1.   Marea putere a Romei ni se arată în aceea că înfăţişa pentru sine ca şi pentru toate popoarele pământului nu autoritatea organizator-nivelatoare a unui administrator tiran, nu gloria cuceritoare de suflete a unui dionisyac supunător al întregului pământ, nu hieratica încorporare a unor zei atotputernici şi cruzi în trupul unor muritori proclamaţi zei, şi adoraţi cu teamă şi supunere de robi de cei credincioşi lor, nu strălucirea superioară a unei mari cetăţi a cugetării geniale supra-pământene, nu aspra autoritate raţională a unui consiliu de administrare prin delegaţii date unor regi, unor mari preoţi, unor bătrâni collegiaţi, ori unor generali, – ci un nou fel de religiune.

Pentru întâia oară şi – până azi – pentru cea din urmă, în istoria omenirii se creă acel măreţ concept al Statului-Zeu, cu teribila voinţă a unei divinităţi abstracte, Roma, căreia, împăratul însuşi nu-i era decât un acolyt divin, şi de la care proceda toată maiestatea, toată puterea, toată gloria, – acea religie politică în care fiece credincios admis la mysterii era un membru cetăţean cu depline drepturi egale chiar celor ale împăratului-zeu, asemenea căruia era în dreptul său de a deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultului Zânei-Mame. Iar ea însăşi, divinitatea eternă, Roma, nu-şi lua pristav al ordinelor ei imuabile pe muritorul făcut o clipă preot suprem al cultului ei, ci pe întregul popor al credincioşilor ei, în abstracţia lui supraumană: Senatul şi Poporul roman.

A fi roman însemna a fi un om de specie unică.

Vasile Pârvan, Memoriale, Bucureşti, 1923, p. 186

2.  Un complex de împrejurări fericite şi câţiva şefi abili făcuseră din daci, pe vremea lui Pompei, cea mai mare putere a Europei. Olbia, care rezistase la cinci secole de asalturi barbare, fu cucerită şi distrusă – şi de atunci înainte dacii, stăpâni ai Mării, ai gurilor marilor fluvii şi stăpâni peste pământurile roditoare din sudul Rusiei, putură ridica pretenţii pentru un rol suveran. Pe Dunăre, urcară spre Europa Centrală. Înfrânseră repede pe galii scordisci din părţile Belgradului, cucerind câmpia Ungariei de astăzi, de la ultimii moştenitori ai celtului Segovesc. Împinseră pe Boii din Boemia şi pe Noricii din Stiria. Sabii fură bătuţi în lupte sângeroase. (…)

De la Viena la Odesa, imperiul dacilor stăpânea cele mai importante vaduri de comerţ, ca şi pământurile cu solul şi subsolul cel mai bogat din Europa Centrală. În jurul lui Buerebista (“el nu fu niciodată învins”) şi al lui Deceneu dacii delirară de entuziasm şi de încredere în puterea lor, vreme de trei decenii. La un secol şi jumătate după Buerebista, Dacia ajunse din nou la mare faimă şi glorie sub celălalt rege al ei, Decebal. Atât sub acesta, cât şi sub cel dintâi, inima politică a Daciei bătea în cadrilaterul de munţi cuprins între apa Mureşului, a Sebeşulului şi a Streiului. Pe coastele de pe vârfurile a zeci de munţi din această regiune se înălţau tot atâtea cetăţi şi fortăreţe, unde-şi aveau reşedinţa regii Daciei, ca şi sfetnicii lor militari şi religioşi mai de seamă. Una din aceste cetăţi era capitala Daciei. De pe munţii lor, privirea prindea în zilele senine toată Transilvania încinsă de munţi. Rotindu-şi de acolo privirile şi gândul, Buerebista şi Decebal trăiau, putem spune, articulaţia şi dimensiunile geografice ale Daciei şi descifrau fizionomia şi destinul fiecărui organ geografic al acesteia. De acolo pornind, se oţeliseră Dacii “în vântul largului”.

Camille Jullian, Histoire de la Gaule, Paris, 1920-26, în Prefaţă şi în cap. I, Popoarele vechi ale Europei

 

3. Dacii au fost primul popor barbar cărora stăpânitorii lumii le-au plătit tribut, pe timpul împăratului Domiţian; Traian a trebuit să poarte un război sângeros cu regele lor Decebal, împăratul reuşind să transforme Dacia în provincie romană; mulţi dintre daci s-au retras, alţii încet, încet s-au romanizat.

