Cei doi colegi, Nicolae Părvulescu, romancier, și Florin Șindrilaru, critic literar. Amândoi cu o carieă exemplară de profesori, la catedră. Mă bucur că s-a ivit ocazia să-i găzduiesc împreună.

O Academie întoarsă pe dos

De-a lungul câtorva zeci de ani şi al câtorva proze remarcabile, Nicolae Pârvulescu şi-a format un stil scriitoricesc personal, individualizat, ce îi guvernează şi ordonează creaţia. Prozator instruit la şcoala marilor scriitori şi a operelor lor fundamentale, de la primul său roman cu incipit tolstoian, „Aniversare”, la ultima sa scriere cu final (mircea)eliadesc, recte proza de faţă, autorul etalează o operă considerabilă dar nicidecum încheiată: operă închisă în propriul său stil – care se confundă cu creatorul însuşi. Căci, după cum exprima Roland Barthes, „imagini, un debit verbal un lexic se nasc din trupul şi din trecutul scriitorului şi devin treptat înseşi automatismele artei sale”. Şi stilul prozatorului nostru este, după expresia aceluiaşi Roland Barthes, „strălucirea şi închisoarea” lui; e acea „ecuaţie care uneşte intenţia literară şi structura carnală a autorului”, aflat „în afara pactului care îl leagă pe scriitor de societate”. Dovadă, şi acest ultim roman al scriitorului băndăvean, „Academie agramată” (Editura „Autograf MJM”, Craiova, 2017), dedicat nepoatei sale Eva Sophie. O scriere care este, încă, acaparată de obsesia totalului şi consolidează imaginea unui creator mereu ispitit de acesta.
Prin temele pe care le subsumează, frontal sau tangenţial, această ultimă proză poate fi considerată un cumul de tip germinal. Ea cuprinde, în mare, germeni ce au dat roade în creaţii anterioare sau pot rodi în viitoare opere literare. E un roman al formării unui individ, un roman social şi al „tehnicii” de parvenire socială (în genul „ciocoilor” noi…), un roman al şcolii şi al lumii profesorale, un roman al marilor mişcări sociale (văzute mai ales în consecinţele lor), un roman al creatorului şi al procesului de creaţie, un roman al trecerii şi/ sau al dăinuirii – ca individ apartenent şi reprezentativ totodată pentru o umanitate etc.

Şi nu numai atât. El poate fi interpretat drept un roman „cu cheie”, dar cheia, odată admisă ca fiind existentă, a fost aruncată de autor pe fereastră: gest de firească modernitate. Dovadă, titlul scrierii: „Academie agramată”. Substanţa epică ce ar justifica prozei acest titlu e firavă, insuficientă chiar. Liviu Morenci, elev dintr-o clasă de excepţie a Liceului Electrotehnic nr. 1 din Bandava – mediul şcolar, didactic, e precumpănitor şi în scrierea aceasta a autorului – demonstrează cu argumente imbatabile că lucrări considerate ca modéle, apărute sub egida Academiei, confundă sensurile a două locuţiuni. Deci „academia” e „agramată”. O primă concluzie e reală şi serioasă, şi anume ideea că şcoala a însemnat şi înseamnă dobândirea unor metode de cercetare, scormonire laborioasă, sete de cunoştinţe ce trebuie însuşite, interpretate, folosite. Iar tineretul a avut şi are preocupări frumoase şi înalte, care incumbă desigur şi responsabilitate. Dar în ce măsură ar fi indicată, ar fi justificată ideea expusă mai sus să dea titlul unui roman vast, tinzând către atotcuprindere? Şi suntem tentaţi, chiar obligaţi, să căutăm în/ sub titlul de tip oximoronic al romanului simbolistica lui, ca şi haina lui contrastant-oponentă şi parodică. Academia a fost iniţial o şcoală filosofică, fundată de Platon la Atena începând de prin a doua jumătate a secolului al patrulea înainte de Hristos. Şcoala filosofică fusese instalată de către Platon în grădina lui Academos, erou din Atica ce arătase fraţilor Dioscuri Castor şi Pollux (fiii lui Zeus născuţi din unirea lui cu Leda) unde era ascunsă sora lor Elena, răpită de