Miercuri, 12 februarie 1941, în sala “Comedia” a Teatrului Naţional din Bucureşti (al cărui director era la vremea aceea romancierul Liviu Rebreanu), avea loc premiera Ifigeniei, drama în trei acte şi cinci tablouri pe care Eliade o scrisese spre sfârşitul toamnei lui 1939. Piesa a fost pusă în scenă de regizorul Ion Sahighian, cu ilustraţia muzicală a lui N. Bucliu; rolul protagonistei îi fusese încredintat Aurei Buzescu. În februarie-martie au avut loc zece reprezentaţii, la care Eliade n-a putut fi prezent, pentru că se afla peste hotare de mai multe luni. Veştile care i-au parvenit autorului cu privire la succesul dramei n-au fost prea entuziasmante: “Mi s-a spus – scrie Eliade în Memoriile sale – că n-aveam “nerv dramatic” ceea ce este, probabil, adevărat. Dacă Ifigenia are vreun merit, trebuie căutat în altă parte”.

Textul dactilografiat al dramei, păstrat la Biblioteca Teatrului Naţional, a fost publicat de Mircea Handoca în 1974 (1); dar încă din 1951 fusese scoasă în Argentina, prin grija unui grup de exilaţi români, o ediţie policopiată a textului (2), căreia Eliade i-a făcut mici ajustări formale. Ediţia argentiniană era dedicată “memoriei lui Haig Acterian şi Mihail Sebastian” şi includea o prefaţă a autorului, în care citim: “Public cu bucurie, dar şi cu strângere de inimă, această piesă de tinereţe, care plăcea atât, când a fost scrisă, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica şi Emil Cioran. Doi din cei mai buni prieteni – Haig Acterian şi Mihail Sebastian – nu mai sunt printre noi. Închin lor acest text pe care l-am iubit împreună în amurgul tinereţii noastre”.

Mihail Sebastian nu se dusese la premiera Ifigeniei: “Aş fi avut impresia că asist la o “şedinţă de cuib” (3), notează înJurnalul său dramaturgul evreu. Această bănuiala i-a fost confirmată de un telefon primit de la Giza, fiica Ninei Mareş (soţia lui Eliade)*, care-i spune că piesa a avut un mare succes şi că tocmai de aceea se teme că va fi interzisă de autorităţi. De vreo trei săptămâni, generalul Antonescu instaurase dictatura militară şi încerca să lichideze complet Mişcarea Legionară. Mihail Sebastian s-a dus totuşi la una dintre reprezentaţiile ulterioare ale dramei, cu privire la care îşi notează: “Mare cădere, una din cele mai mari ale Naţionalului!”. Dar adaugă: “Piesa mult mai interesantă decât îmi aduc aminte că mi se păruse la lectură. Spectacolul, în schimb, e grosolan, fără stil, fără nobleţe”.

Tot în acele zile, Petru Comarnescu insera şi el în paginile propriului Jurnal o adnotare cu privire la piesa de teatru a lui Eliade; judecata lui Comarnescu este destul de diferită de cea a lui Sebastian: “Ifigenia lui Mircea Eliade, jucată la Teatrul Comedia (Naţionalul este în reparaţie în urma cutremurului**), este foarte tributară lui Euripide şi Racine, afară de visul Ifigeniei şi de postura ei, prin care Eliade vrea să amintească de Codreanu. Mare montare, interpretare cu actori buni, ca Aura Buzescu (Ifigenia) şi Mihai Popescu (Ahile). Au stiluri diferite de joc. Aura Buzescu este statică şi lirică, Mihai e furtunos, avântat, exploziv, exterior” (4).

Norman Manea, autor care după spusa fanului său Heinrich Böll “merită mai mult decît oricare altul, mai mult decât Kafka, Musil si Schulzt să fie cunoscut în toată lumea” (5), va scrie o jumătate de secol mai târziu: “În 1982, an negru pe calea dictaturii de dreapta şi comuniste (droitière communiste) a lui Ceauşescu, am asistat la o reprezentaţie a piesei lui Eliade Ifigenia, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa fusese reprezentată prima oară în 1941, alt an negru, apoi publicată în româneşte în 1951 de o editură argentiniană de dreapta, al cărei proprietar era un român expatriat (6). E incontestabil că în 1941 tensiunile din afara teatrului, starea sufletească a spectatorilor, teama lor, lehamitea lor, deprimarea şi disperarea lor erau în sintonie cu opera teatrală, extrem de jenantă, într-un fel de exaltare a morţii “sublime” pentru o “cauză glorioasă” (7).