M. Soloviov, Istoria Rosii s drevneişih vremen, Cartea I, Moscova, 1960, p. 81

 

4. Când Roma din republică devine imperiu, Dacia era singura putere europeană care se mai putea măsura cu Romanii.

Horaţiu, Od. III, 6 Delevit urbem Dacus…

 

5. Geto-dacii primeau puternice înrâuriri greceşti pe Dunăre în sus – şi apoi romane pe Dunăre în jos –, dar în aceeaşi vreme ofereau o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a consemnat-o uneori cu mirare şi admiraţie, făcând din geto-daci aproape un popor fabulos, prin vitejie şi spiritul lui de dreptate.

Vasile Pârvan, Dacia, Bucureşti, 1957, p. 150-151

 

6. Timp de decenii întregi, o rezistenţă deosebit de îndârjită faţă de cuceritorii romani au opus dacii care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei şi Basarabiei până la Marea Neagră şi Nistru… Ce importanţă serioasă au acordat conducătorii romani victoriei aspra dacilor se poate aprecia după faptul că, timp de 123 zile, Roma a sărbătorit victoria lui Traian prin grandioase reprezentaţii.

  1. S. Derjavin, Istoriia Bolgarii, Moscova, 1908, p. 60

 

  1. Aurelian a rechemat legiunile; asta se poate admite, ca şi părerea că administraţia le-a urmat. Admit chiar că toţi care au putut s-au retras odată cu legiunile; dar masa colonilor, dar toţi cei care se numesc poporul nu au putut părăsi Dacia; chiar să fi vrut, nu puteau!

Altminteri, e de crezut oare că acei coloni, odinioară soldaţi, ieri agricultori, au devenit deodată nomazi?… Cum oare să admitem că un popor întreg de romani, posibil trei milioane de suflete, ar fi putut consimţi să se expatrieze? Aşa ceva nu e posibil: romanii întotdeauna au vrut să trăiască în teritoriile cucerite prin luptă, iar acolo unde au trăit ei s-au înfipt temeinic… Este oare rezonabil din partea noastră să presupunem că romanii, legaţi de Dacia printr-o şedere de 177 de ani, ar fi acceptat să părăsească tot ce posedau acolo?… Cei bogaţi, marii demnitari, e foarte probabil că s-au retras; cei mici, proletarii au rămas.

  1. A. Vaillant, La Roumanie, Paris, 1844, vol. I, p. 42-44

 

  1. Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche limbă română ca limba românilor; ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transilvania urmaşii vechilor coloni romani, despre care înseamnă pe scurt acestea: numele acestui popor în limba lui proprie este de roman, adică de la Roma, sau român.

Huszti András, O és újj Dacia, 1791, p. 135

 

  1. Românii locuiesc şi azi acolo unde, în urmă cu şaptesprezece secole, locuiau străbunii lor: popoare după popoare s-au succedat, stăpânind vremelnic ţinuturile Dunării de Jos, dar nici unul nu a putut desrădăcina de aici românismul. Apa trece, pietrele rămân, sună un proverb românesc. Hoardele care şi-au părăsit ţara lor pentru a emigra au pierit ca norii în bătaia soarelui, dar în Dacia românismul, plecându-şi capul, a lăsat să treacă pe deasupra sa furtuna, păstrându-se astfel pe pământul strămoşesc până când vremea bună le-a permis să-şi ridice capul şi să iasă din amorţire.

Traugott Tamm, Ueber des Ursprung der Rumänien, Bonn, 1891, p. 84-85 (Capitolul 6)

 

  1. Dacă istoricii şi cronicarii nu pomenesc de români – nici la nord, nici la sud de Dunăre – veacuri multe, e fiindcă izvoarele nu văd starea, ci mişcarea, fiindcă existenţa românilor în aceste regiuni unde se găseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuia relevat. Tot astfel nu se pomeneşte, până târziu, nimic despre albanezi, băştinaşi în regiunile locuite de ei. În cronici se notau evenimentele, nu curgerea uniformă a vremii; războaiele, nu viaţa paşnică; organizaţiile de state nouă, nu lipsa de organizaţie a celor cuceriţi. Întâiele ştiri despre români apar abia când încep şi ei să se mişte, când se răscoală, iau parte la expediţii războinice sau au oarecare legătură cu anumite personalităţi istorice.
  2. Puşcariu, Limba română, Bucureşti, 1940, vol. I, p. 325

 

  1. Emigrări de felul celei presupuse a românilor în secolul al XIII-lea sunt extrem de rare la popoare lucrătoare şi cu obiceiuri civilizate şi nu se întâmplă niciodată într-un număr atât de covârşitor.
  2. Sayous, Historie générale des Hongrois, 1876, p. 195-197

 

  1. Suntem membrii unui popor care are o conştiinţă puternică a valorii sale şi a demnităţii sale naţionale; prin sânge şi limbă noi suntem fraţi cu românii din regatul liber al României şi luăm ca martor pe Dumnezeu însuşi că numai moartea ne poate răpi naţionalitatea părinţilor noştri.

