Ciobanii cer audiență la Academia Română
Domnule Președinte al Academiei Române,
Domnilor academicieni,
Mi-ar plăcea să aflu că bat la uși deschise, dar mă îndoiesc. Așa că-mi voi permite, sub stare de necesitate aflându-ne, să fiu mai didactic chiar și la acest nivel, academic, și să vă fac cunoscută relația strânsă care există între domniile voastre și ciobanii care, în urmă cu câteva săptămâni, au protestat în fața Parlamentului, a Guvernului! N-ar fi fost rău și nepotrivit să protesteze și în curtea Academiei Române!… Aveau de ce!
Datele problemei sunt următoarele:
(1) în România de azi, de după1948, dar mai ales după 1990, s-au aplicat o serie de măsuri, legi, reglementări care au lovit cu nepăsare în practicanții oieritului tradițional, în ciobanii și păcurarii noștri legendari, în urmașii lor din zilele noastre. Printre aceste măsuri se remarcă acele reglementări care au îngrădit, iar uneori au făcut imposibilă, practicarea transhumanței turmelor de oi, de-a lungul și de-a latul Țării. De mii de ani „economii de oi”, cum erau numiți ciobanii în actele administrative în urmă cu un secol, s-au pendulat cu turmele între munte și câmpie, între zona montană carpatică, unde se află de mii de ani satele mocanilor, și evantaiul de câmpii în care toamna coborau la iernat cu turmele.
Nota bene: nu vorbim de „ciobănași cu trei sute de oi”, ci de turme bine întocmite, care nu puteau fi gospodărite decât de echipe alcătuite din zeci de persoane, capabile să facă față nu numai ursului, ci și atacului înarmat al unor tâlhari la drumul mare. Turmele acestea, până ajungeau la locul de iernat, se prelingeau la vale ca niște veritabile flotile pe uscat, țineau legătura unii cu alții și erau gata să dea oricând riposta cuvenită unor răufăcători!… Exista o rânduială în mare parte azi uitată, dar care a făcut posibilă funcționarea acestei instituții curat românești care a fost păstoritul transhumant! Care este cu totul altceva decât nomadismul! Păstorii transhumanți își aveau la munte satul de baștină, cu gospodării întemeiate, unde îi așteptau pe fiecare femeia și puzderia de copii…
Ba mai mult: turma de oi era o veritabilă entitate socială. Turma, ceata de păcurari care o gospodăreau, de la strungar până la baciul ăl bătrân, interacționau pretutindeni cu localnicii, în felurite chipuri, contactele umane erau numeroase, chiar dacă izbucneau și conflicte între țăranul care își lucrase ogorul și ciobanul ale cărui oi mai scăpau în grâul de cu toamnă semănat!…
Străbunicul meu Licoi din Rășinari își ducea oile în bălțile Nistrului la iernat, iar când le ducea în Crimeea, le ținea acolo doi ani, după care revenea la plaiul muntelui, unde-i iarba cea mai spornică! Alți mocani coborau la iernat până pe țărmul Bosforului, Dobrogea fiind mereu călcată de pasul mărunt al oilor bârsane… De-a lungul acestor trasee și de-a lungul anilor, păstorii români au întemeiat așezări omenești, multe dintre ele devenind apoi sate și târguri, orașe de câmpie românești! Însăși capitala românimii a fost astfel fondată!
Descălecatul istoric legendar a fost premers de păstoritul transhumant, practicat în toate direcțiile în jurul arcului carpatic.
În primul rând prin păstori, prin oieri, prin ciobani, prin mocanii care au străbătut spațiul balcanic și nord-dunărean în toate direcțiile, teritoriul de limbă română s-a lățit în mod pașnic și trainic, printr-o colonizare sui-generis cum nu mai întâlnim în istoria altui popor european. Nu întâmplător urmele acestor mocani ardeleni sunt vii și numeroase dincolo de Nistru până în zilele noastre! Chiar și dincolo de Bug, ba chiar și în Caucaz au supraviețuit până azi sate mocănești!…
Fără tragicul accident istoric numit revoluția bolșevică, amprenta românească dincolo de Nistru s-ar fi făcut mai apăsat, mai trainică, poate chiar definitivă! Așa s-a ajuns la paradoxul românesc, al câtelea?!, potrivit căruia suntem poporul ciudat care, singurul dintre toate popoarele europene, s-a lățit spre Răsărit! Spre Est! Nach Osten, vorba neamțului! Noi n-am făcut lozincă propagandistică din aceste cuvinte, ci le-am înfăptuit, discret și eficient!… Nemții au rămas cu vorbele, cu sloganul zgomotos, cu povara victimelor provocate de idei născocite, noi cu realitatea faptelor crescute organic din ființa noastră!… Ne-am lățit spre Răsărit fără să tragem un foc de armă! Argumentele noastre au fost altele!
