Complotul mediocrităților

Mă întreb acum, când iar se pune problema reorganizării futbolului românesc, ce s-ar fi întâmplat cu Ilie Năstase dacă n-ar fi abandonat fotbalul și ar fi ajuns ca fotbalist la fel de bun ca-n tenis. Și anume mă intreb în ce relații ar fi ajuns Năstase cu echipa națională, cu antrenorii ei, cu federația? Cu presa sportivă. Ar fi jucat Năstase în meciul cu sârbii?
Sunt convins ca nu ! Căci Ilie Năstase ar fi fost, ca fotbalist, un jucător incomod nu numai pentru adversari, ci și pentru:
– coechipieri, de care s-ar fi văzut clar pe teren câte clase îl despart. Strălucirea jocului său ar fi devenit curând jenantă.
– antrenorii naționalei, foști jucători anonimi, a căror vagă competență, nu s-ar fi împăcat cu personalitatea autentică a unui fotbalist de geniu, îndreptățit la o manifestare de sine pe teren independentă de gândirea tactică confuză a altuia. De asemenea, mă întreb câți antrenori români ar ține în echipă, ba chiar în echipa națională, un jucător care nu-și pierde vremea cu periala obligatorie?, de care, cu siguranță, Ilie Năstase n-ar fi fost capabil.
– federație și presa sportivă, fotbalistul nostru fiind prea îndrăgostit de minge, de joc, ca să mai aibă timp să cultive bune relații cu înalta societate a fotbalului românesc.
Toți cei de mai sus, mai devreme sau mai târziu, ar fi ajuns într-un glas să conteste valoarea sau, și mai probabil, să-l treacă sub tăcere cât mai des posibil.
Ce se cuvenea făcut în situația imaginată de noi ? Simplu: o echipă națională în jurul lui Năstase, care să se potrivească și să servească jocului acestuia.
Dar, din nefericire, DOBRIN, căci nu este el Ilie Năstase al fotbalului nostru? – cu deosebirea că în fotbal valoarea și impostura se pot mai ușor confunda – nu a avut parte de un asemenea antrenor decât la echipa de club. Iar ce a reușit să facă FC Argeș cu un lot sărăcuț, dar orientat pe teren în funcție de jocul lui Dobrin, este cunoscut. S-a văzut asta și acum, în toamnă, în meciurile cu Dinamo, Sportul Studențesc și, mai ales, cu Steaua, meci la care a asitat și antrenorul Covaci. N-am avut însă noi, spectatorii români, noroc de un antrenor la națională care să facă echipa țării în funcție de cel mai bun jucător de fotbal pe care l-am dat vreodată !
S-au găsit destui să-i facă fel de fel de reproșuri, trecându-se prea ușor cu vederea unele lucruri rarisime în fotbalul nostru:
– Dobrin continuă să joace în echipa la care a debutat, dovedind o dăruire pentru echipă așa cum câți mai au ?
– Dobrin s-a purtat întotdeauna corect cu coechipierii și adversarii, cu publicul, nu știu să fi fost eliminat de pe teren sau suspendat pentru faptele sale din perimetrul de joc.
Ani de zile antrenorii naționalei s-au ambiționat să dea o echipă a țării lipsită de jucătorul ei de departe cel mai bun.
Dobrin, cel care în meciul său cu Eusebio, pe care l-a dominat net a obținut calificarea noastră pentru Mexic, unde, firește, n-a mai jucat căci ce putea fi mai important decât orgoliul unui antrenor, care nu s-a sfiit să ignore interesele echipei care era a țării, într-un dispreț total față de cei de acasă care știau bine că vreo minune numai Dobrin putea face. Și nu Neagu, îl mai țineți minte?, de la Rapid.
Dobrin, căruia același antrenor, la acel nemaivăzut meci cu Cehoslovacia, a fost în stare să-i dea unicul sfat ce se potrivea cu competențele amândoura: joacă cum știi tu Dobrine ! Și Dobrin țineți minte cum a jucat. La sfârșitul meciului înșiși coechipierii săi îl aplaudau.
Dobrin cel după care, la sfârșitul meciului cu Real Madrid, alerga pe teren arbitrul englez al meciului, să-l felicite pentru jocul său extraordinar.
Dobrin care n-a suportat să rateze așa de copilărește în meciul cu Scoția, meci în care, oricum, fusese cel mai bun de pe teren.
Dobrin, idolul publicului nostru, care, supremă recunoaștere, a scos si un cuvânt anume, dobrinist, pentru a-i denumi pe cei, atât de mulți, care îi recunosc valoarea și sunt convinși de marea nedreptate ce i se face fotbalistului asemeni căruia nu vom mai avea altul curând ! Ce ați făcut pentru el, stimați tovarăși din federație, antrenori ai naționalei, ziariști ? Mai rău decât nimic! Nici pentru el, nici pentru alții, care ar fi avut ce căuta în echipa țării.
Ni s-a tot vorbit până deunăzi de imperativul coeziunii sufletești a echipei naționale, adică să nu se mai modifice lotul care câștigase meciurile din primăvară. Mai întâi – era așa de greu să se vadă că se câștigase mai mult prin noroc ? A cărui roată era de așteptat că se va întoarce până în toamnă, iar spaniolii nu-și vor mai da singuri gol. Mai apoi – de ce fel de coeziune sufletească au nevoie jucătorii alta decât dorința de victorie a echipei ? Cum li s-a permis ca, sub această etichetă, unii să-și dea frâu liber ranchiunei, invidiei, răfuielii personale ?! Cum adică, interesele echipei naționale, care cereau selecționarea celor mai buni jucători, nu contau dinaintea unor animozități copilărești, dacă nu cumva tembele ?! Mi-aduc aminte ca Puskas și Di Stefano nu și-au vorbit ani de zile, atât erau de înrăiți dușmani, dar pe teren colaborau perfect, fără să se saboteze unul pe altul, căci n-aveau încotro: trebuia să învingă echipa ! Echipa!
Cine le-a îngăduit jucătorilor noștri să umble cu asemenea fasoane și să condiționeze prezența lor la lot de absența altora ?! Ce fel de antrenori și de federație a mai fost și aceea, la cheremul unor neobrăzate pretenții, venite și din partea unor jucători care numai de neînlocuit nu erau, ba chiar cât de bine ne-ar fi venit dacă-i înlocuiau de la început, și nu în timpul meciului, vai!, prea târziu, precum s-a văzut.
Să nu uităm acum, la un nou început de drum, că totuși fotbalistului să i se aplice, în primă și ultimă instanță, propria sa măsură: mingea, terenul, jocul, ce arată fotbalistului în timpul meciului, și nu manevrele din afara terenului la care s-au dedat până acum, cu prea mult succes, o mulțime de nechemați, antrenori, jucători, tehnicieni, ba chiar și crainici sportivi, ziariști sportivi.