Teseu. Academos implică deci cunoaştere, orientare, decizie, implicare. Iar fraţii Dioscuri au rămas, în mitologia greacă, un simbol al vitejiei şi al dragostei frăţeşti. Prin expansiunea sensurilor, academia presupune comunitate umană înaltă, superioară, ca fiind un rezultat firesc al unei meditaţii – gândiri de asemenea superioare, de tip filosofic. O societate înaltă deci, aidoma anticei Grecii platoniciene: fericită obsesie a poeţilor noştri. Dar „academia” lui Nicolae Pârvulescu este „agramată”, şi acesta devine epitetul definitoriu al epocii şi lumii pe care le străbatem şi pe care le radiografiază romanul scriitorului băndăvean. Din Academia antică greacă nu a rămas, aici şi acum, decât agramarea, aşa cum din meditaţia antică, destinată cunoaşterii şi aprofundării sensurilor existenţei, a rămas doar o formă oarecum proletară, dureros parodică, o caracteristică a lumii acesteia: o modalitate folosită de cadrele didactice, umilite din toate părţile, pentru a supravieţui. Şi sunt multe meditaţii şi prilejuri de meditare în acest roman, fără ca acestea să fie supuse blamului auctorial. Şi meditaţia, ca şi „academia”, sunt un prilej de întoarcere în timp. Desigur, unele meditaţii promovează şi produc o valoare spirituală, altele implică o valoare materială. Fiecare gen de academie/ societate promovează forma ei specifică de meditaţie. Subiacent, dorit sau nu, autorul face trimitere şi compară, desigur contrastant, societatea, existenţa diurnă contemporană, cu lumea antică – mai ales cu idealurile aceleia. O societate în care Academia era model de fiinţare este pusă faţă în faţă cu o alta, în care academia a devenit un surogat. Chiar şi mai puţin.

Trama epică a romanului este grefată pe aduceri aminte şi consemnări ale eului narator (care nu este şi autorul!!) de-a lungul unei existenţe şi despre ea. Protagonistul prozei, Viorel Roşianu, înzestrat cu darul şi patima rememorării (e beneficiarul unei memorii înspăimântătoare!), îşi focalizează la început sputurile autobiografice îndeosebi către vremea anilor de liceu, şi apoi a timpurilor prezente ale naraţiunii. E de la sine înţeles că scrierea e pronunţat homodiegetică. Întregul demers narativ e declanşat de o întâlnire aniversară: o generaţie (de elită) de absolvenţi ai Liceului Electrotehnic nr. 1 din Bandava sărbătoreşte 40 de ani de la încheierea studiilor liceale. Sunt secvenţele care deschid şi închid, ca într-o cochilie existenţială, romanul.
În primele pagini – substanţiale – ale volumului, naratorul coboară în timp, în vremea studiilor sale liceale. Protagonistul, Viorel Roşianu, îşi împarte existenţa între pasiunea pentru carte – e „olimpic” la fizică şi apoi la română – şi cea pentru Daniela Ispas, colegă de liceu. Sunt preocupările şi dragostele anilor ’60, când universul şcolar, mai ales cel liceal, era un univers închis şi parcă atemporal. Distracţia, pentru fete mai ales, pe atunci însemna flecăreala sau filmul. Un univers cu adolescenţi care, în colectivitate, se comportă foarte matur totuşi: personajele excelează în autocontrol şi autocenzurare, inabil mascate prin dialoguri lungi şi aproape neverosimile din cauza excesului lor de seriozitate. Îndeosebi autorul stăpâneşte aici arta de a „lungi” secunda, de a face disecţie, pur şi simplu, pe momentul trăit. Lumea reînviată prin evocare de narator este Bandava acelor ani şi împrejurimile oraşului, areal geografic de tip existenţial şi spiritual (atot)prezent în operele scriitorului. Aici, în acest univers, eroul (să-l numim şi astfel…) se împarte între literatură şi dragoste, aceasta din urmă consumată la modul idilic, convenţional şi rigid, în spiritul epocii evocate. „Romanul de dragoste” se sfârşeşte însă brutal, şi eroul, bineînţeles, suferă.