Urmele acestor colonizări, ale acestui descălecat românesc străvechi, le găsim și în Nord-Vestul slovac, ucrainean ori polonez…
Pe scurt, noi, românii, le datorăm ciobanilor transhumanți, vestiților „les bergers de Karpathes”, faptul că limba română „s-a lățit” pe un teritoriu atât de vast! Cel mai întins din Europa! Fără această acțiune firească și fericită pentru destinul nostru românesc nu ar fi existat temelia României Mari! Căci, înainte de a fi teritoriu administrat de aceeași autoritate publică, România Mare a fost una, singură și indivizibilă, prin limba care în 1918 se vorbea de sute de ani pe teritoriul de dincolo de Tisa până dincolo de Nistru! O singură limbă este vorbită de la un capăt la altul al acestui tărâm românesc, dându-i identitate lingvistică și etnică deopotrivă! O identitate inconfundabilă! O identitate de basm trăit!
Una peste alta, toate astea au însemnat consolidarea unei unități de grai și simțire etnică tot așa: fără egal în Europa! „A simți românește” este un concept care ne definește și ne particularizează! Românul ne-școlit de pe Tisa se înțelege fără nicio dificultate cu românul ne-școlit de pe Nistru! Iar această constatare i-a umplut de uimire pe toți specialiștii!
Firește, sunt diferențe dialectale și în limba română, dar ele nu s-au adâncit atât de mult ca-n limba italiană sau germană!… Iar acest miracol a fost posibil datorită laborioasei pendulări a turmelor de oi, cu ciobanii aferenți! Această circulație a afectat benefic întreg teritoriul limbii române în două feluri: lărgindu-i hotarele și asigurându-i o unitate pe care eu aș numi-o stilistică, ceea ce înseamnă mai mult decât unitatea lingvistică. Este vestita unitate spirituală a românilor!… O datorăm ciobanilor! Păstorului mioritic! Oierului trudnic și năpraznic deopotrivă! Mocanilor! Așa cum sună etno-denumirea noastră printre frații aromâni: mucani! Mucanii din nordul Dunării! Noi, românii!
(2) Pe de altă parte, Academia cu care ne fălim toți românii, s-a fost înființat legându-și destinul de limba română, angajându-se solemn să-i acorde cea mai mare atenție, să se ocupe de cultivarea unei limbi autentic românești, să o studieze științific, identificându-i corect obârșiile și regulile de funcționare, punându-i în lumină valorile expresive, subtilitățile și unicitatea estetică.
Dacă aceasta este menirea asumată de întemeitorii Academiei Române, va trebui să deducem datoria de recunoștință pe care Academia Română o are față de „autorii” limbii române! Făuritorii limbii române sunt mai mulți, de prin toate straturile sociale și culturale ale Neamului, ale societății românești. Intră aici și țăranul agricultor, și muncitorul din fabrică, preotul din Biserică sau oșteanul gata să-și dea viața pentru apărarea celor ce vorbesc limba română, pentru apărarea teritoriului de limbă românească! Intră la socoteală și învățătorul, dascălul și profesorul din școlile Patriei, intră scriitorimea care dă cea mai rafinată expresie a limbii comune, limba literară, poetică…
Dar dintre toți aceștia se detașează ca autori, ca purtători și păstrători ai limbii române păstorii, ciobanii, atât ca făuritori ai unui folclor specific extraordinar de bogat, de variat, cât și ca exponenții itineranți, pe întreg spațiul românesc, ai unui model de glăsuire și sensibilitate românească!
Drept care, stimați maeștri academicieni, consider că se cuvine să vă simțiți într-o solidaritate aparte, specială, cu ciobanii de azi și de totdeauna. Ei v-au oferit, s-ar putea spune, „obiectul muncii” academice! Fără ei ce s-ar fi făcut limba română?! Ce s-ar fi fi făcut Academia Română?!