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 25

 

  1. Românii sunt oameni deosebit de viteji; nu există pe tot pământul un alt popor care, mânat de preţuirea gloriei şi a eroismului, să apere o ţară atât de mică împotriva unor duşmani atât de numeroşi, pe care îi atacă şi-i resping fără încetare.

Orzechowski, Annales… 1711 (după A. Popovici, La Question…, p. 36)

 

  1. Ei (moldovenii) se luptă cu atâta îndrăzneală, cu un asemenea dispreţ pentru moarte şi cu atâta încredere în ei înşişi încât deseori o mână de oameni au pus pe fugă armatele vecinilor.

Antonio Maria Gratiani, sec. XVI (după A. Popovici, La Question…, p. 36)

 

  1. De cât amar de timp durează polemica istoricilor în jurul pretinsei imigraţii româneşti, istoriografia maghiară n-a reuşit şi nu reuşeşte nici azi, să prezinte măcar un singur document medieval autentic care să înregistreze o imigraţie în masă ori sporadică, din care să rezulte cât de cât că românii au imigrat în Transilvania.
  2. Moga, Păreri istorice, p. 146

 

  1. Teama deci, pe care prietenii lui Hadrian o exprimaseră către acesta, că, retrăgând garnizoana din Dacia, erau să rămână o mulţime de romani în prada barbarilor, deveni o realitate sub domnia lui Aurelian. Legiunile fură retrase şi marea mulţime a cetăţenilor daco-romani rămasă expusă la prădăciunile barbare. Este de luat aminte că, în aceste spuse ale lui Eutropius, avem însăşi părerea romanilor contemporani asupra urmărilor pe care trebuie să le aibă părăsirea Daciei, adică a singurilor judecători competenţi în asemenea materie, şi că ne pare foarte straniu de a pretinde astăzi, să ştim noi mai bine decât romanii, cele ce a trebuit să se petreacă cu prilejul retragerii legiunilor din Dacia.
  2. D. Xenopol, Istoria românilor, vol. I, Ce credeau romanii despre părăsirea Daciei

 

  1. Pe teritoriul Daciei romane îmbrăţişarea noii religii se putea face numai prin limba latină, mai ales că limba localnicilor daci, în virtutea credinţei lor, nici nu dispunea de cuvinte pentru asemenea noţiuni esenţiale ale creştinismului ca înger, păcat, iertare, botez, cuminecare etc. Adică a te creştina însemna a trece la limba latină, a te romaniza. Altfel zis, în Dacia romanizarea s-a înfăptuit prin creştinare. (…)

Părăsirea acestei provincii de către forţele care întruchipau răul pentru o bună parte deja creştini, deci şi latinofoni, nu putea deloc să însemne o tragedie, ci invers, o uşurare (vezi Marx, Engels, ed. rusă, vol. 21, p. 147). Dimpotrivă, în Dacia romanizată, dar de acum liberă de urgia totalitaristă a stăpânirii imperiale, au început să se refugieze o mulţime de creştini persecutaţi în interiorul imperiului, ceea ce nu putea decât să întărească elementul romanic din nordul Dunării. De altfel şi arheologia vine să confirme că începând din secolul al IV-lea s-au înmulţit considerabil vestigiile romano-creştineşti în fosta provincie romană. Putem să afirmăm, deci, că după anul 271, romanizarea populaţiile din nordul Dunării, care era iminent însoţită de răspândirea şi afirmarea valorilor spirituale creştine, s-a intensificat şi fortificat.

Benedict Moldoveanu, “Glasul”, nr. 1, 1989, p. 11

 

  1. Românii merită din plin atenţia noastră ca locuitori ai unei insule latine într-o mare a slavilor, ca transmiţători ai culturii greco-romane în evul mediu, ca membri ai unuia dintre cele mai creatoare popoare autohtone ale antichităţii, ca victime şi beneficiari ai ultimei provincii cucerită şi prima părăsită de Roma – Dacia – şi ca păstrători, după retragerea romanilor, ai unui amestec de cultură autohtonă şi clasică, ceea ce face ca ţara lor să fie astăzi unică printre ţările socialiste europene.

Paul MacKendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Bucureşti, 1970, p. 9

 

  1. În privinţa posiţiei celei adevărate a originei românilor, locuitori în Principaturile Dunării, a driturilor şi a privilegiurilor lor celor vechi şi a neatârnării lor naţionale, n-aş putea crede că Cabinetul de la Neva să fie atât de ignorant. Aşadar, aceasta e numai o sumeţie din partea Ministerului, când îndrăzneşte a slobozi o aşa depeşă spre a orbi şi amăgi pre cei de tot proşti sau pe acei ce voiesc a fi orbiţi şi amăgiţi de politica sa.

