Ion Coja – Cornel Dinu. O poveste cu Securitatea
Dintr-o Notă-Raport de la sfârșitul anului 1973, aflăm că Securitatea găsise în bagajele studentei americane Jacobson Nora două exemplare dintr-o piesă de teatru avându-l ca erou pe studentul ceh Jan Pallach – studentul care își dăduse foc în anul 1968 (1) ca protest față de înăbușirea revoluției de la Praga de către trupele sovietice. Piesa, având titlul „Requiem pentru Jan”, era însoțită de scrisoarea autorului, Ion Coja (lingvist, lector la Facultatea de Litere a Universității București), adresată lui Ioan Petru Culianu, pe atunci la Milano. Coja îl ruga să facă demersuri ca piesa să fie tradusă și publicată. (2) Desigur, Securitatea a inițiat investigații amănunțite.
Având în vedere seriozitatea „afrontului” adus de Ion Coja, pe 13 aprilie 1974 ofițerul care conducea cazul a cerut să se analizeze aplicarea unei pedepse penale. La câteva zile, pe 27 aprilie 1974, Securitatea a primit un raport al lui Cornel Dinu, căpitanul echipei de fotbal al Clubului Dinamo al Ministerului de Interne, solicitat și el de către Coja să scoată piesa din țară. Cornel Dinu „anunță (3) și predă materialele primite de la Ion Coja”. (Informațiile și citatele sunt din dosarul I 049475 privind „Dramaturgul”, vol. I-IV, Arhiva CNSAS.) În pregătirea procesului penal, un ofițer de securitate a discutat cu Cornel Dinu să facă un denunț, piesă cheie în inițierea acțiunii penale. La 8 iunie 1974, Securitatea a solicitat Comitetului de partid al Centrului Universitar București acordul pentru efectuarea actelor de cercetare penală. Lui Ion Coja i se imputa încălcarea legii privind contactele cu străinii și a prevederii care sancționa „propaganda împotriva orânduirii socialiste”. Desigur, acordul a fost dat.(3 bis)
În aceeași lună, la 23 iunie 1974, Securitatea a înregistrat discuția telefonică dintre Coja și exilatul (4)Traian Filip despre un proiect de călătorie a lui Coja în Podișul Sinai. Traian Filip era secretarul personal al lui Iosif Constantin Drăgan, magnatul tracolog. Nota din 28 iunie a unui colaborator al Securității aduce mai multe informații. Între timp, Ion Coja se întâlnise cu Constantin Drăgan, pe care-l căutase la „Athenee Palace” pentru a-i vorbi despre intențiile lui de cercetare în Podișul Sinai „unde se crede că ar exista urme ale unor români aduși ca robi în zona Sinaiului cu mai multe secole în urmă”. Lingvistul dorea ca Drăgan să-i finanțeze cercetarea, iar acesta i-a cerut un plan detaliat și un cost estimativ. Pentru aprobările interne, Ion Coja miza pe faptul că o medita pe fiica șefului de cabinet al Secretarului General al PCR, „tov. Manea” (conform dosarului). (5)
Securitatea nu a mai dat curs acțiunii penale, în schimb l-a chemat la sediul ei și l-a „avertizat” la 2 iulie 1974.(6) În luna ianuarie 1975, Securitatea a hotărât închiderea dosarului de urmărire infomativă cu numele de cod „Dramaturgul”.
Schimbarea de carieră
Clar, personajul Ion Coja nu este convențional. S-a înscris în PCR în anul 1969 și a fost ales membru în Biroul Organizației de Bază pe facultate, dovadă că obținuse încrederea Partidului (7). În același timp, scrisese piesa „Requiem pentru Jan”, care dădea bătaie de cap autorităților. Publicarea piesei (notează un ofițer de securitate) putea avea „implicații politice nefavorabile statului nostru”. Coja avea legături cu legionari (între alții, Petre Țuțea) și audia posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii.