Vă aduc la cunoștință că legiuitorii de care avem parte în ultimele decenii au lovit cât au putut de dur în această breaslă! Din neștiință mai ales, din ciocoism alții, din prostie, dar și din pricina lipsei de vigilență (sic!) a Academiei, neisprăviții din Parlament și Guvern au scos nenumărate legi care, dacă se aplicau întocmai, n-am mai fi avut picior de mioară în munții noștri! Să le mulțumim ciobanilor care, prin cerbicia lor, s-au împotrivit strâmbelor legiuiri și nu s-au lăsat împinși în hăul dispariției de o legislație a cărei esență anti-românească și criminală ei au decelat-o fără greș, fără ezitare, chiar dacă nu a fost sesizată și de onor Academia Română!
Vă sesizez eu, stimați onorabili învățați ai Neamului, eu, ca român din prima generație care nu a păscut oile, vă fac atenți și, din clipa de față, răspunzători! Vă fac atenți la legislația mai veche și mai nouă în materie de păstorit, că lovește în temeliile organicității noastre ca popor, ca neam, ca societate! Vă fac răspunzători pentru lipsa de implicare de până acum și, mai ales, pentru cea viitoare, dacă veți considera mai departe că sunteți mult prea deasupra acestor legi care reglementează ce se întâmplă „la coada vacii”! Este în primejdie nu numai stâna să fie abandonată, ci și satul de munte, adică obârșia Neamului! Este nevoie de o atitudine corectă, care să discrimineze pozitiv păstoritul printre celelalte profesii și îndeletniciri. Să nu lăsăm imperativele strict economice să-i ghideze pe năucii care legiferează și guvernează, ci interveniți cu toată autoritatea pentru a restaura conștiința publică că fără ciobani, fără păstorit, fără protecția națională față de transhumanță, față de lumea muntelui, ne pierdem identitatea etnică, încetăm a mai fi români!…
În aceste vremuri de prigoană pentru păstoritul din România, să nu-i lăsăm să lupte singuri cu caracatița fals mondialistă, fals modernizatoare! Ciobanii din România au nevoie de sprijinul întregii suflări românești și mai ales de solidaritatea la nivelul cel mai înalt: al elitei intelectuale a Țării! Al Academiei Române!
Domule Președinte al Academiei Române,
Domnilor academicieni,
Plecați-vă asupra nevoilor Neamului, preluați inițiativa la ceas de cumpănă, luați legătura cu Ministerul Agriculturii, cu asociațiile profesionale din domeniul păstoritului, al satului românesc, și cu lumina minții savante atotștiutoare identificați reglementările subtil anti-românești, anti-naționale din legislația așa zis europeană care ni se impune! Oierii români au dreptul la o legislație care să acorde prioritate nu eficienței economice, ci aportului spiritual pe care numai ciobanii, numai viața pastorală, numai satul de munte l-au adus și îl pot aduce la sănătatea morală și sufletească a poporului român, la confortul spiritual național!
Prin tradiție, ciobanii și-au trimis copiii mai înzestrați să urmeze școlile cele mai înalte! Sub cupola Academiei au ajuns mulți feciori ai păstorilor din munți! Ai satelor de mocani! Academia Română, ca și întregul Neam românesc, are datorii de recunoștință față de înaintașii celor care azi sunt ținta unor legi smintite, criminale!
Mai presus de orice, țineți cu Țara și cu Neamul, domnilor academicieni! Fiți alături de cei care nu și-au pierdut speranța și fac tot ce pot și ei pentru salvgardarea Țării, a Neamului. Dumneavoastră sunteți însă cei aleși de Dumnezeu să puteți face cel mai mult pentru Ceilalți! Pentru Omenire, pentru Neam! Cât să vă mai așteptăm să veniți în fruntea noastră?!
Lăsați pentru o clipă de istorie tihna bibliotecii și a laboratoarelor, și ieșiți în lume, cetatea are nevoie de autoritatea și clarviziunea înțelepților Neamului! Profitând de absența voastră din viața publică, au ajuns să ne guverneze repetenții clasei, analfabeții pe care numai lăcomia și nerușinarea îi evidențiază! Nu lăsați Țara pe mâna nerozilor și ticăloșilor, a vînduților, a cozilor de topor! Poporul român are dreptul la sfetnicii săi cei mai înțelepți cu care Dumnezeu ne-a binecuvîntat! Poporul român vă așteaptă!