Cum că noi ne tragem din Romani, n-avem trebuinţă de multe dovezi. Limba noastră, obiceiurile noastre, numele ţării noastre, al poporului nostru, ba chiar şi al fieştecăruia individ, ne dovedeşte şi istoria adevereşte. Rusia zăcea încă în întunericul barbariei, încătuşată în regiunile cele fioroase, pe când popoarele din Prinţipaturile Dunării, sub prinţii săi, se bucurau de neatârnarea lor şi se luptau pentru dânsa împotriva eroilor Europei şi ai lumii (Matias Corvin, Baiazet). Bărbaţii moldoveni în veacul al XVI-lea au luminat pe Rusia (Moisi Movilă, Mitropolitul Platon). Mâna şi braţul prinţilor români erau cerute pretutindenea, alianţa Prinţipaturilor cu Împărăţia Bizantină este cunoscută, însuşi Petru cel Mare a încheiat tractat cu Cantemir, Domnul Moldaviei. Cum îndrăzneşte dar Rusia de zice că naţionalitatea acestor Prinţipaturi, precum şi ele pentru dânsa, n-au fiinţat niciodată politiceşte?

  1. Kogălniceanu, Refruntarea depeşei ruseşti, 1848

 

  1. Ungurii cer să fim cu ei, însă pe două popoare numai interese reciproce şi comune pot să le unească; iară noi, românii, până când ei pretind încorporarea Transilvaniei suntem departe de a avea interese comune, căci ei vor să ne facă ţară ungurească, iar pe noi unguri. Din contră, noi vrem să fim români, nu unguri pe acest teritoriu, noi vrem ca Transilvania, şi până la Tisa, să fie Transilvania, nu ţară ungurească; noi vrem să fim români, nu unguri pe acest teritoriu, care este românesc, nu unguresc. (…) Ungurii vor supunere, noi egalitate.

Alessandru Papiu Ilarian, 1861

 

  1. Toate aceste evenimente dovedesc cât de puternic este sentimentul naţional în sufletul poporului român. Noi vă admirăm devotamentul pentru o viaţă naţională. Vă urăm curaj şi izbândă, puteţi conta în luptă pe simpatia celor mai luminate minţi din această ţară. Ca dovadă, vă facem cunoscută moţiunea propusă de dr. Bridges, sprijinită de venerabilul Spooner, care în mijlocul celor mai vii aplauze, a exprimat speranţa noastră că poporul român din Transilvania va obţine autonomia, regretând totodată că ungurii, care, cu 46 de ani în urmă, şi-au atras prin suferinţele lor simpatia Marii Britanii, tratează azi într-o manieră atât de inumană celelalte naţionalităţi.

Profesorul Morphile, discurs la Oxford, 1894 (după. P. Şeicaru, La Roumanie…, p. 278)

 

  1. Numai cu naţiunea maghiară poporul român nu s-a putut şi nu se poate înţelege, căci maghiarii încearcă în timpurile noastre, pe căi piezişe şi prin mijloace violente, să obţină astăzi de la români ce n-au fost în stare să obţină de la ei aproape două milenii precedente – desfiinţarea românilor ca naţiune. Maghiarii cer ca românii să uite limba, religiunea şi obiceiurile lor şi să devie maghiari.

Apelul Academiei Române către toate Academiile din lume, 1894

 

  1. Într-adevăr, în Transilvania există aproape 3.000 de şcoli populare, dar aceasta nu mulţumită bunăvoinţei statului maghiar, căci nu sunt cuprinse în bugetul statului, ci sunt întreţinute prin contribuţia persoanelor particulare de naţionalitate română, care nu ezită să-şi sacrifice ultimul bănuţ atunci când e vorba de cultură şi de educaţia copiilor. Aceste şcoli, dacă există, aceasta se petrece împotriva dorinţei intime a maghiarilor, care, de altfel, îşi dau toată silinţa de a distruge orice autonomie a românilor, atât în şcoală, cât şi în biserică.

Atunci când un popor, asuprit cum suntem noi, după ce şi-a plătit toate impozitele către stat, mai susţine, absolut de bună voie, cu contribuţii private, 3.000 de şcoli, aceasta ce dovedeşte oare? Un singur lucru: că setea de cultură a acestui popor este nelimitată şi că el ar fi atins un grad de civilizaţie mult mai ridicat dacă n-ar fi fost mereu împiedicat să-şi dezvolte aptitudinile.