Nici lui Eugen Weber nu i-a scăpat raportul ce se impune între spiritul legionar şi tema centrală a Ifigeniei eliadiene: În câteva note introductive la piesa sa Iphigenia (Valle Hermosa, 1951), profesorul Mircea Eliade explică în ce fel jertfa, sacrificiul, este o concepţie arhaică, pe care el o pusese deja în discuţie într-o lucrare scrisă în timpul războiului,Comentarii la legenda Meşterului Manole (Bucureşti, 1943). Ifigenia îşi sacrifică viaţa pentru a deschide calea unei armate; Manole, meşter zidar dintr-o veche legendă românească, îşi sacrifică soţia pentru ca biserica pe care o zideşte să poată rămâne în picioare. Sacrificiul uman făcut pentru ca un lucru, cum ar fi o construcţie, să dureze sau să reziste, este echivalentul unui transfer mistic al sufletului din trupul omenesc muritor în noua construcţie: nu numai că în acest fel construcţia dobândeşte un suflet, dar şi victimei i se dăruieşte un trup nou, minunat şi mai durabil. Pentru Manole, acest trup va fi reprezentat de mănăstirea pe care o ridică. Pentru Ifigenia, el va fi războiul şi victoria obţinutpă de tatăl ei, Agamemnon, împotriva Asiei şi Troiei.

Dar printre rudele spirituale ale Ifigeniei lui Eliade nu se află numai Meşterul Manole: se află şi ciobanul din balada populară Mioriţa. O observă cu îndreptăţire Mircea Handoca, arătând că “viziunea de ansamblu, valenţele si semnificaţiile pe care scriitorul le atribuie mitului sunt aşezate într-un spatiu spiritual mioritic” (8) şi atrăgând atenţia asupra acestor cuvinte ale Ifigeniei: “… cum cad luceferii la nunta mea! şi murmurul apelor, şi foşnetul brazilor, şi geamătul singuratăţii, toate sunt aşa cum le-am ştiut!”.

Studiind balada Mioarei năzdrăvane, Eliade va spune că “moartea asimilată unei nunţi este o temă “folclorică arhaică, avându-şi rădăcinile în preistorie” (9). Dar acest motiv de origine preistorică devine un element important al spiritualităţii legionare: “Moartea, numai moartea legionară / ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”, spune Imnul Mişcării, compus de poetul Radu Gyr***.

Motivul cuceririi biruinţei prin moarte, pe filiaţie creştină, se regăseşte clar atestat în Ifigenia. Eroina nu va fi sacrificată asemenea soţiei Meşterului Manole, zidită de vie în zidul construcţiei. “Sufletul meu, spune în faţa sacrificiului iminent, nu va rămâne închis între zidurile unui palat, ca într-un nou trup de piatră. Sufletul meu nu va face să dureze nici o clădire înălţată de mâna omenească”. Viaţa postumă şi biruinţa Ifigeniei se vor întruchipa în ceva încă mai măreţ. La vederea flăcărilor rugului care-i vor mistui trupul, ea rosteşte aceste cuvinte: “Priviţi! Mormântul meu nu va fi pe pământ! Sufletul Iphigeniei va face să izbândească şi să dureze altceva, cu mult mai preţios, din altă lume! Sufletul Iphigeniei va da viaţă unui mare război, unui îndepărtat vis! Acolo mă veţi găsi întotdeauna pe mine în faptele voastre eroice, în visul vostru cel mai de preţ: Troia!”. Prin sacrificiul ei, explică Eliade însuşi, “Ifigenia supravieţuieşte în acel trup mistic care era visul lui Agamemnon: războiul împotriva Asiei, cucerirea Troiei” (10).

Încă din anul universitar 1936-37, ca suplinitor al profesorului Nae Ionescu, Eliade ţinuse un curs despre legendă, punând în lumină “valorificarea morţii rituale, singura moarte creatoare”. Iar acest “mit central al spiritualităţii poporului roman” el îl văzuse reîntruchipat în moartea jertfelnică a lui Ion Moţa şi Vasile Marin, pe frontul apărării lui Hristos în Spania.

Având în vedere această indiscutabilă conformitate a sa cu idealul legionar al jertfei aducătoare de biruinţă, putem oare afirma că versiunea eliadiană a vechii istorii a Ifigeniei ar constitui o utilizare instrumentală a mitului grecesc? Sau, pentru a folosi o sintagmă a lui Furio Jesi, o “tehnicizare a mitului”, adică una dintre acele “pseudoepifanii ale mitului provocate deliberat în vederea anumitor interese” si pe care Károly Kerényi le deosebeşte net de “epifaniile genuine ale mitului, absolut spontane şi dezinteresate” (11)? Nici măcar Jesi, adversar înverşunat al lui Eliade şi al Gărzii de Fier, n-a putut s-o susţină în deplină coerenţă cu sine, de vreme ce el însuşi a contrapus “găselniţele” fascismului italian ritualurilor legionare. Pe de altă parte, Eliade face ceea ce din punctul de vedere al lui Jesi n-ar fi cu putinţă: putem spune că ritualizează mitul. Iar aceasta în sensul definit prin următoarele cuvinte ale lui Mircea Handoca: “S-ar putea vorbi chiar de o autohtonizare a străvechii legende, preluată de autorul român în valorile ei iniţiale, şi nu modernizată. Mircea Eliade se întoarce la izvoarele mitului, la arhetipuri ce s-au concretizat mai apoi într-o diversitate de expresii artistice” (12).