Cu plecăciune,
Ion Coja
Buriaș, 8 aprilie 2016
Nişte comentarii :
Mos Nae, 06-12-14 03:53
De adaugat ca intr-o carte a lui Pliniu cel Tanar, se mentioneaza, ca cea mai cautata branza la Roma in piata era ‘caseum ciobanorum’, deci cuvantul cioban nu vine din turca, ‘casul (branza) ciobaneasca’ e mai vechi decat aparitia turcilor in Europa. La arieni ‘cio’ este batz, din el se poate forma cuvantul ‘cio-mag’, iar ‘ban’ inseamna ‘sef, conducator,’.
Mos Nae, 06-12-14 03:45
Doresc sa-i intaresc lui COA unele afirmatii referitor la DEX. Eu am cautat un singur cuvant in DEX si nu l-am mai cumparat, iata de ce. Cand eram copil in satul meu pe valea Mostistei (acolo sunt sate vechi moshtenesti, de rumani care se bateau cu pumnu-n piept si se mandreau, ca ei nu au muncit neam de neamul lor la stapan), pe drumul de langa casa noastra trecea soseaua, drum stravechi dela Bucuresti la Lichiresti (Calarasi) si mai departe, hat spre Constantinopole (Tzarigrad), curgeau toamna ciopoarele la iernatec in lunca Dunarii, zi si noapte vreo 3 saptamani. Si bunicii mei erau moshteni, cu armane in camp. Primavara, curgeau invers, spre munte. Bunicul meu, primar in sat ma ducea cu caruta in lunca la stanele mocanesti sa luam cascaval. Noi desi aveam oi (nu era gospodarie de ruman fara oi, cel mai prost avea 15-20 de capete), cascaval nu faceam, ca nu stiam sa facem, taranii nostri erau plugari din tata in fiu, faceam branza (pentru casa, nu vindeam, de pomana se dadea dar
era mare rusine sa ceri bani pe lapte, branza, vin, paine, nu mai zic de apa). Ce am constatat eu atunci: rotocoalele de cascaval se carau in desagi pe samarul purtat de cai si nu pe magari, ca sa nu ia miros. De la cal nu ia miros. De aceia ii ziceau branza de cal, cas de cal. Si mai era ceva: Cand fierbeau casul, baciul cel batran care stia rostul, canta din caval o melodie, care atunci cand gata melodia, ciobanii trageau de pe foc cazanul. Apoi il luau casul la framantat si iar canta baciul alta melodie si cand gata il puneau in forme, ca niste vascalii de ciurel, facute din lemn de rachita. Cavalul este un fluier lung si gros, care poate fi folosit si ca ciomag. In Dex scrie, ca numele de cascaval se trage din turca. Eu am fost in Turcia in multe porturi, fiind
navigator maritim si duceam cascaval din tara pe care il dam la schimb pe haine de piele si altele. Cand am intrebat pe turci de cascaval niciunul nu a cunoscut ce inseamna, iar cand i-am aratat roata de cascaval, si-a venit de acasa si mi-a zis: ‘Aha, romen peinery !’ ceeace se traduce ‘Aha, branza romaneasca!’. Acum dupa multi ani, zic si turcii kyskaval, dar adauga, ‘romenge peinerlar’. In DEX se afirma un neadevar. Lipsa de cercetare din lene, sau rea vointa? Cautind in noul Dex, am gasit multe si felurite dezacorduri, multe trimiteri la maghiara
sau la bulgara de cuvinte neaose romanesti. A se vedea cuvantul ‘treaba’ si englezescul ‘trouble’, iar DEX-ul ne trimite in bulgara. Si bulgarii au cvantul, cu toate ca are alt inteles, e sigur ca vine de la vlashi, dela traci. Este si in rusa, ‘trebovaty’, care inseamna a cere, a impune. Sunt multe de lamurit, de luat de la capat, ma tem ca nu mai are cine, ca tineretul spurcat la smartphone, nu se va mai apropia de vreo biblioteca. Cati, or fi citit pe .Densusianu?
