Cine și de ce a decis condamnarea la moarte a Mareșalului

De ani de zile, poate că chiar din ziua execuției, ni se tot spune că decizia pe care Tribunalul Poporului a luat-o în Procesul Marii Trădări Naționale, de condamnare la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, a fost luată la Moscova și transmisă la București. Dintr-un lot mai mare de „trădători”, patru au fost condamnați la moarte și executați la 1 iunie 1946: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Picki Vasiliu și George Alexianu. Nici regele Mihai nu a putut comuta pedeapsa fatală ce s-a aplicat celor patru înalți funcționari, nici măcar pentru profesorul George Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.

O privire mai atentă însă la „cazul” George Alexianu ne obligă să revizuim ideea că Moscova s-a amestecat în procesul de la București. Și iată de ce:

Teritoriul URSS care după iunie 1941 a ajuns sub ocupația trupelor germane a fost împărțit de nemți în mai multe guvernăminte(gubernii) care au avut în frunte un guvernator, cu puteri depline asupra regiunii respective. Printre aceste guvernăminte s-a numărat și  Transnistria, care l-a avut ca guvernator pe profesorul George Alexianu. La sfârșitul războiului, Stalin a decis ca toți acești guvernatori să fie arestați și judecați în fața poporului. Au fost nouă guvernatori cu totul, fiecare a fost adus în capitala provinciei respective, în piața publică, în fața poporului, pentru a răspunde de faptele sale. Consemnul a fost că dacă din rândurile populației se va găsi măcar o singură persoană care să formuleze o acuzație gravă la adresa fostului guvernator, acesta să fie condamnat la moarte. Condamnat și executat imediat, în fața poporului. Deja fuseseră ridicate spânzurătorile chiar în piața publică unde se țineau procesele.

S-a întâmplat însă un lucru minunat: la Odessa, unde a fost judecat George Alexianu, nu s-a găsit nici o persoană care să se plângă de felul în care reprezentantul guvernului român a administrat Transnistria. Toți cei care s-au oferit ca martori în procesul profesorului George Alexianu au avut numai cuvinte de laudă și recunoștință pentru felul în care românul George Alexianu a administrat Transnistria, pentru opera de reconstrucție a obiectivelor distruse de sovietici în vara anului 1941 când s-au retras din Odessa și din Transnistria, între  Nistru și Bug. Eu însumi am văzut actul prin care senatul Universității din Odessa îi acordă profesorului George Alexianu titlul de Doctor Honoris Causa, un text plin de elogii și de recunoștință.

Dintre cei nouă guvernatori judecați, așadar numai unul nu a fost în vreun fel acuzat pentru deciziile luate, pentru felul cum a guvernat. Cei nouă guvernatori, fără să-și dea seama, au fost înscriși la un concurs de omenie și de corectitudine civică, un concurs pe care l-a câștigat românul George Alexianu. Cu ani în urmă am apreciat că în felul acesta GEORGE ALEXIANU a scris o pagină fără pereche în Istoria Omeniei Românești.

Așadar autoritățile sovietice n-au avut încotro, spânzurătoarea ridicată în centrul Odessei a rămas fără întrebuințare, iar lui George Alexianu nu au avut ce să-i facă, l-au trimis la București cu sentința „nevinovat”, dată după judecata poporului sovietic și a autorităților respective.

Ajuns la București, era normal ca George Alexianu să fie pus în libertate. Moscova decisese deja: nevinovat! Și cu toate acestea tribunalul de la București l-a implicat în procesul amintit și l-a declarat vinovat de crima cea mai aspru pedepsită: trădare de Țară și crime de război! Și executat!…

Este clar că nu poate fi pusă pe seama Moscovei această decizie! Logic deducând cele petrecute, se impune concluzia că Moscova nu a avut niciun amestec nici în condamnarea celorlalți trei, inclusiv a Mareșalului!

Așadar cineva din București a decis condamnarea celor patru! Cine anume nu am avea de unde să știm dacă după 1990 nu ar fi apărut dezvăluirea făcută de regretatul Gheorghe Mateevici, și pe care eu, subsemnatul acestor rânduri, am publicat-o de mai multe ori sub titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici.