O șansă pentru cercetători, lui Ion Coja i se deschide un nou dosar de urmărire informativă în luna iunie 1981 (cu numele de cod „Iohan”). Motivul: „și-a manifestat public dezacordul față de politica internă a partidului și statului nostru” la Adunarea generală a Asociației scriitorilor din București. („Stimați colegi, se minte cam mult în țara asta”, declarase, printre altele, Coja.)(8) În paralel publică în revistele pe linie Luceafărul și Flacăra „alături de scriitorii care combat tendințele evazioniste și estetizante situându-se pe poziții realiste și ferme”.(9) Acest comportament cu două fețe, la care se adaugă invitarea sa frecventă la mesele rotunde de la Televiziune (10), fac ca de prin 1982 să fie suspectat de literații din jur „pentru colaborarea sa cu organele de stat.
La 5 iunie 1982 se închide și acest dosar de urmărire informativă. Nu apar altele până în 1989 (mai precis: nu au intrat în Arhiva CNSAS până acum câțiva ani) deși închiderea și deschiderea de dosare este curentă în cazul persoanelor sensibile pentru Securitate. Fiind membru de partid, nu pot fi găsite dosare de rețea (de colaborator) pe numele lui Ion Coja, căci dacă ar fi fost deschise, erau distruse după fiecare șase luni. Totuși, există încă o sursă de informație, dosarul său de pașapoarte, deloc lipsit de semnificație.
Aflăm din el că Ion Coja călătorise în Franța în 1969, membru al unei delegații a CC al UTC. (11) Urmează cîțiva ani de pauză. Imediat după „rezolvarea” situației la Securitate, cere să plece în Franța și Italia – lunile iulie și august 1974. În 1979, Ion Coja merge în Italia, invitat la un Simpozion de Tracologie. Călătorește cu soția în Italia, Franța, Anglia și RFG în 1984, pentru 30 de zile. În 1986, turism în RFG, Franța, Anglia și Olanda, timp de o lună. În 1987 se duce în Italia. În 1988, Fundația europeană Drăgan îi finanțează lui și soției o călătorie de 30 de zile în Franța. În 1989 i se aprobă o plecare în interes personal în R.F.Germania, Spania și R.P.Ungaria.(12)
Cât de transparente sunt legăturile cu Securitatea?
Răspunsul la întrebare: de la caz la caz. În cazul lui Cornel Dinu, dosarul cu nume de cod „Dramaturgul” oferă o concluzie clară. Fotbalistul a livrat Securității un text anticomunist care putea și era gata să-l trimită pe Ion Coja câțiva ani buni în pușcărie. (13)Nu s-a întâmplat, întrucât Coja însuși pare să fi devenit un pion prețios pentru Securitate. După definițiile legii și a bunului simț, Cornel Dinu a colaborat cu Securitatea ca poliție politică. Nu am cercetat până unde a mers această colaborare.
Pentru Ion Coja, evenimentele din perioada 8 iunie – 2 iulie 1974 au fost hotărâtoare. Securitatea făcuse pașii la capătul cărora urma să îl trimită pe autorul piesei anti-sovietice în spatele gratiilor. Renunță la acțiune, după ce Coja a luat legătura cu Iosif Constantin Drăgan, un personaj de mare interes pentru Securitate și, personal, pentru Nicolae Ceaușescu. Vor urma ani în care lingvistul a fost promovat de publicațiile apropiate regimului(14), a ținut discursuri provocatoare, a călătorit în străinătate aproape an de an, uneori pe banii lui Drăgan, alteori, nu este clar cum, căci veniturile familiei nu pot explica asemenea expediții. Toate aceste fapte susțin teza colaborării lui Ion Coja cu Securitatea, cu sarcini de informare și probabil de influență pe lângă magnatul tracolog, mai convingător decât ar face-o un angajament. De altfel, el apare drept colaborator al Centrului de Informații Externe pe o listă a Departamentului Securității Statului, din luna februarie 1985 – faimoasa listă a celor 200 pusă în circulație de Mădălin Hodor. (15)Relevanța acelui document este însă minoră comparativ cu informațiile indirecte din dosarele lui de urmărire informativă și de pașapoarte. Traiectoria lui Ion Coja, de la amenințarea cu închisoarea, până la condiția de apropiat al lui Drăgan și privilegiat la regimului(16) are o limpezime la care se poate privi cu admirație.