Mos Nae, 06-12-14 02:52
Fiind comandant de nava, am facut escala la Bejaia de mai multe ori. Aici am cunoscut populatia amazigh, care se deosebesc de algerienii de origine araba, cu care nu se prea au la inima. Se poate spune ca sunt in conflict mai tot timpul. Am fost in satele lor in munte si am ramas surprins ca oameni foarte simpli spuneau ca stramosii lor se trag de la Dunare si Carpati si ca sunt neam cu romanii. Majoritatea au ochii verzi. I-am vazut cum isi fac opinci (opancu), aceleasi cum le faceau taranii din satul meu natal, folosind toval de bovina, meshina de piele de oaie sau vitel, daltitza si sulac (sulaku). Costmele nationale in special la femei si copii sunt aproape indentice. Multa asemanare cu Oash. Cuvine asemanatoare cu romana: malai, bete,
brau, garla, mer (mar), apos (umed), guina (gaina), etc. Satele lor sunt cocotate pe creste sau ascunse pe vai, pe maluri de parauri, terenul fiind foarte arboros. Sunt crescatori de animale, oi, capre, cai de munte, asini, bovine. Agentul navei, care m-a dus acolo era tot kabili si facuse facultatea la Iasi.
lesreveserealisent, 02-11-14 21:16
Cartea lui Buonaventura Vulcanius poate fi descarcata de aici:
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k930027/f4.image.r=Bonaventura%20Vulcanius.langFR
Nota: la cautarea „Dacia” avem gasite peste o mie de carti si manuscrise.
Sursa este : http://www.ariminia.ro/ro/comentarii/?pag=2
E aevea aia cu „caseum ciobanorum” din Pliniu cel Tânăr ?
Sau e o urechelniţă de pe internet ?
Zău că nu ştiu. Tocmai asta încerc să aflu. Poate ne ajută cineva mai vrednic şi mai citit.
Surena , sau poate nu ?
E minunata injunctia ce o formulati aici dar tare ma tem ca ‘CI-U-BANII’ din academie sunt surzi!
Bineinteles ca este minunat ca nu v-ati descurajat si ca le-ati scris exhortatia!!!
Dar dece raman ei surzi – fuduli de urechi?
Fiindca si academia e sub ocupatie alogena, nu prea vezi romani etnici in ea!
Deci se poate vorbi despre Academia din Romania, dar nu despre Academia Romana.
Exista o asemanare cu ‘ presa din Romania’, dar care nu se poate denumi presa romana:
> Cum stam si cine ne informeaza ( intoxica ) potrivit intereselor lor?
> Romaneasca… presa?
> Scris de Andrei Popescu
> Expresia „presa românească” este folosită
> greşit atunci când este atribuită publicaţiilor din
> mass-media de la noi din ţară care livrează mizerie
> publicului românesc în fiecare zi. Evenimentul zilei,
> Adevărul, PRO-TV şi alte publicaţii tipărite, online
> sau posturi TV sunt deţinute de străini. Acestea au
> programe şi livrează constant informaţii trunchiate
> menite să manipuleze şi să modifice percepţia
> românilor. Prin materialele publicate şi promovate se
> comportă precum ceea ce sunt: trusturi anti-româneşti.
> Cum pot fi atunci încadrate în categoria „presa
> românească”? Doar pentru că titlul publicaţiei şi
> materialele publicate sunt în limba română înseamnă că
> acel trust de presă este românesc? Doar pentru că mulţi
> autori ai articolelor publicate, mulţi redactori,
> moderatori şi regizori TV au nume româneşti, înseamnă
> că presa este românească?
> Ce înseamnă presă românească?
– Ce înseamnă românesc?
– Păi hai să vedem în dexonline:
> ROMANÉSC,
-Ă, romanești, adj. (Livr.) Care are
> caracter de român, propriu românului. Care conține fapte,
> idei, întâmplări demne de un român.
> Se încadrează presa deţinută de străini şi care
> livrează publicului larg mizerii manipulatorii
> anti-româneşti în categoria „românesc”? Eu zic că
> nu. Şi atunci, propun să nu mai folosim expresia greşită
> „presa românească”, pentru că nu e românească
> deloc,
> ci să folosim expresia „presa din România” atunci
> când ne referim la trusturile de presă (TV, ziare,
> reviste, posturi radio, site-uri de ştiri online etc) care
> activează la noi în ţară. Este corect să spunem
> „presa din România” pentru că într-adevăr activează
> în România, însă asta nu înseamnă că ar fi proprie
> nouă românilor, demnă de români sau benefică
> românilor, ca să fie şi românească. Din contră, este
> proprie străinilor şi este anti-românească.
> Presă românească din păcate nu prea avem –
> informare cu adevărat românească se mai găseşte
> ici-colo pe site-urile şi blog-urile încă libere.
> De ce este presa importantă?