ION COJA- asistent universitar

Nota redacției:
Am găsit acest text pierdut printre foile rămase nepublicate de-a lungul anilor. Arhivă… Îl public acum, cu gândul la marele Dobrin care ne-a încântat anii tinereții. N-am ratat nicio ocazie de a-l vedea pe teren. A contribuit la acest cult pe care l-am avut pentru jucătorul nostru ne-pereche și relatările „de la fața locului” primite de la Ioachim Popescu, care i-a fost coechipier la Pitești. Printre altele ne povestea că Dobrin avea obiceiul să rămână după antrenament și să joace mingea cu copiii care își făceau veacul în preajma echipei. Convenția era să dea un leu fiecărui copil care reușea să-i ia mingea… Mi-a povestit Ică, fratele lui Mac Popescu, și despre intrigile de la națională, de la Dinamo București… După meciul cu Portugalia, am avut ocazia să-l întreb pe Dinu Cornel cam așa: Domnule, v-am umărit tot meciul, nu i-ați dat nicio minge lui Dobrin, numai Dumitrache și Lucescu ce mai combinau cu Dobrin, restul dinamoviștilor făceați miuța între voi. „Procurorul” s-a scuzat cum că sunt obișnuiți de la club să joace între ei. Mai apoi, într-un interviu, Cornel găsește cuvintele potrivite pentru marele Dobrin!… Hagi este, în fotbalul internațional, jucătorul care a înscris cele mai multe goluri din afara careului, cu teribilul său șut cu stângul. Dar Dobrin era jucătorul care ieșea cu mingea la picior când era atacat chiar și de trei fundași… Era jucătorul care putea să câștige singur un meci. Și un campionat! Sufăr și azi cu gândul la ce a fost la Guadalajara în 1970…