„Coincidențele” carierelor post-decembriste
Cornel Dinu a fost numit secretar de stat în Ministerul Sporturilor între anii 1990-1992. În luna noiembrie 2019, a primit distincția de „Cetățean de Onoare a Municipiului București”. În luna august 2020, după ce a împlinit vârsta de 72 de ani, a fost introdus de Gabriela Firea pe lista candidaților la Consiliul General al Municipiului București.
Traiectoria lui Ion Coja după anul 1990 reflectă perfect aderențele lui anterioare. După 1990 a devenit președinte al filialei pe București a Uniunii Vatra Românească. Între 1992-1996 a ajuns senator pe lista PDAR. A înființat „Liga pentru Combaterea Anti-Românismului” al cărei titlu îi sugerează bine ethosul. Este autorul unora dintre cele mai grozave texte antisemite publicate în România după 1990. Antisemitismul lui Ion Coja a pus oarecum în umbră, în ochii opiniei publice, antimaghiarismul său, la fel de sistematic, la fel de insolent.(17)
Pe 22 ianuarie 2020, Fundația Europeană Titulescu a organizat o dezbatere a cărții fostului ofițer de securitate Vasile Mălureanu, Cultura și elitele române sub comunism, din perspectiva Securității (1964-1989). A luat cuvântul și Ion Coja. Cuvintele apologetice adresate Securității au încântat desantul generalilor prezenți, foști angajați pe poziții de decizie ai sinistrei instituții, l-au făcut să roșească, bănui, pe moderator, ne-au stupefiat pe noi, cei câțiva ajunși acolo ca să studiem continuitățile în România postcomunistă.(18)
*
*
Comentariile mele, subsemnatul ION COJA
Nota nr (1) Jan Palach ( iar nu Pallach) a murit în iarna lui 1969, în luna ianuarie.
Nota nr (2) Piesa mea fusese tradusă în franceză de Ioan Petru Culianu încă din țară, înainte ca acesta să plece bursier în Italia. Piesa a fost scrisă în 1969. Am fost impresionat și de cazul unui român care în vara anului 1969 a încercat să-și dea foc în fața CC al PCR, în semn de protest. Informația Bucureștiului a scris câteva rânduri despre persoana respectivă, rânduri vădit mincinoase. Venise de la Iași să protesteze. N-am putut afla ce s-a întâmplat cu bietul om.
Nota (3) Eu, eu am apelat la Cornel Dinu, dar un telefon dat de acesta din cantonament și interceptat de Securitate a dat peste cap tot aranjamentul. Cornel Dinu a apucat să mă avertizeze că Securitatea a intrat pe fir, prin Conți Bărbulescu, care l-a pus pe amicul comun doctorul Dan Cornel-Belafitul să mă caute cu discreție și să mă pună în gardă. Nu i se poate reproșa nimic lui Cornel Dinu. Gestul său de a mă avertiza, dacă era aflat de securitate, ar fi avut mari probleme pentru Dinu, bănuiesc.