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 102

 

  1. Am înţeles atunci mai bine ca oricând ce comoară zace în sufletul ţărănimii noastre şi de ce procesul istoric nu putea să aibă alt sfârşit decât acela pe care l-a avut. Insist asupra acestor însuşiri ale ţăranului român din Ardeal: cine nu le cunoaşte şi nu le recunoaşte nu înţelege nimic din evenimentele ce s-au precipitat în toamna aceea memorabilă. Tratativelor pe care, cu autoritate de bărbat de stat, Iuliu Maniu le-a purtat la Arad cu ministrul ungar Oscar Iászi, această mare putere ţărănească le-a dat suportul necesar şi autoritatea secretă. Iar cine a cutreierat în acele săptămâni Ardealul şi a văzut inimoasa activitate a multor intelectuali – în consilii şi gărzi naţionale – a trebuit să înţeleagă că toată această activitate febrilă se rezima pe fondul compact al unei puteri latente şi al unei cuminţenii adânci şi tăcute care venea dintr-o experienţă adunată cu economie din vremuri îndepărtate şi care nu se irosea în explozii superflue, dar corecta, prin muta ei disciplină, zelul pripit al unora şi rezervele laşe ale altora.

Adunarea de la Alba Iulia este, în primul rând, gloria nemuritoare a acestor ţărani români, care, abia întorşi dintr-un război ce a semănat jale în mai toate casele, n-au pregetat să pornească la drum în toi de iarnă, pentru ca prin prezenţa lor să întărească hotărîrile ce urmau să fie luate în istorica cetate. Şi dacă organizatorilor vrem să le aducem omagiul cel mai înalt, vom spune că meritul lor adevărat este acela de a se fi ridicat la înălţimea acestui mare suflet popular şi nicidecum invers.

Ion Chinezu, Gânduri pentru ziua Unirii, 1936

 

  1. Acest sentiment puternic de a trăi şi a muri pentru naţionalitatea lor l-au exteriorizat şi l-au consfinţit cu numele de român; şi unde este puterea care să le poată lua această naţionalitate, unde se află dreptul care ar putea să le-o conteste?

Ştefan Ludwig Roth, 1848 (după A. Popovici, La Question…, p. 42)

 

  1. Noi considerăm că românii sunt nu numai cei mai numeroşi, ci şi cei mai vechi locuitori de azi ai Transilvaniei. Imigrarea lor, din sudul Dunării în Transilvania, nu poate fi adeverită cu nici o dovadă istorică.
  2. A. Bielz, Handbuch del Landeskunde Siebenbürgens, 1857, p. 139-143

 

  1. Vedem mai întâi că elementele latine se păstrează mai des în regiunile vestice ale teritoriului dacoromân, unde romanitatea fusese mai intensă. Dacă românii din România de azi ar fi venit din Peninsula Balcanică în evul mediu, cum pretind unii, s-ar putea oare ca ei să fi adus cu sine aceste cuvinte de origine latină – din care o parte lipseşte în sudul Dunării – şi să se fi aşezat cu ele, din întâmplare, tocmai în ţinutul în care odinioară populaţia romană era mai deasă?

Sextil Puşcariu, Limba română, Bucureşti, 1940, p. 339

 

  1. Toţi istoricii serioşi sunt uimiţi să vadă acest mic popor latin, aduşi în Dacia în anul 106 de marele împărat Traian, cum au transformat această provincie într-o Dacie felix şi cum, mai apoi, au rezistat cu o tenacitate extraordinară la toate invaziile barbare, această fabuloasă experienţă istorică, de două ori milenară, ei rezumând-o în faimoasele lor proverbe: românul nu piere, pentru că apa trece, pietrele rămân.

Aurel C. Popovici, La Question roumaine, 1892, p. 39

 

  1. Românii, în exact aceeaşi măsură ca şi maghiarii, au dreptul la recunoştinţa Occidentului; în lupte înverşunate, desperate, ei au fost zidul de apărare al Occidentului dinaintea invaziei otomane.