– Pentru că invadarea,
> colonizarea, exploatarea, prăduirea unui popor se
> realizează în zilele noastre (printre altele) şi prin
> „anestezierea creierului” poporului atacat. Iar această
> anesteziere (care înseamnă imposibilitatea
> de a pricepe ce ţi se întâmplă, imposibilitatea de a
> identifica sursa reală a problemei, imposibilitatea de a
> identifica şi implementa o soluţie de scăpare) se aplică
> asupra poporului român (şi celorlalte popoare invadate de
> mafia internaţională) prin Şcoală
> şi Mass-Media.
> Adevăraţii stăpâni ai presei
> din România
> I. Caracatița „Hearst”
> William Randolph Hearst, faimosul evreu american care a
> fondat imperiul numit „Hearst” în toată lumea. În
> Romania îi spune «Sanoma Hearst Romania SRL» și
> directorul general este bineînțeles o evreică pe nume
> Elisabeth Loesberg.
> Compania Hearst deține următoarele ziare și
> publicații:
> Beau Monde
> Bucătăria de azi
> Casa și grădina
> Cosmopolitan
> Femeia
> Femeia de azi
– FHM
> Mami
> Mămica de azi
> Marie Claire
> Național Geographic
> Sănătatea de azi
> Story
> II. Caracatița „Ringer”
> Michael Ringier și soția sa Ellen Ringier sunt evreii
> din Elveția care dețin o caracatiță
> internaționala. Directorul general al «Ringer Romania»
> este bineînțeles un evreu pe nume Marius Hagger.
> Compania evreiasca Ringer România deține următoarele
> publicații:
– 100 cele mai bune companii pentru care să lucrezi
> 100 femei de succes
> 300 cei mai bogaţi români
> Bolero
> Bravo, Bravo Girl
> Capital
> Compact București
> Evenimentul Zilei
> Evenimentul Zilei de Duminică
> Evenimentul Zilei – ghid TV
> Libertatea
-Libertatea – Ediția de duminică
> Libertatea Integrame
> Libertatea pentru femei
> Libertatea pentru femei – Horoscop
> Libertatea pentru femei – Rețete
> Libertatea pentru femei – Totul pentru mama mea
> Libertatea Special Sănătate
> Libertatea – Supliment Weekend
> Lumea Femeilor
> Lumea Femeilor Style
> TVMania
> TV Satelit
> Unica
> Unica Wedding
> III. Caracatița „Media Promo Valores”
> Hadrian Mateescu. Atât Hadrian Mateescu, cât și
> directorul general al ziarului Click, care este
> bineînțeles un evreu pe nume Adrian Halpert, sunt
> evrei.
> Caracatița evreiască Media Promo Valores deține
> următoarele:
> Adevărul
> Adevărul de Seară
> Averea
> Averea Ghid TV
> Click
> Click de Duminică
> Click Ghid TV
> Dilema Veche
> Dilemateca
> IV. Caracatița „Central European Media
> Enterprises”
> Ronald Lauder este un evreu cunoscut și președinte al
> CME. Această caracatiță evreiască se extinde pe tot
> cuprinsul Europei Centrale și de Est. Pe 10 Iunie 2007,
> evreul Ronald Lauder a fost ales președintele Congresului
> Mondial Evreiesc. Fiica sa Jane
> este căsătorită cu un evreu pe nume Kevin Warsh care
> este guvernator la Rezerva Federală SUA.
> Caracatița evreiască Central European Media
> Enterprises deține următoarele publicații:
> Acasă
> MTV România
> Pro Cinema
> Pro TV
> Pro TV Internaţional
> Sport.Ro
> V. Caracatița „Kohlberg Kravis Roberts”
> Această caracatiță evreiască se extinde în toată
> lumea, în special în SUA și în Europa. Fondatorii și
> patronii sunt evreii: Jerome Kohlberg, Henry
> Kravis si George R. Roberts.
> Deține mai multe sub-companii, printre
> care: ProSiebenSat.1 Media AG și SBS Broadcasting Group.
> Cele două sub-companii dețin:
> Următoarele posturi TV:
> Prima TV
> Kiss TV
> Posturi de radio:
> Kiss FM
> Magic FM
> One FM
> VI. Caracatița „News Corporation”
> Caracatița News Corporation este una dintre cele mai
> mari și lacome caracatițe din lume. Este deținută
> de evreul Rupert Murdoch.
> B1TV este deținut în proporție de 12,5% de
> caracatița News Corporation.
