Cine ridică sabia…
„Cine ridică sabia pentru Elena nu merită să ridice sabia pentru Ifigenia”… Așa sună, ca un dicton, o replică din piesa Ifigenia a lui Mircea Eliade. „Cine ridică sabia pentru Elena”… Elena… adică pentru o târfă, cum i-au zis atâția, deci nu chiar pentru ea, ci pentru prada de război la care trăgeau nădejde războinicii din toată Elada… Dar ți-ar fi spus că pentru Elena… Și-ar fi trecut sub tăcere ce soi de femeie, de muiere, mai era și Elena asta!… Pe scurt, aveau un ideal: Elena! Și porneau peste mări și țări să lupte pentru ea, să moară pentru ea!… Aceasta fiind versiunea oficială, cu care să-și poată și bieții războinici liniști firava scânteie de conștiință, de-o vor fi avut.
Pe neașteptate însă Ahile, cel iute de picior și aprig la mânie, se pomenește în față cu Ifigenia, cutremurându-se de puritatea ei. Și dinaintea Ifigeniei, Ahile descoperă că el, Ahile, nu e, funciarmente, un mercenar, un războinic. De aceea e și gata să pună capăt războiului, înainte de a-l începe, spre a o salva astfel pe Ifigenia. Dar cine ridică sabia pentru Elena nu poate să ridice sabia pentru Ifigenia!… Și Ifigenia va muri, căci nu se află în toată armata elenă cine să merite să ridice sabia pentru Ifigenia…
Ahile, în această nouă lectură a mitului pe care ne-o propune și-o provoacă Mircea Eliade, e neputincios dinaintea propriei greșeli: a ridicat, cândva, sabia pentru Elena… Așa recitim, văzând piesa lui Mircea Eliade, destinul lui Ahile!… Neîmplinit, căci nu a fost demn de Ifingenia, n-a meritat s-o salveze! S-o fi salvat, da, aceea ar fi fost o ispravă de erou sublim! Pe măsura lui Ahile! Dar, vai, n-a fost Ahile pe măsura faptei și-a încercării la care îl pune scriitorul român, și asta pentru că a ridicat sabia pentru Elena!… Gest care te compromite și te marchează ireparabil, limitând orizontul faptelor tale, scăzându-te definitiv deopotrivă în aspirații și împliniri. Ca un stigmat de neșters.
Replica pe care Mircea Eliade o pune pe buzele Ifigeniei, exprimând nu un punct de vedere, ci o regulă inexorabilă, aflată deasupra oricăruia dintre noi, mi-a adus aminte de un personaj al lui Jean Paul Sartre, pictor, participant la războiul civil din Spania, plecat apoi în America, să mănânce pâinea amară a exilului. Contase că va putea picta mai departe și-și va câștiga astfel ușor existența, echilibrul sufletesc etc. Încearcă să picteze și nu reușește, ceva nu merge, nu mai merge. Nici pensula n-o mai ține bine în mână, iar pânza de pe șevalet parcă-i întoarce spatele, nu se mai poate privi cu ea în ochi, fără să și-i ferească. De ce oare? Într-un târziu înțelege de ce. Mâinile cu care încearcă iar să picteze, între timp au ucis… Au ucis oameni, au ținut mitraliera cu care au secerat vieți de om!… Faptă care i se poate ierta oricui, a la guerre comme a la guerre, dar nu și-o poate ierta cel care, cu aceleași mâini încearcă să picteze. Pictura, ca și Ifigenia, arta deci, iar și mai pe larg spus, a pretinde ceva de la ceilalți în mod public, contând pe inteligența, sensibilitatea, cinstea, pe tot ce e bun și frumos în om, a te adresa astfel umanității, spre a o stârni, ține de o zonă a trăirii de care nu te poți apropia decât cu mâinile desăvârșit curate.
Am cunoscut demult, la Salvamar, un țigan bătrân care muncea mai mult prin port, hamal. Omorîse cândva un om, și nimeni n-a mai vrut să cânte cu el împreună. Nici el n-a mai putut cânta. A lăsat vioara. Își ispășise pedeapsa și hămălea prin port. Era tot ce putea să facă pentru sine și pentru ceilalți.