Rudolf Bergner, Rumänien, Eine Darstellung des Landes unde der Leute, Breslau, 1887, p. 272

 

  1. Românii, în decursul acestui lung interval, au dăinuit refugiaţi în munţi la adăpost de şuvoiul invaziilor. Barbarii îşi aveau calea lor bine trasată, etapele stabilite dinainte, de la răsărit la apus. Dacă, din întâmplare, se aventurau spre nord, se loveau de Carpaţi ca de o barieră de netrecut. Aceşti munţi erau, de altfel, excelent plasaţi pentru acest rol defensiv. Timpul n-a avut darul să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese aceeaşi rasă rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare.
  2. Ubicine, Les origines de l’histoire Roumaine, 1886, p. 116-117

 

  1. Aceste realităţi ne arată că, astăzi, toţi bulgarii cu toţi grecii şi cu toţi albanezii, adunaţi la un loc, nu dau numărul românilor din Dacia şi din sudul Dunării. Deci noi românii ajungem la 14½ milioane de suflete, grecii, bulgarii şi albanezii laolaltă abia ajung la 13 milioane. Această proporţie trebuie să se fi păstrat în oarecare măsură şi în veacurile de mijloc. Deoarece, dacă este adevărat că românii din Dacia, cu timpul, şi-au putut asimila unele elemente alogene, în schimb, vlahii din sudul Dunării care roiau cu turmele în toată Peninsula, începând din Dalmaţia până la Marea Egee şi din Balcani până la Peloponez, în cea mai mare parte au fost deznaţionalizaţi. În condiţiunile acestea, oricare ar fi natura consideraţiilor lingvistice, pare lucru de neadmis ca strămoşii unui popor, care reprezintă sinteza celor mai puternice tulpini din Dacia şi Peninsulă, să fi rămas cu aşezările într-un teritoriu atât de redus, cum este triunghiul Scoplie-Niş-Sofia, ceea ce ar corespunde cu ţinutul cuprins între Sibiu-Turda-Braşov, iar ceilalţi, mai puţin numeroşi, să fi ocupat Dacia cu întreaga Peninsulă Balcanică.

Th. Capidan, Romanitatea balcanică, 1936, p. 41

 

  1. Dacă e ceva demn de remarcat în mod deosebit, e faptul că, deşi aflată în calea marilor invazii, străbătută în toate direcţiile de cetele înarmate ale migratorilor, România conservă o populaţie neamestecată şi rămâne mereu asemănătoare cu ea însăşi, chiar şi atunci când în jurul ei lumea întreagă se frământă şi se transformă. Imperiul roman dispare, dar colonia romană din Dacia rămâne în picioare. Imperiul bizantin se năruia, iar invadatorul otoman se opreşte la Dunăre, precum odinioară descendenţii lui Atila, iar pe malul Nistrului se opreşte înaintarea slavilor veniţi din Polonia. Şi astfel, în mijlocul cataclismului universal, când toate neamurile pământului cădeau pradă dezastrului istoric, colonia traiană păstra antica ei naţionalitate şi ne transmitea ultimele vestigii ale idiomului popular roman, care deja nu se mai vorbea la Roma din vremea lui Cicero şi a lui Vergiliu.

Elias Regnault, Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, Paris, 1885, p. 8

 

  1. În îndelungatul răstimp – circa un mileniu – care separă părăsirea Daciei de formarea statului Ţării Româneşti sau Munteniei, pădurea a jucat un rol de căpetenie în continuitatea populaţiei romanice – a strămoşilor noştri nemijlociţi în stânga Dunării, în tot ţinutul carpato-danubian, de la Tisa până la ţărmul mării. S-a vorbit mult şi se vorbeşte încă de “retragerea” la munte, de adăpostul pe care l-au oferit Carpaţii în tot timpul acestui mileniu; trebuie să se precizeze însă că muntele a fost însemnat, în primul rând, prin pădurile sale, care însemnau nu numai adăpost, dar şi hrană variată. Iar cum pădurea acoperea nu numai munţii, dar şi dealurile şi o bună parte a câmpiei, rezultatul a fost că romanicii s-au putut păstra deopotrivă şi la deal şi la şes.
  2. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti, Bucureşti, 1975, p. 29-30

 

  1. Dacă însă la istorici nu se pomeneşte de români anume nimic, aceasta nu-i de mirare, nici straniu. Căci doar şi în timpurile de demult, şi în cele mai dincoace, ba chiar şi în cele de astăzi, aşa-zis civilizate, vedem că istoricii consideră ca demni de pomenire mai mult pe cei care poartă armă decât pe cei care duc plugul ori bâta păstorească.

Dimitrie Philippide, Istoria României, Leipzig, 1816, tom I, p. 140

 

  1. Timpul n-a avut puterea să ştirbească forţa, nici să slăbească speranţa daco-romanilor. Rămăsese aceeaşi rasă, rezistentă, răbdătoare, întrucât se considera nemuritoare: Românul nu piere, sună un dicton popular în toate regiunile României. Mai e şi-un altul aproape la fel de răspândit: Apa trece, pietrele rămân. Apa era năvălirea barbară, românii erau pietrele.