Nota (3 bis) Nu cred că s-a ajuns la așa ceva. E drept că la un moment dat am fost convocat la Centrul Universitar PCR, în spatele sălii Dulles, împreună cu decanul Paul Miclău și secretarul de partid Gheorghe Lăzărescu, doi profesori și colegi minunați. Ne-a ținut o informație domnul Augustin Gârbea, secretarul PCR pe tot centrul univesitar. Eu am simțit din cele spuse de șeful de partid multă simpatie pentru mine, avertismentul său cu privire la atitudinea organelor de stat n-a impresionat pe nimeni. În mod clar îndeplinea o formalitate. Am plecat de acolo asaltat de întrebările celor doi colegi, curioși să le dau detalii despre isprava mea. Nu erau prea mirați, mereu făceam câte o nefăcută de se ducea buhul în tot Bucureștiul. Nici o clipă nu m-am simțit amenințat cu închisoarea. M-am simțit vizat doar de un singur pericol: să fiu dat afară de la Universitate, ceea ce nu era prea grav, mă puteam întreține din meditații și din ajutorul fraților mei. Repet: nu cred că s-a pus problema arestării mele. Capacitatea mea de a interpreta epoca în care trăiam excludea această eventualitate.
Nota (4) Traian Filip nu era exilat, era cetățean român. M-a pus în legătură cu el Tudor Olteanu, coleg de la catedra de literatură universală, la sfatul lui Romul Munteanu de a-l căuta pe Drăgan. Inițial m-am adresat Ministerului Învățământului, dar Mihai Bujeniță m-a adus cu picioarele pe pământ: numai de românii din Sinai nu le ardea oficialilor români.
Nota (5) N-am meditat nicio fată a lui Manea, secretarul lui Ceaușescu! Din câte țin eu minte, fiica lui Manea, studentă la engleză, a fost lăsată corigentă de dna Elena Slave sau i s-a dat o notă mică, ceea ce a stârnit mari emoții la facultatea de limbi străine. Dna Slave, al cărei asistent eram, mi-a reproșat că n-am știut a cui fiică este domnișoara, apoi s-a schimbat nota și cam asta a fost tot. În romanul Șeitanii fac caz de secretarul Manea al lui Ceaușescu. Exact nu pot să-mi mai aduc aminte detalii, dar sigur nu am meditat o fată de rangul acelei domnișoare Manea. În roman este totul ficțiune legat de numele de Manea. Mă și mir că m-am folosit de acel nume. Face parte din procentul de 10-15 % din trilogia Șeitanii care a fost inventat de autor. Restul sunt lucruri reale, petrecute.
Nota (6) La Securitate am avut o discuție interesantă cu colonelul Wagner, care m-a anchetat. După 1990 i-am trimis salutări prin Dinu Cornel, dacă nu mă înșel. Mi-a făcut o impresie bună. Eu am ținut-o pe a mea, anume că ar fi trebuit să mă lase să scot piesa. Cred că i-am avertizat că la data respectivă piesa era deja în străinătate. Nu mai sunt sigur. Piesa mea fusese trimisă prin cinci emisari, trei fuseseră dibuiți de Securitate, doi nu, așa că textul meu ajunsese la Victor Smatoc și la Monica Lovinescu, la Paris. De la anchetă merită reținut următorul schimb de replici: Eu- Știu că este riscant pentru mine că am scris această piesă antisovietică. Wagner – Ce credeți că ați riscat? Eu – Am riscat să nu dea peste mine o mașină! Wagner – Așa ceva nu se poate întâmpla, tovarășe profesor! Mai suntem și noi pe aici! (Memorabil!)
Nota (7) Alegerea în BOB era destul de liberă. Eu am fost ales după ce s-a creat un post vacant prin plecarea la Brașov a profesorului Munteanu. Partidul s-a orientat pentru colegul Iusuf, care a și fost propus. Dar s-a trezit un student să mai facă o propunere: Ion Coja. Eu, în acea adunare generală, luasem cuvîntul la primul punct al ordinii de zi și, cum mi-era obiceiul, am spus-o pe a dreaptă, spre satisfacția colegilor. Pusă la vot propunerea, eu am fost votat. În urma acestui vot, colega Ecaterina Goga, mare lider sindical, m-a reclamat la Partid că am manipulat adunarea prin cuvîntarea mea ca să fiu ales în BOB. S-a ținut o ședința a Comitetului PCR pe Universitate și domnul profesor Ghiță Florea, care ținea mult la mine, a anulat sancțiunea propusă. Ecaterina Goga ceruse să fiu dat afară din învățămîntul superior. Ecaterina Goga, soție a unui general de securitate!