Urmărind firul narativ, etapele următoare ale devenirii protagonistului sunt expediate alert şi secvenţial, mai ales că ele au constituit momente importante ale vastului scenariu epic care înglobează întreaga creaţie romanescă a lui Nicolae Pârvulescu: premii şcolare, facultate, repartizare în învăţământ, debut editorial… Se îndrăgosteşte brusc şi iremediabil de Valentina Lupşan, studentă în anul al IV-lea la Farmacie în Bucureşti, „crescută în casă de zarzavagii”. Personajele feminine au, în acest roman, un plus de personalitate. Fireşte, urmează căsătoria, naşterea fiului Mircea etc., pentru ca, odată ajuns, prin concurs, profesor titular de literatura română la Liceul Electrotehnic nr. 1 din Bandava, lumea şcolii şi a oraşului să se desfăşoare cu largi deschideri narative.

Dar evenimentul în sine trece, şi pe acest palier al derulării epice, în plan secund. Momentele surprinse de autor au mai mult misia concatenării, sunt lianţi ai universului uman prezentat. Cancelaria este mai puţin interesantă decât clasa, decât elevii. E blamul şi fatumul oricărui dascăl prin vocaţie. Fosta colegă din facultate Doina Ghibuş îşi va continua activitatea didactică la liceul pedagogic din localitate. Devenise între timp Doina Budin, soţia lui Vasile Budin, profesor de fizică, vechiul camarad de liceu şi actualmente coleg de cancelarie al naratorului. Sunt schimbări în direcţiunea liceului, pleacă unul, vine altul, iar noul director favorizează, pare-se, pe inginerii cooptaţi la catedră din producţie, scutiţi de organizarea sau de participarea la activităţi extraşcolare. Chiar dă impresia că „vrea să bage zâzanie între cadrele didactice de cultură generală”, drept pentru care dascălii se revoltă iar naratorul este etichetat drept „arogant, egoist şi iresponsabil”. Vasile Budin, ca profesor de fizică, meditator şi „director de studii”, trece printr-o perioadă foarte favorabilă. La un revelion apare şi o doamnă Sorina Trăilă, care lucrează la fabrica de confecţii şi care devine amanta lui Vasile Budin. Naratorul intră „în cea mai neagră perioadă a existenţei din cauza romanului «Blestemul ierbii tăvălite»”, îndelung contestat, amputat şi apoi refuzat de cenzura atotveghetoare a vremilor acelora. Inginerul Pâslaru, care preda „automatizări şi rezistenţa materialelor”, „jupuia” elevii, obligându-i să cumpere de la el lucrări de diplomă gata întocmite de alţii, înainte. Apoi Vasile Budin se destăinuie lui Viorel Roşianu „în parc, la boscheţi”, că nu va mai putea fi nici director, nici adjunct, căci fata lor, a lui şi a Doinei, care era studentă la Medicină la Bucureşti, se măritase cu un palestinian.