Abdolonyme Honoré Ubicini, op. cit., p. 116-117

 

  1. Dar pe lângă această forţă vitală, poporul român mai posedă încă, într-o măsură remarcabilă, şi capacitatea de a asimila popoarele cu care vine în contact. (…) Românizarea acestora nu este rezultatul unei politici conştiente de deznaţionalizare; ea s-a produs încetul cu început, aproape neobservată, şi se explică prin marea putere de atracţie exercitată de către români asupra altor popoare, datorită însuşirilor lor fizice şi morale. Frumuseţea şi inteligenţa, un foarte dezvoltat simţ al armoniei, sensibilitatea artistică, bunul simţ, profunda omenie, altruismul şi înţelegerea pentru vederile altora, în sfârşit, o largă concepţie a vieţii care ştie să preţuiască darurile vieţii pământeşti, dar la nevoie nu se teme nici de moarte, socotind-o drept o eliberare firească din această lume – toate acestea constituiesc laolaltă daruri naturale şi pricinuiesc un Weltanschauung atrăgător pentru alţii.

Sextil Puşcariu, “Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 8-9, 1941, p. 695-696

 

  1. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi. Românii. Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-şi ridice privirile spre Miază-noapte şi să unească toate neamurile thracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizaţiei mediteraneene şi, ajuns în culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia. Thracii care, după spuse lui Herodot, erau “cel mai numeros popor după Indieni” au pierdut, prin Alexandru, singura lor şansă de a intra în istoria universală ca factor autonom; ei au contribuit la facerea Istoriei, dar în numele altora: în numele Imperiului Roman sau al Bizanţului, prin împăraţii, ostaşii şi funcţionarii pe care i-au dat cu prisosinţă atât Răsăritului cât şi Apusului. Dar Nicolae Iorga a înţeles admirabil consecinţele îndepărtate ale gestului lui Alexandru Machedon: uriaşul rezervor de oameni, energii şi mituri pe care îl constituia spaţiul balcano-carpatic nu şi-a mai putut găsi de-atunci prilej de a intra masiv şi de-sine-stătător în Istorie. Politiceşte, Thracii au pierit fără urmaşi. “Cel mai numeros popor după Indieni” s-a stins şi s-a amestecat cu alte neamuri înainte de a mai fi avut timp să împlinească, în numele său, un rol major în Istorie.

O mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvînt o catastrofă de incalculabile consecinţe pentru istoria Românilor: Slavii au ocupat Peninsula Balcanică şi s-au întins până la Adriatica. Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe care în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea chiar din secolul IV după Christos, Romania), a fost definitiv sfărâmată. Neamul românesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani şi până în munţii Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politiceşte, romanitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca şi Thracia după Alexandru Machedon, Romania orientală va servi destinele altora. Posibilităţile unui organism politic unitar, zămislindu-se în spaţiul întregii Romania, au fost definitiv anulate prin aşezarea masivă a Slavilor în Peninsula Balcanică.

De ce am idolatriza, noi, Românii, Istoria? Descindem dintr-unul din “neamurile cele mai numeroase din lume” şi praful s-a ales de el, nici măcar limba nu i se mai cunoaşte. Am făcut parte dintr-o Romanie de trei ori mai mare decât Dacia, şi “vicisitudinile istoriei” au sfărâmat-o definitiv; o mână de Macedoneni trebuie să plătească şi astăzi cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut Români. Toată lumea e de acord că Dacii se aflau aşezaţi pe pământul nostru cu cel puţin o mie de ani înainte de Christos, şi cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni ţara pe care au locuit-o moşii şi strămoşii lui.

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în vifor. Popor de frontieră, luptam mereu şi muream pentru toţi. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoştea pe duşman decât dacă îl vedea la el acasă. Iar dacă se întâmpla vreodată să-l recunoască de departe şi se urnea să-l întâmpine, tot degeaba era; căci strategia trecea pe al doilea plan, lăsând locul geloziilor şi protocolului. Singura coaliţie occidentală împotriva Otomanilor s-a transformat, la Nicopole, în catastrofă, pentru că Ducele de Burgundia a cerut pentru cavalerii săi “onoarea” de a ataca întâi. “Onoarea” aceasta nu o putea avea în nici un caz Mircea, un biet principe român, deşi era singurul care cunoştea tactica lui Baiazid, singurul care a luptat cu el şi-l bătuse numai cu doi ani înainte la Rovine.

Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge şi atâta nenoroc datorită în primul rând incapacităţii Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, “ne-a scos din istorie” victoria Imperiului otoman. Timp de secole am luptat singuri. Hărţuiam necontenit armatele turceşti, cu preţul pe care îl ştim: traiul “în afara istoriei”. Istoria se făcea în Apus, fără noi, dar datorită sângelui nostru.