> News Outdoor Group este o subcompanie a companiei
> evreiești News Corporation care se ocupă cu publicitatea
> outdoor (bannere sau panouri mari prin orașe sau în afara
> lor).
Ma tem sa nu fie acesta un strigat in pustiu. Dar un strigat care trebuie strigat, ca sa zic asa!
Pana la tatal meu, care a fost invatator, toti barbatii neamului nostru au fost ciobani. Traditia familiei spune ca au trecut pe la jumatatea secolului 15 din zona Campulungului Muscel, in zona Branului, apoi s-au tras, incet incet, spre Muntii Bretcului, stabilindu-se in comuna Bretcu, ultima din Ardeal, spre Moldova. De aici, plecau la iernat in Baltile Siretului. Iata un fragment din romanul meu „Cei 7 beduini” in care am povestit felul in care a murit strabunicul meu, Petrea. El a avut patru feciori, Ion fiind bunicul meu.Cei trei frati ai lui erau niste oameni cat un munte, semanand cu tatal lor, numai Ion era mai prizarit, de asta, cand il vedea, strabunicul ii spunea ” Urat mi-a fost de omul nevoias”. Asta, cred eu, l-a si facut pe bunicul sa plece de acasa si sa se faca … marinar pe corabiile ce acostau la Galati sau Braila. S-a intors tarziu la Bretcu, pe la vreo 40 de ani, cand s-a apucat de ciobanie, pe la 45 de ani s-a casatorit, a avut 3 fete si 2 baieti. Cel mai mare dintre baieti a fost tatal meu. Dar, iata fragmentul cu povestea strabunicului meu, un pic transformata literar, ca sa se potriveasca cu celeleate personaje, dar adevarata in totalitate in structura ei:
Seara, pe când tata se trăsese lângă foc cu ciobanii la poveşti şi la o ulcică cu vin, moş Ilie mi-a povestit despre bunicul meu Petrea, tatăl tatălui meu, pe care n-apucasem să-l cunosc pentru că murise cu mult înainte de a veni eu pe lume.
Eram un fecioraş acolo, căruia abia începuseră să-i dea tuleiele, când bunicul tău, badea Petrea, Dumnezeu să-l hodinească, m-a tocmit cu simbrie, ciobănaş la o stâna de-a lui. De la el am învăţat aproape toate câte le ştiu de-ale oilor şi-a ciobăniei. Era un om tare aspru, iar cuvântul lui era întotdeauna lege. Şi era un bărbat cât un munte, bine legat şi puternic ca un taur, de oftau toate muierile… dar mai dă-le, Doamne iartă-mă, pustiului de muieri, că m-am luat cu vorba şi-am uitat că povestesc unui copil. A avut, după cum ştii, 3 feciori. Cei doi mai mari, lon şi Gheorghe, i-au semănat la stat şi bunicul tău era tare mândru de ei. Tatăl tău a fost mai prizărit şi din cauza asta badea Petrea nu-l prea avea la suflet, deşi era cel mai harnic şi mai ager dintre toţi.
Îmi aduc aminte c-a venit odată, împreună cu tatăl tau, care să tot fi fost de vreo 17 sau 18 ani. Badea Petrea a început, după obiceiul lui, sa cerceteze mai întâi dacă stâna e tocmită bine şi după ce-a văzut cu ochii lui mioarele, a cântărit din ochi rotogoalele de caş şi a gustat din brânză, a spus numai „Hmmm “, aşa ca pentru el, că n-ar fi spun vreodată o vorbă de laudă, ferit-a sfântul! Parcă-l văd şi acum, cum la plecare, punea desagii pe cai, ridicându-i cu o singură mănă şi lăsându-i uşurel pe spinarea lor, încetişor, să nu-i deşele. Apoi, uitându-se lung la tatăl tau, l-a prins şi pe el de ceafă şi l-a ridicat în aer c-o singură mână, ca pe un desag, spunând:
— Urât mi-a fost în viaţă, de omul nevoiaş!
Când au luat-o devale, ne-am uitat cu toţii lung după ei: bunicul tău mergea în frunte, caii părând pe lângă el nişte berbecuţi. Iar tatăl tău stătea pe cal, cu capul plecat, ruşinat şi plin de-amărăciune. Parca simţeam că n-o să-l mai văd ani mulţi, pentru că încă în vara aceea avea să-şi ia lumea-n cap! Mult mai târziu aveam să aflu că s-a dus la Galaţi şi s-a îmbarcat pe primul vas care i-a ieşit în cale, umblând hai-hui prin lumea largă, pe toate mările pământului, vreo 15 ani de zile, răstimp în care, la noi în sat, nu s-a ştiut nimic de soarta lui.