Elementele scenariului narativ sunt obişnuite, intră în sfera cotidianului şi a firescului (dramatic desigur al) acelor timpuri „de aur”, personajele nu se disting, evidenţiază sau diferenţiază prin dialog sau prin felul de a vorbi. Pentru că e atotstăpânitor limbajul de lemn al acelor vremi, devenit, mutatis mutandis, un fel de „grad zero al scriiturii” – stil pe care prozatorul îl mânuieşte magistral. Atât de bine, încât devine, reluăm expresia barthesiană, „strălucirea şi închisoarea” lui. Adeseori de o simplitate americănească, stilul acesta încorporează totuşi singurătatea/ însingurarea sa, el se naşte – şi uzăm de consideraţiile lui Gheorghe Crăciun – „din biologia şi trecutul personal, nu are intenţii acţionale şi nu are destinaţie, este lipsit de personalitate. El nu vizează istoria, societatea, e o formă de ritual, nu o formă de acţiune”. Toţi „eroii” vorbesc la fel. E ceva „teleghidat” în vorbirea lor, amputată de către aşa-zisa conştiinţă revoluţionară sau de partid. Şi autorul surprinde fidel aceste automatisme verbale, anulatoare de personalitate şi implicit de conştiinţă. Neintenţionând nicidecum de a ne sugera o uniformizare socială, existentă şi persistentă totuşi, prozatorul „jonglează” cu personaje fără corporalitate, neidentificabile în fond nici din punct de vedere fizic. Aparent, el nu judecă sau etichetează personajele, decât pe unele, puţine, şi doar în trecere. Face (tot aparent) eforturi să nu-şi iubească sau să-şi urască personajele, încearcă să fie realist, chiar cu o umbră de cinism în expresie. Nu caută eroul, nu-l construieşte, ia realitatea aşa cum e, cu bune şi cu rele, cu albul şi negrul amestecate rezultând un gri care se suprapune perfect peste cenuşiul vieţii aceleia. Pentru că pentru prozator importantă e rememorarea ce generează atmosferă. Ea nu surprinde anotimpuri, culori, identităţi distinctive, ci eventual date, ca şi reflectarea/ repercutarea cadrului, universului, în conştiinţa naratorului. Şi astfel, un roman clasificabil ca obiectiv devine o scriere subiectivă.

Dacă în prima parte a romanului, concentrată îndeosebi pe rememorarea iubirii romantice şi platonice a naratorului pentru Daniela Ispas, naraţiunea curge lin, aproape molcom, cu puţine şi fireşti sincope, într-o a doua parte a prozei, ce are în atenţie evenimentele din decembrie ’89 din Bandava, textul se grăbeşte, se învolburează, fraza curge precipitat, topica ei devine în mod necesar atipică, stilul personal al autorului calându-se pe vâltoarea acelor evenimente. Partea a doua, mai bogată, dezvăluie şi adevărate drame, ca şi refulări, scoase acum la iveală, pe care le poartă cu sine personajele. Instanţa auctorială depăşeşte şi demască poncifele manipulatoare, persistente în mass-media, despre acele momente de răscruce a istoriei. Şi şi după aceea. Aflat la început în primul rând al coloanei de manifestanţi, în decembrie ’89, îndepărtat şi înlocuit apoi de răzbătătoarea Valentina, soţia lui, naratorul urmăreşte dintr-o cofetărie aflată la etajul unei clădiri din centrul Bandavei mişcările mulţimii ieşite să demonstreze. Vestea că „a fugit tiranul” scoate din case şi pe alţii, mai cuminţi, dar curioşi. La ieşirea în stradă a unui puhoi de oameni când au auzit că „dictatorul a fugit”, naratorul glosează retoric: „«Unde au fost oamenii aceştia în timp ce Vali m-a rugat din adâncul sufletului să-i cedez locul în primul rând al coloanei?» m-am întrebat în forul meu interior, ca după câteva clipe să-mi răspund: «Şi-au văzut de treabă; au tăiat porcul, l-au pârlit pe îndelete ca să iasă şoriciul bun, l-au jupuit, l-au sfârtecat, i-au mâncat pomana şi după ce au auzit că a fugit tiranul, s-au gândit să treacă şi ei «pe la revoluţie», ca personajele lui Caragiale. Măcar acelea au avut grijă să se îmbrace frumos.»”. Şi s-a ridicat imediat de pe scaun „scârbit până-n pânzele albe de spectacolul dezgustător pe care hazardul (?) mi l-a adus în faţa ochilor chiar în prima oră de libertate.” (subl. în text). Este un „memento” despre evenimentele de atunci, din Bandava, ce constituie clar o pagină de istorie adevărată.