Occidentalii nu şedeau nici ei cu mâinile în sân, ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între fraţi, veri şi cumnaţi nu putea avea aceeaşi sângeroasă intensitate ca, prin părţile noastre, lupta cu Turcii şi Tătarii. Se ardeau oraşele şi pe-acolo, prin Apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruini, şi toate sunt “istorice”. La noi, nu mai rămânea nimic, nici o urmă. Încă de pe timpul năvălirilor barbare oamenii învăţaseră cum să-şi ardă satele – şi să le refacă, în primăvara următoare. Civilizaţia noastră ţărănească se adaptase nivelului vegetal la care o redusese “Istoria”. Aşezările româneşti dispăreau şi reapăreau cu aceeaşi ireductibilă, misterioasă încăpăţânare a vegetaţiei. În timpul acesta, la o mie, două de chilometri, spre Apus se înălţau catedrale, se îmbogăţeau castelele, se înfrumuseţau mănăstirile, şi oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinţi, pe teologi şi pe poeţi, să înţeleagă că sunt oameni şi să se bucure că trăiesc omeneşte – iar nu ca fiarele sălbatice prin munţi şi prin păduri ca strămoşii noştri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut “în calea răutăţilor”.

Amintindu-şi de Evul Mediu românesc, de această “enigmă şi miracol” care este pentru erudiţi supravieţuirea neamului nostru, Lucian Blaga spunea că timp de un mileniu “Românii au sabotat Istoria”. Formula e inexactă şi nedreaptă. Românii n-au sabotat Istoria. Au înfruntat-o şi i-au rezistat din toate puterile lor. Dacă ar fi vrut să o saboteze, n-ar fi purtat câte cincizeci, şaizeci de războaie pe secol. Ar fi deschis larg porţile şi ar fi lăsat duşmanul să treacă mai departe spre centrul şi Apusul Europei. Ar fi lăsat să “mărşăluiască” “Istoria” ca pe vremea lui Attila, până la Orléans şi Milano. Aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel, când hemoragia secolelor XV-XVI a început să-şi arate roadele: douăzeci de ani după moartea lui Ştefan cel Mare, Buda era prefăcută în paşalâc; optzeci de ani după moartea lui Mihai Viteazul, Turcii asediau Viena (1683). Dar din fericire pentru Occident, Imperiul Otoman, care se pregătea să-i calce în curte, nu mai avea forţa pe care o avusese cu trei secole în urmă. Forţa aceasta uriaşă se istovise în trecătoarea pe care o alcătuiau ţările româneşti şi vecinii lor; de la Dunărea de Jos până la Viena, le-au trebuit Otomanilor trei sute de ani. Până la urmă au ieşit din trecătoare – dar atât de slăbiţi încât n-au mai avut timp decât să răsufle, ca să mai prindă puteri, şi să se întoarcă acasă, mai ales că acum, la sfârşitul secolului al XVII-lea, Occidentul se întărise considerabil. În aceste trei secole, Europa Occidentală se pregătea pentru hegemonia lumii şi aştepta, încrezătoare, bătălia decisivă. Dar bătălia aceasta nici n-a mai fost nevoie s-o dea. În faţa Occidentalilor nu se mai afla, ca în câmpiile catalaunice oastea înspăimântătoare şi intactă a lui Attila – ci rămăşiţele unei armate de invazie surprinsă într-o trecătoare, hărţuite, decimate şi istovite de trei secole de luptă.

Asta nu înseamnă sabotarea Istoriei. Asta înseamnă, cel mult, nenorocul de a împlini o misiune istorică de sacrificiu, misiune de care nici nu se ţine seama în istoriografie. Căci, din păcate, conştiinţa istorică occidentală n-a valorificat încă misiunea popoarelor de frontieră, care au îngăduit Europei apusene să devină ceea ce a fost până mai ieri: stăpâna lumii. Şi asta nu pentru că lucrurile de care vorbim n-ar fi cunoscute în Occident. Cel puţin o parte din istoricii occidentali cunosc toate aceste fapte şi-şi dau seama de însemnătatea lor; dar nu pot face mai mult decât să le înregistreze în studii şi cărţi. Conştiinţa istorică a totalităţii occidentalilor nu poate însă valorifica o “misiune negativă” a unui popor depărtat, de frontieră.

Mircea Eliade, “Teroarea istoriei” şi destinul României, în “Cuvântul Românesc”, iulie 1984

 

.

Nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care, din vremuri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit şi să vorbească ce limbă i-a plăcut.

  1. Eminescu, Scrieri politice şi literare

 

 

 

 

 

 

 

Notă: Citatele de mai sus fac parte din capitolul Mărturii, păreri, impresii, din volulmul Transilvania.Invincibile Argumentum, aflat în curs de tipărire