, deja recunoscute de majoritatea celor prezenti, si pentru a nu se mai repeta reculurile precedente, am propus spre aprobarea minerilor grevisti urmatoarele:

– sa nu se mai permita nici unui activist local sau central sa vorbeasca la microfon;

– hotararea de a nu relua lucrul pana cand Ceausescu personal va promite de la acel microfon rezolvarea tuturor revendicarilor noastre;

– sa ne organizam pe sectoare si exploatari miniere si sa se prezinte langa mine cate 2 reprezentanti alesi din fiecare mina

pentru a forma un comitet de greva care sa conduca;

– toti reprezentantii propusi si alesi sa se prezinte multimii, la microfon, cu numele si prenumele, locul nasterii, de cand lucreaza in subteran, locul de munca si ce munci indeplineau;

– sa vorbeasca la microfon numai reprezentantii alesi;

– reprezentantii alesi sa colecteze toate propunerile revendicative,

scrise pe biletele sau coli de hartie, venite din multime;

– sa se dea citire la microfon numai la acele propuneri care priveau pe toti sau majoritatea minerilor din Valea Jiului;

– un reprezentant din comitetul de greva sa colecteze, intr-o sacosa, toate doleantele personale venite din multime si sa raspunda de ele pana la inminarea lor lui Ceausescu;

– trierea propunerilor revendicative si doleantelor personale sa fie facuta de catre reprezentantii din comitetul de greva;

– lista finala a revendicarilor sa fie citita repetat, la microfon, si exersata mereu de catre noi toti impreuna, prin strigari protestatare.

Toate cele propuse de mine au fost primite cu mare entuziasm si bucurie. Cand s-a trecut la propunerile si alegerile de reprezentanti ai comitetului de greva, a iesit un adevarat haos generalizat. A fost o multime de propuneri si contrapropuneri, contestari, ridiculizari si autopropuneri tratate cu huiduieli si strigari rautacioase. Toti alesii si autoalesii pareau ca aveau cusururi. Exemple de reprosuri: “Nu ne reprezinta!”, “Uite domne’ cine se gasi!”, “Nu-l cunoaste nimeni. Jos cu el!”, “Asta se avea bine cu fostul director …” etc. Se adauga faptul negativ ca mai toti, propusi si autopropusi, evitau sa-si spuna numele si locul de munca. Cei mai vehement contestati au fost 2 autopropusi de la mina Lupeni, unul pe numele de Crisan iar celalalt minerul care anuntase sosirea lui Ilie Verdet cu strigarea ca el (Verdet) era, citez: “tatal nostru adevarat”. La extrema cealalta (cel mai putin contestat) a fost un sef de brigada de la mina Uricani. Acesta din urma mi-a soptit ca se numea Gradinaru Constantin si ca la chemarea mea, prin cei trimisi de mine, a organizat si condus minerii din Uricani catre mina din Lupeni. Dar si despre Gradinaru mi se spusese ca, desi era intr-adevar sef de brigada la mina Uricani, avea totusi cusurul ca era membru al comitetului judetean de partid Hunedoara, si ca era un foarte infierbantat adept al variantei de a se forma un comitet care sa plece la Bucuresti cu jalba-n bat. Pe fondul acelei mascarade jenante, ridicola si provocatoare (vezi autopropunerea omului lui Verdet), am fost surprins cand un grup din multimea din fata portii a inceput sa strige, repetat si insistent, ca numai eu sa le vorbesc si sa-i conduc. Vocile acelui grup s-au amplificat masiv, cerandu-mi insistent sa fiu de acord cu cererea lor. Mai cereau ca nimeni sa nu se mai afle langa mine sau in apropierea mea. Chiar si cei care se

aflau pe lateralele terasei de la nivelul unde ma aflam eu si pe treptele scarii care duceau spre microfoane au fost nevoiti sa se retraga in multime din cauza protestelor generale. Convinsi si increzatori ca numai eu ii puteam organiza, conduce si reprezenta interesele, practic intreaga masa de mineri grevisti nu mai suferea pe nimeni in apropierea mea. Sigur ca nu mi-a placut noul curs, mai mult impus decat propus, dar n-am avut de ales. Din acel moment am reluat controlul total asupra grevistilor, devenind conducatorul lor unic, ales si deloc contestat.

Aceasta este povestea reala despre comitetul de greva. Repet, cu alte cuvinte, la initiativa mea comitetul de greva a existat

numai in faza de propunere dar niciodata nominalizat si

materializat din pricinile aratate mai sus.

 

Ales si investit cu puteri absolute, am reluat munca de organizare si de selectare, dezbatere si aprobare a propunerilor revendicative. De aici si pana la sosirea lui Ceausescu, numai eu m-am adresat minerilor grevisti de la microfoanele instalate pe terasa de la mijlocul gheretei de paza a portii nr. 2 de la mina Lupeni.

Toate doleantele cu caracter personal le-am colectat in doua plase, de material plastic, pe care personal le-am dat in pastrare unui miner parosenean cu indicatia sa fie inmanate lui Ceausescu.

Revendicarile propuse, dezbatute si aprobate au fost supuse, continuu si repetat, pana la aparitia lui Ceausescu in mijlocul nostru, aceluiasi intens exercitiu de forta si hotarare prin strigarea lor tare si la unison si intercalate cu refrenul obsesiv “Nu intram in mina”.

Continutul si forma finala a revendicarilor minerilor grevisti au fost dactilografiate in trei exemplare de hartie (format A4). Exemplarul, citit de mine la microfon, l-am inmanat lui Ceausescu. Al doilea exemplar a fost inmanat lui Ilie Verdet, de catre mine, in dimineata zilei de 3 august, aproximativ orele 6:30. Eu am pastrat si continuu sa pastrez al treilea exemplar al revendicarilor impreuna cu ciornele a doua coli de hartie format A4.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top