Mişcarea „populară”, ce descătuşează energii, provoacă evident o vânzoleală nemaipomenită. Stilul, comunicarea, în aceste pagini devin necesarmente alerte. Aproape toţi aleargă după negoţ, după aranjamente ce generează câştig: împrumuturi, tranzacţii, comercializări … În volbura evenimentelor este prins deopotrivă şi protagonistul. Este ales prin vot democratic directorul liceului, soţia sa Vali, fire puternică, voluntară, devine peneţistă, reprezentanta acestui partid în CPUN. Foloseşte deplasările „politico-propagandistice” prin judeţ şi ca să găsească – şi găseşte – „spaţii” corespunzătoare pentru a deschide filiale ale deja proiectatei farmacii „ROVA” – primele silabe de la Roşianu Valentina. E o formă de detaşare a ei de existenţa naratorului. Acesta predă romanul la care lucrase cu febrilitate directorului editurii, care îl va tipări în tiraje foarte mari şi va aduce câştig serios pentru autor. Sunt multe şi interesante paginile dedicate scrisului ca „meserie”, lucrului la romanul început de mai mult timp şi acum încheiat, în care prelua şi retopea destule din paginile tăiate de cenzură din cele două romane ce-i fuseseră respinse la publicare. Cu banii luaţi pe carte – 400000 de lei – ei cumpără spaţiul destinat farmaciei, care le fusese repartizat. Cu alţi bani mai cumpără o casă, mare, spaţioasă. Naratorul însuşi se visează director de editură, şi protagoniştii pun în discuţie, cu sora Florina şi cu soţul ei Victor, viitoarea devalorizare a leului. Vor cumpăra casa unde să deschidă policlinică. Porunca este: Îmbogăţiţi-vă!! Pentru că „în capitalism averea generează putere”!!!

Trama epică reliefează câteva traiectorii existenţiale semnificative, şi acesta e încă unul din marile câştiguri ale romanului. Vasile Budin, profesorul de fizică şi colegul naratorului, este printre primii care, aflat în rândul din faţă al coloanei de manifestanţi la „revoluţie”, intră în sediul Prefecturii, în timp ce Valentina, ce-l înlocuise pe soţul ei, rămâne în primul rând al contestatarilor „cu icoana Maicii Domnului în braţe”, privind uimită cum „o liotă înfricoşătoare de oameni începuseră să dea din coate pentru a intra cât mai repede în Prefectură. Cred că nici turcii după ce a cucerit Mehmed al II-lea Constantinopolul nu s-au înghesuit la pradă într-un asemenea hal.”. Vasile Budin devine membru în Comitetul Judeţean FSN, trece apoi la partidul politic „emanaţie” a feseneului. După alegerile din „Duminica orbului” este instalat prefect în Bandava. Ca prefect „s-a descurcat foarte bine”. Părerea Valentinei despre Budin e demnă de reţinut: „deşi a riscat mai puţin, s-a ales de pe urma revoluţiei cu de zece ori mai mult decât cu ce ne-am ales noi amândoi la un loc”. Prefectul ia în posesie, ca mare revoluţionar ce a fost, o clădire cu restaurant la parter, transformând apoi etajul în hotel. Clădirea aparţinea unui etnic german, Walter Baier, şi era un imobil neretrocedabil. Ştia Vasile Budin ce face. Căci, afirmaţia naratorului: „Colegii ei (şi ai mei, dar într-o măsură mai mică) de îndrăzneală şi eroism s-au repezit să prindă asemenea spaţii, cât mai mari şi cât mai bine situate, în Bandava.”
Simptomatică şi demnă de reţinut e traiectoria inginerului Pâslaru, cel care-i jecmănea pe elevi ca să-i promoveze la bac. Ajuns mare revoluţionar pe uşa din spate (efectiv) a prefecturii, a terminat Facultatea de Drept prin studii la distanţă, a luat lecţii de limba engleză, „s-a dedicat politicii şi a prins din 1990 până astăzi trei mandate de deputat şi patru de senator, plus vreo doi sau trei ani de ministru al transporturilor. Cred că este singurul băndăvean care are case în patru localităţi din România şi două din Spania. Descoperite până acum, fiindcă s-ar putea să mai aibă câteva pe cine ştie unde.”.