Nota (8) La acea adunare a scriitorilor din București am ținut cea mai curajoasă cuvîntare a mea. Cu o zi înainte m-am dus la Mac Popescu și i-am lăsat un plic, cu indicația că dacă nu vin în trei zile să-l iau înapoi, să i-l dea lui frate-meu. Îi transmiteam lui frate-meu informațiile necesare în caz că voi fi arestat! Da! Am zis că „în țara noastră se minte prea mult și la nivel foarte înalt!” Moment în care George Macovescu m-a oprit, mi-a oprit microfonul și a declarat că urmează pauză. Când am ieșit în pauză toți colegii se fereau să vină spre mine. Cu o singură excepție: Ioan Alexandru, care a venit și m-a îmbrățișat…
Nota (9) Era cazul să citeze din ce texte am publicat înainte de 1990 măcar un text, măcar o frază în care am fost „pe linie”. La un moment dat, într-o lună ianuarie, mi s-a cerut de la Luceafărul un text omagial pentru aniversarea lui Ceaușescu. Răspunsul meu a fost următorul: „Domnule coleg, am să scriu un text omagial pentru Ceaușescu atunci când cei care îl laudă acum se vor înghesui să-l înjure. Atunci eu am să-l laud!” Nu am fost conștient ce mare premoniție fac. După 1990 am scris primul text favorabil despre Ceaușescu apărut după asasinarea lui Ceaușescu. Apoi au urmat și altele, A se vedea site-ul meu: www.ioncoja.ro
Nota (10) N-am participat la mese rotunde la Televiziune ănainte de 1990. Asta am pățit-o în primii ani de după 1990, până când am devenit indezirabil, statut pe care îl am și azi. Iar în ultimii 20 de ani nu am mai fost invitat decât la OTV și alte televiziuni de nișă. Cât privește suspiciunea unor colegi cum că am curajul pe care îl am pentru că sunt colaborator al Securității, am fost conștient că stârnesc aceste suspiciuni, dar ce puteam să fac?! Micimea și prostia acelor colegi doar nu era să-mi schimbe comportamentul! Există și oameni ca mine, care nu pot suporta minciuna și nedreptatea. Înainte de 1990 am avut codul penal pe birou, mă învățase un procuror, prietenul Doru Jipa, că nu pățesc nimic dacă critic regimul în adunări publice. Așa calculasem și eu! Curajul este o chestiune de inteligență în primul rând! Iar inteligent am fost, har, Domnului!
Nota (11) Nici vorbă de „delegație a CC al UTC”. S-a ținut un festival de teatru studențesc, iar trupa de teatru Podul a dat peste piesa mea Adio, Juileta, adio și au considerat că se potrivește pentru festival. Au montat-o, au dat un spectacol de vizionare la care a venit Ion Iliescu să avizeze, a avizat, iar mie nu prea îmi ieșea pașaportul. Am plecat pe răspunderea colegei Lia Pop, colegă cu Ion Iliescu la CC al UTC. Piesa s-a jucat cu mare succes la Nancy, dar la revenirea în țară nu s-a comentat nicăieri, deoarece regizorul spectacolului, Iulian Negulescu, a ales libertatea și a rămas pe coclauri pariziene… Am ratat astfel un debut de succes!