Pe scurt, povestea relatată de Gheorghe Mateevici poate fi rezumată astfel: În Polonia își ducea zilele o persoană foarte importantă, unul dintre cei șapte înțelepți ai Sionului, aflați în fruntea ierarhiei evreimii mondiale. Faptul că în Polonia trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa justifica prezența la fața locului a unui lider atât de important. Numai că în toamna anului 1939 Polonia este invadată de nemți și de sovietici, iar persecuțiile la adresa evreilor din Polonia se dezlănțuie fără nicio întârziere. Curând s-a pus problema protecției marelui înțelept, tot mai greu de asigurat. După venirea mareșalului Ion Antonescu la guvernarea României, la intervenția discretă a Londrei, este organizată strămutarea în România a marelui lider sionist. Ajunge acesta în România și este instalat ca administrator al cimitirului evreiesc de pe bulevardul Filantropiei, ulterior botezat 1 Mai, iar după 1990 a primit un nou nume: Ion Mihalache. De venirea în România a marelui evreu au avut cunoștință cei patru înalți funcționari condamnați la moarte după 23 august 1944. Iar motivul real acesta a fost: au cunoscut identitatea secretă a „cimitirgiului” din Filatropia.

În felul acesta s-a ajuns la o situație de netolerat pentru evreime: legile lor, mai mult sau mai puțin scrise, prevăd că nici un goi, niciun ne-evreu, nu are voie să cunoască identitatea unui înțelept al Sionului. Dacă, cine știe cum, un ne-evreu ajunge să cunoască acest secret al organigramei iudaice, acel creștin trebuie deferit morții prin orice mijloace. Și cât mai repede!

Gheorghe Mateevici susține că acesta este motivul real care a determinat condamnarea la moarte a celor patru lideri români: fuseseră implicați în salvarea marelui înțelept, au cunoscut identitatea cea adevărată a administratorului de la cimitirul Filantropia. Familia lui Gheorghe Mateevici a locuit peste drum de cimitir. A avut un frate mai mare care a ajuns detectiv în Siguranța statului român. Acesta a avut fler de profesionist și și-a dat seama că administratorul cimitirului este sculă mare în ierarhia jidovească. Dar a făcut o greșeală care l-a costat viața: a raportat superiorului său cele descoperite și curând asupra sa s-a abătut pedeapsa talmudică: s-a îmbolnăvit de o boală necunoscută, care l-a dus la o degradare fizică totală. A mai avut timp înainte să moară să-l avertizeze pe fratele său, pe Gheorghe Mateevici, căruia i-a povestit cele aflate până la urmă: cine era în realitate administratorul cimitirului. Cât de periculos era pentru un creștin să afle acest secret!

Mărturia mea: pe la începutul anilor 1980 m-am trezit cu o vizită a colonelului Diomid Perciun, vecin de bloc, cu care mai tăinuiam asupra lumii și a vieții noastre. Acesta a venit foarte tulburat să-mi spună că cu o zi mai înainte fusese înmormîntat administratorul cimitirului evreiesc Filantropia și Securitatea română s-a trezit că au venit la înmormîntare cei mai cunoscuți lideri mondiali ai evreimii! Așa și-au dat seama securiștii noștri că fostul administrator fusese una din marile personalități ale evreimii mondiale! Statutul său de adiministrator de cimitir îi permitea să se întâlnească cu orice evreu fără să stârnească nicio suspiciune din partea autorităților. Un truc inteligent și foarte eficace.

După aceea, prin 1995, l-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici, iar după câțiva ani, când a căpătat încredere în mine, acesta mi-a relatat povestea sa despre marele înțelept al Sionului ajuns la București cu statutul modest de administrator de cimitir. De cum am aflat povestea, l-am pus pe Gheorghe Mateevici să o relateze spre a fi publicată mintenaș. Am pus pe site textul său cu titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici, l-am introdus și în Protocoalele Kogaionului. Iar în trilogia Șeitanii am dat o formă literară personajului, l-am făcut chiar personaj al trilogiei, iar într-un capitol riscant pentru mine, mi-am imaginat o întîlnire și o discuție între marele înțelept al Sionului și Petre Țuțea, mare înțelept de Dâmbovița!… Cred că nu am dat-o în bară cu acea discuție imaginată de mine. Trilogia însăși este un amestec de întâmplări reale, unele dintre ele amplificate / completate de imaginația mea prodigios literară! Mă laud cu reușita trilogiei! Marcel Petrișor, după ce a citit-o, mi-a spus că am scris Război și Pace al românilor! Să-l cred?!

Închei minunându-mă încă o dată de normele secrete care dirijează comportamentul iudaic, sionist, talmudist! Sunt aceste reguli de un anacronism sălbatic, care afectează conviețuirea normală printre noi a unor evrei, numai a „unor evrei”, sper. Mizez, plin de optimism, pe starea de normalitate a celorlalți evrei.

Nota bene: povestea condamnării la moarte a celor patru lideri politici români care au cunoscut adevărata identitate a administratorului cimitirului, cel care reușise să fugă din Polonia și să ajungă în România sub protecția celor patru oficiali români, mi-aduce aminte de regula talmudică: nicio faptă bună să nu rămână nepedpsită! Să nu existe recunoștință pentru goimi, pentru ne-evrei!

 

Ion Coja