Ascunsă până acum în fluxul narativ, drama inginerului Bogdan Stamate, şi implicit a acelora asemenea lui, iese la iveală numai în finalul romanului. Este un personaj devenit emblematic (ca şi Pâslaru, dealtfel…). Inginerul face parte dintr-o familie de seamă, înstărită, veche, e un ultim vlăstar boieresc: „dinspre mamă provenea din boierii Dinculeşti, care dăduseră mai mulţi dregători Ţării Româneşti, patru miniştri vechiului regat şi doi României Mari, iar dinspre tată era nepotul celebrului doctor Ştefan Stamate, fost director al spitalului «Filantropia», în a cărui casă copilărise, crescuse şi continua să locuiască.”. Bunicul său Matei Dinculescu murise în închisoare, unchiul său Tomiţă murise luptând în munţi ca partizan, tatăl său fusese cincisprezece ani „privat de libertate” şi el însuşi fusese privat de libertate şi obligat să facă liceul departe de Bandava, în Beldeşti. După „examenul de maturitate” se înscrie la o şcoală tehnică de electronişti şi face facultatea la seral, „cu aproape un deceniu în urma colegilor de şcoală din cauza condiţiei sociale de fiu de duşman al regimului democrat-popular instalat legal în patria noastră”. (subl. în text). Profesor inginer la liceul de electrotehnică, dascăl prin vocaţie, a avut elevi premianţi la olimpiade de specialitate. Părinţii soţiei au moştenit două case în buricul Bucureştiului şi opt hectare de pământ în Pipera. Pământul din Pipera a fost prilej de escrocare a proprietarilor de către un avocat priceput, recomandat lui de către marele om politic Pâslaru – care a câştigat de pe urma escrocheriei acesteia cinci sute de mii de dolari. Relatarea din finalul prozei a felului cum jefuiau noii îmbogăţiţi şi parveniţi, de teapa parlamentarului Bogdan Pâslaru, devine implicit şi un rechizitoriu la adresa noii societăţi capitaliste, „căpuşate” de „eşalonul doi” al foştilor activişti. Dacă, iniţial, „Academia agramată” nu se arăta a fi un roman politic, proza devine un roman politic, o radiografie seacă şi dreaptă a societăţii româneşti mai vechi şi, mai ales, noi.

Întâlnirea de 40 de ani de la absolvire proiectează, într-un final deschis, un memento şi un viitor, magistral orchestrate de către prozator. Stilul, acum, la descrierea întâlnirii de 40 de ani, redevine ceremonios, lin, curgător, calm. Dar apele line sunt adânci. Doamna doctor Stamate, soţia inginerului, le cere, lui Marian Simionescu şi naratorului, să pregătească un laudatio şi despre soţul său, aşa cum le ţinuseră la începutul întâlnirii pentru/ despre colegii şi profesorii decedaţi. Chiar în scris, şi dacă se poate şi înregistrată pe bandă magnetică. Dorinţă surprinzătoare, care se desluşeşte în final. Cei de faţă află că doamna Stamate, grav bolnavă, ar fi fost sortită să moară înaintea soţului. Realitatea crudă este că amândoi soţii Stamate, exponenţii unei lumi vechi, pe cale de dispariţie, sunt foarte bolnavi şi, deci, „pe cale de dispariţie”, ca şi lumea veche pe care o au în sânge. Finalul dezleagă simbolistica romanului şi a titlului. Prin laudatio, dacă se poate „înregistrat pe bandă magnetică”, ultimele vlăstare ale boierilor Dinculeşti, ale lumii vechi deci, se vor proiecta în viitor. Iar laudatio devine o oglindire în oglindă, un transfer dincolo de moarte. Misiunea de a transmite mai departe mesajul acestei lumi emblematice, pe cale de a se pierde, este asumată cu dragoste şi emoţie de către narator, cu o emoţie asemenea aceleia când, la optsprezece ani şi câteva luni, îşi vedea numele „pe tabelul de reuşiţi la Facultatea de Filologie din Bucureşti”. Când pătrundea adică în adevărata Academie.

Florin Șindrilaru