Nota (12) Informații greșite! După ce am fost în Franța la Nancy în 1969, 15 ani nu am mai primit pașaport, deși făceam cerere în fiecare an. Ba într-un an am cîștigat la Loto o excursie în Franța și tot nu mi s-a dat pașaport! Am primit pașaport abia în 1984, am povestit pe acest site cum „am șantajat Securitatea” ca să primesc pașaport. Am fost în Franța, Germania și Anglia în 1984 și 1986, când am stat numai pe la prieteni și am putut să constat că la toți le părea rău că au plecat din România. Dar concluzia asta am ținut-o pentru mine, n-am împărtășit-o decât în familie. Pe banii lui Drăgan am fost numai la Congresul de tracologie de la Spoletto, noiembrie 1987. Cu aceeași ocazie am participat și la lansarea traducerii cărții lui Dumitru Mărtinaș despre ceangăi, publicată de mine în țară. Am fost primit în audiență personală de Papa Ioan Paul al II-lea. Cu Drăgan am fost într-o relație strânsă, mă îngrijeam de revista NOI, TRACII scoasă de Drăgan în Italia. M-a invitat la toate congresele de tracologie organizate în Italia, dar nu puteam să obțin pașaportul necesar. La unul din Congrese am trimis o comunicare citită în plen de Sorin Stati, eu nu am primit pașaport să particip. Am mai fost în 1988 în Franța și Germania, împreună cu soția mea În august 1989 am fost în Spania, la un congres de romanistică, tot așa, pe banii mei. Ca să obțin pașaportul am insistat cu dovada că un participant la congres, ungur, se înscrisese cu o comunicare cu tentă iredentistă, anti-românească. Ideea era că numai eu eram capabil să iau cuvîntul și să-l pun la punct pe bozgoraș. Nu erau așa costistoare drumurile în Occident. Cumpărai bilet de tren din România, la wagon-lit, destul de ieftin în lei, iar în Occident dacă nu trăgeai la hotel, ci la prieteni, unde dormeai și mâncai, rămâneai și cu bani să cumperi un video, pe care scoteai bani frumoși în țară. Am câștigat bani frumoși la fiecare excursie în Occident. În total am avut pașaport de șase ori: în 1969, 1984, 1986, 1987, 1988 și 1989.
Nota (13) Revin la Corneliu Dinu: nu am ce-i reproșa. A fost în cantonament și telefoanele jucătorilor au fost ascultate. Au ascultat și discuția mea cu Dinu și de aici a plecat ancheta. Repet: Dinu m-a avertizat că a intervenit Securitatea și cred că dacă Securitatea ar fi aflat ar fi putut s-o pățească. Asta a însemnat un mare risc pentru el, după mine. Cu Dinu Cornel știam bine ce are în cap și în inimă ca român. Ne-am plăcut între noi ca doi naționaliști.
Nota (14) Repet: unde sunt articolele mele „pe linie”? Unde le-am publicat? Dimpotrivă, cam tot ce am publicat înainte de 1990 nu a fost pe linie. Dar eu am înțeles cotitura care s-a făcut după 1965, am înțeles că poziția mea constant naționalistă va găsi sprijin și înțelegere în structurile PCR și în Securitate. Am mizat că există naționaliști în aceste structuri. Acești naționaliști au supraviețuit câțiva ani și după 1990. După anul 2000 au cam dispărut din structurile de guvernare și de reprezentare românească. Sunt de ani de zile monitorizat de SRI și deseori mi-au dat peste mână. Mai ales în 2009 când am încercat să candidez la preșidenția României și când un emisar al SRI m-a amenințat cu moartea. Despre toate astea am scris la momentul respectiv pe site, am făcut reclamație la Procuratura militară etc.
Nota (15) Și eu sunt curios pentru ce mă aflu pe acea listă. Cel mai probabil e vorba de o listă de intelectuali naționaliști, capabili să susțină din proprie inițiativă linia naționalistă a PCR. Eu mă știam în această postură. Cf vorba spusă de un general de securitate SIE despre mine când a fost întrebat dacă am colaborat cu securitatea: „Ion Coja făcea de capul lui ce i-am fi cerut noi să facă.” Bunăoară în tot ce am făcut eu înainte de 1990 impotriva iredentismului maghiar sau față de URSS, totul a fost din inițiativa mea și n-a fost puțin. Inclusiv atacul din 1980 la adresa rabinului roșu Moses Rozen. Nu am avut niciun „spate asigurat”!