La doi ani, într-o primăvară, avea să se stingă şi bunicul tau. După cum ştii, noi, cei de la munte, mergem cu oile la iernat în bălţile şi câmpiile Moldovei de Jos, unde gerul e mai blând si iarna mai scurtă. Aşa am purces şi în toamna aceea, târziu, prin noiembrie, pe valea Putnei în jos, până în Bălţile Siretului, unde aveam înţelegerile noastre cu un boier bătrân şi unde ne făcusem noi sălaş, de câţiva ani de zile.
Era, ţin minte ca azi, în primăvara lui 1909, care s-a dovedit tare schimbătoare, de parcă primăvara e muma muierilor. Februarie s-a arătat cald şi blând, strecurându-ne în suflet nădejdi de primăvară, dar curând vremea s-a întors, a burniţat, burniţa s-a transformat în ninsoare şi a nins cu temei, ca-n decembrie. Apoi vremea s-a încălzit dintr-o dată, topind zăpezile şi umflând pâraiele, de n-a mai rămas pod sau punte în picioare.
Atunci a ieşit şi Siretul din albie, cuprinzând cu apele lui tulburi câmpurile cât vedeai cu ochii. Parte din oi, aflate în grija mea, erau la adăpost, pe o colină unde apele nu le puteau ajunge, dar celelalte au fost prinse, împreună cu badea Petrea, în luncă. În noaptea aceea a umblat de unul singur prin apă, ca să adune oile şi să le pună la adăpost.
Pe multe a reuşit să le scape de la pieire, dar lui, umblând atâta vreme prin apa rece ca gheaţa, i s-au obrintit picioarele. Degeaba l-am dus, când s-au retras apele, la spital la Galaţi, fiindcă deja picioarele i se înnegriseră şi doctorii au vrut să i le taie. Bunicul tău însă, nu s-a învoit la aceasta, odată cu capul. Când a înţeles ce-l aşteaptă, badea Petrea a hotărât că nu mai are la ce să trăiască. Pe mine, când i-am priceput gândul, m-a luat cu furnicături pe şira spinării, ca pe orişicine când se întâlneşte prima oară cu cea cu dinţii rânjiţi.
Nu puteam atunci să înţeleg de ce nu mai voia să trăiască, pentru că eu, în locul lui, m-aş fi agăţat de viaţă şi cu dinţii! Au trebuit să treacă ani şi să-mi încărunţească pletele ca să pot înţelege că nu întotdeauna viaţa este lucrul cel mai de preţ pe care-l putem pierde. Bunicul tău nu putea să se împace cu gândul că se va târâi toată viaţa şi că va fi el de-acum încolo calicul şi nevoiaşul satului! Când m-am dus din nou la el, nu l-am mai cunoscut! Nu mai voia să mănânce, iar pe obrazul lui slăbit şi plin de ţepi, apăruse deja pecetea morţii.
În săptămâna cât lipsisem (căci oile nu le puteam lăsa prea mult pe mâini străine), badea Petrea îşi încheiase socotelile cu viaţa. După ce i-am dat sama de starea oilor, cu toate cele, bob numărat, a chemat un notar şi şi-a făcut testamentul. Eu am dus la îndeplinire totul, fără sminteală, precum i-a fost ultima dorinţă! Mi-a lăsat şi mie o parte din oi, poate chiar mai multe decât meritam! Iar ultimele lui cuvinte nu le-am uitat şi cred că nu le voi uita niciodată: „Ilie, vreau ca oile ce se cuvin femeii mele să rămână tot în grija ta, cu drepturile ei şi ale tale, după vechile şi dreptele noastre învoieli. Iar de-o fi să se întoarcă ăl mic de pe unde-o rătăci, să-i faci şi lui parte din partea maică-si şi să-i dai şi lui 100 de oi, aşa cum le-am dat şi fraţilor lui. Şi să-i mai spui, Ilie, negreşit, dacă îl vei mai vedea vreodată, că eu, tatăl lui, îl rog să mă ierte.“
V-am citit cartea. Asteptam si urmarea, vad ca mai aveti putirinta! Succes!