Pentru a ne convinge de asta, ar fi suficient să observăm în ce măsură doctrina jertfei aducătoare de biruinţă se află desluşit atestată în tragedia lui Euripide. “Eu – spune Ifigenia euripidiană –  vin să aduc grecilor o izbăvire purtătoare de biruinţă. Luaţi-mă, eu sunt biruitoarea cetăţii Ilionului şi a frigienilor!”. Nu-i lipsit de un anumit înţeles faptul că François Jouan a echivalat acelei devotio (13) a romanilor sacrificiul Ifigeniei euripidiene. Devotio, după cum se ştie, era în religia romană acea formă particulară de votum prin care comandantul se jertfea pe sine cu scopul de a dobândi biruinţa în bătălie. “Forţa şi biruinţa” (vis victoriaque) le cere zeilor consulul Decius Mus, în acelaşi timp ofertant şi victimă sacrificială. Această concepţie a jertfirii de sine care descătuşează forţele şi aduce biruinţa se regăseşte şi la Racine.

Dintre toate expresiile artistice inspirate de mit, cea care-l ritualizează în chipul cel mai fidel şi mai eficace este fără îndoială Ifigenia lui Eliade. Şi n-ar fi putut să nu fie astfel, căci autorul român a fost martor la o devotio a unei întregi generaţii, a respirat într-o atmosferă saturată de spirit jertfelnic şi a adunat personal declaraţii care manifestau o dispoziţie spirituală “ifigeniacă”. Se pot cita câteva fragmente din Memoriile sale: “… Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decât purifica şi întări Mişcarea Legionară. Probabil că Codreanu, ca şi atâţia alţi legionari, au murit convinşi că jertfa lor va grăbi victoria Mişcarii. Mi-o repetase, de altfel, Puiu Gârcineanu, că ţelul suprem al Mişcării Legionare nu mai e nici măcar mântuirea individuală, printr-un eventual martiraj, ci “învierea neamului”dobândită printr-o “saturaţie de tortură şi jertfă de sânge” Singura infirmare masivă a cunoscutului refren că poporul român nu e religios (singurul popor creştin fără nici un sfânt, ni se amintea necontenit) a adus-o purtarea câtorva mii de români, în anii 1938-1939, în închisori sau lagăre, fugăriţi sau liberi”.

Acesta a fost, deci, scenariul ritualizării mitului Ifigeniei. Dar, dacă un astfel de mit a cunoscut între 1939 si 1941 o “epifanie genuină şi spontană”, care a fost rolul specific al lui Eliade? Răspunsul ne este cu discreţie sugerat de autorul însuşi, care la 16 martie 1974 scrie în Jurnalul său: “Stranie coincidenţă: am primit Ifigenia sed. Manuscriptum în timp ce scriam la o nuvelă ale cărei personaje sunt tineri actori ce fac repetiţie la o dramă intitulată Incognito la Buchenwald, o dramă enigmatică, ale cărei temă şi gen cititorul le distinge anevoie; dar în ochii personajelor, şi mai ales ai lui Ieronim Tănase (regizorul nuvelei mele Uniforme de general), ea avea în vedere, mai presus de orice, transformarea magico-spirituală a întregului auditoriu”.

Incognito la Buchenwald şi Uniforme de general reprezintă o fază aparte a prozei narative eliadiene: cea în care spectacolul teatral este văzut ca o formă de revelaţie şi de exerciţiu spiritual. Această temă se reîntâlneşte şi în nuvela Adio, care, după N. Steinhardt, “e o elegie legionară” (14), ca şi în romanul Nouăsprezece trandafiri, în care altădată mi se păruse a descifra semne criptice ale experienţei legionare a autorului (15). Este evident că în personajul Ieronim Tănase nu se afla numai Evola, dar şi Eliade însuşi, “evolianul” Eliade al anilor ’30, astfel încât ceea ce se spune despre acţiunea spirituală pe care Tănase îşi propune s-o exercite asupra publicului e valabil şi pentru autorul Ifigeniei. Acţiunea “magico-spirituală” a acestuia din urmă se desfăşoară dupa paradigma marii tradiţii tragice, întrucât “stârnind mila şi teama, săvârşeşte curăţirea (kátharsis) acestor patimi” (16). Şi iată că astfel aceeaşi funcţie kathartică asociată tragediei îşi află locul ei în strategia spirituală legionară: cea pe care Corneliu Codreanu a indicat-o nu odată apelând la cuvinte şi imagini corespunzătoare unui adevărat şi mare “război sfânt”.

în româneşte de Răzvan Codrescu