Nota (16) Am publicat un text pe acest site în care declaram că mă simt dator la PCR numai pentru o butelie de aragaz. În rest, când am fost angajat asistent la Universitate am semnat un angajament cum că nu voi cere niciodată locuință de la stat. Și n-am cerut! Am locuit studențește în camere mobilate, din 1960 până în 1980. Când s-a născut primul meu copil locuiam într-un apartament în care ocupam două camere, iar altă cameră era ocupată de un student!… Am prins în 1980 un apartament de 4 camere pe Titulescu într-un bloc unde au mai cumpărat și alți scriitori. Locuiesc acolo și azi!… După 1990 am avut mari greutăți în a recupera pământul rămas de la părinți. Azi sunt în trei procese de retrocedare care nu se mai termină. Din lumea justiției din Constanța am aflat cu după 2000 a intervenit SRI ca să nu-mi recuperez moștenirea de câteva milioane de euro. De ce au făcut asta? Au avut ei informații că dacă pun mâna pe atâția bani o să fac „un partid politic ca lumea”. Informație corectă. Mor mâine-poimâine cu acest of! Să fi avut și eu „partidul meu”! Ca Johannis!
Nota (17) Autorul omite să dea o explicație: cine îmi comandă mie să fiu anti-semit și anti-maghiar sau anti-rus?! Că doar toată viața am fost sub ascultarea cuiva! Securitatea ori SRI, dacă iei în serios prostiile acestui neica nimeni, m-au împins mereu de la spate sau mi-au asigurat spatele! Dacă neg holocaustul din România nu înseamnă că sunt anti-semit! Cei mai serioși evrei nu susțin ideea de holocaust în România! Numai evrei de proastă calitate, ca și amicul lor Gabriel Andreescu, umblă cu cioara vopsită!
Nota (18) La lansarea cărții dlui general Mălureanu, fiind invitat să iau cuvîntul, am început cam așa: „Mă bucur că am ocazia, de față cu un public interesat și cunoscător al domeniului, să aduc un cald omagiu Securității și să le mulțumesc celor care au alcătuit dosarul meu de la Securitate. L-am citit cu ani în urmă și am trăit clipe de extaz, de mare emoție! Am găsit în acest dosar înregistrarea discuțiilor mele telefonice cu biata maică-mea… Etc., etc. Am ținut o alocuțiune extrem de inspirată. Am fost tare mulțumit de mine însumi!
De față a fost și numitul Gabriel Andreescu, autorul textului pe care îl comentez. N-a priceput nimic din alocuțiunea mea, dovedind că nu are nici urmă de simț al umorului. Mă voi interesa la dl Mălureanu să aflu dacă s-au înregistrat cuvîntările rostite la lansarea cărții dumisale. M-aș bucura să revăd acel mic discurs.
Nota bene: Sunt în textul acestui individ o mulțime de inexactități, de informații greșite. Dacă aceste informații autorul le-a luat din documente ale securității, din arhiva CNSAS, e grav: înseamnă că această arhivă nu are nicio valoare. Această arhivă îi permite lui Gabriel Andreescu să tragă concluzia că Corneliu Dinu a făcut poliție politică și m-a dat pe mâna securității, care a fost la un pas de a mă aresta și condamna!!!! Dacă pe baza acestei arhive au fost formulate după 1990 acuzații de colaborare cu securitate sau chiar de poliție politică este grav, foarte grav. Documentele din arhivă, emanate de la Securitate, de foarte multe ori nu corespund adevărului. Aceasta este situația la mai toate documentele invocate de nefericitul individ care poartă numele de Gabriel Andreescu. Ne-am cunoscut imediat după 1990, ca martori în același proces. Eu depunând în apărarea României, el împotriva României în fața unei curți internaționale!… Suntem cunoștințe vechi! De peste 30 de ani îl compătimesc. Un ne-isprăvit…
Deocamdată, atât. Voi reveni cât de curând cu detalii!
Ion Coja