Scrisul, e și asta o meserie, o îndeletnicire ciudată. Nu i-am căutat niciodată justificarea, înțelesul. Am așteptat să-l aflu, norocul să-mi scoată-n cale răspunsul la o întrebare pe care, recunosc, nu mi-am pus-o prea insistent. Dar am simțit întotdeauna că dacă o iei pe drumul ăsta, dacă iei în mână creionul și, la fel, dacă ai curajul să te înfățișezi de la o catedră câtorva zeci de perechi de ochi gata să-ți soarbă din gură cuvintele cele așteptate pline de miez și de lumină, radiind în jur lumina preaplinului de înțelesuri și învățăminte, oficiind astfel deopotrivă ca scriitor și ca dascăl, dacă o apuci pe acest drum din care altora le e dat să se împărtășească, tu fiind numai mijlocitorul străluminat și translucid, dacă te încumeți singur și nesilit de nimeni să ieși dinaintea alor tăi cu o vorbă și cu-o învățătură de care să-ți închipui că ei duc lipsă și-i duc și dorul, atunci o mulțime de lucruri care nici altora nu le cad bine, dar asta nu-i împiedică să fie mai departe buni ingineri, doctori, strungari, contabili ș.a.m.d., ție, artist sau profesor, nu-ți sunt îngădiute nicicum.
Și așa se face că până azi n-am ridicat niciodată sabia pentru Elena, bucurându-mă să-mi dau seama de asta acum când înțeleg ce este arta, literatura: a ridica sabia pentru Ifigenia. Și ca s-o poți ridica, una din reguli, probabil prima, dacă nu cumva și singura, îți cere să nu fi ridicat vreodată sabia și pentru Elena. Căci nimeni nu ne obligă pe nici unul să ridicăm sabia pentru Ifigenia. Dacă o faci este o chestiune strict personală, pentru care singur te alegi, știindu-te în primul rând și-n orice moment că n-ai ridica(t) vreodată sabia pentru Elena & comp. Literatura fiind o sabie pe care n-o poți ridica și pentru Elena, și pentru Ifigenia. Ci numai pentru Ifigenia.
Ion Coja
Notă: Este vorba de un text publicat în revista „ARGEȘ”, pe la mijlocul anilor 80. A trecut neobservat. Este valabil și azi. Poate chiar mai mult ca atunci.
PRĂBUȘIREA DIN APUSENI. Localnicul salvator: „Am făcut targă din crengi de brad”
http://ro.stiri.yahoo.com/pr%C4%83bu%C8%99irea-din-apuseni–localnicul-salvator–%E2%80%9Eam-f%C4%83cut-targ%C4%83-din-crengi-de-brad%E2%80%9D-104707799.html
Oameni, nu neapărat intelectuali, care au ridicat mereu şi în toate timpurile, sabia pentru Ifigenia!
Ceea ce am auzit şi citit în aceste zile despre localnicii din Apuseni îmi confirmă că sentimentele şi trăirile mele în cele câteva zile trăite acolo în vara anului 2012 nu sunt subiective, nu în totalitate!
Increde-te in cei care cauta adevarul ,dar indoieste-te de care spun ca l-au gasit .Marcus Tullius Cicero …………..Traim intr-o sfera de existenta relativa ,avem cunostiinte limitate ,tot asa cum la lovilutie ,eram convinsi ca luptam penru Ifigenia ,defapt luptam pentru Eugenia ,adica pentru ruina noastra ……unii au facut din ” sabia ridicata pentru Elena ” o arta ,ca Adrian Paunescu ,Dan Desliu etc altii declamatori si barzi ,de un talent deosebit ca Mircea Albulescu si altii au cintat in struna Elenei si totusi va intreb , le scade ceva din valoarea lor literara ? Ei pot zice ca e o greseala de interptretare ca si ei tot pentru Ifigenia ,dar perceptia noastra e eronata .Si asa mai departe ……….
Frumos mod de a contrapune cele doua concepte:
-„arta pentru arta” cu izvorul in spiritual si
-„arta angajata,militanta” cu radacini materiale.
Sint doua moduri de a trai ,de a privi lumea ,de a relationa care nu s-au impacat niciodata.
Dom profesor, felicitari,toata stima!
Da, Dle. Profesor (acum nu mai esti tovaras) dar tu ai ridicat sabia pentru o Elena…ai uitat deja…Elana Ceausescu & Co.
P.S. De ce oare toti stingistii considera un drept sa le uitam pacatele si sa fie iertati, dar ei nu au iertat niciodata…niciodata !!!! vezi ce au facut dupa 47 cu toti romanii care au simpatizat cu o politica diferita de a lor, cei mai multi nu au mai apucat sa scrie pe un blog.
P.S.’ Eu nu sint de stinga si apropae ca v-am iertat pe toti (imi rezerv insa dreptul la dispret), textul acesta este doar o provocare la reflectie intelectuala.
„Reflecția intelectuală” la care vă considerați invitat nu se poate efectua decât pe baza unor cunoștințe și informații! Dumneavoastră nu prea le aveți! Când am ridicat eu sabia pentru Elena înainte de 90? Da, după 1990 am fost primul care am ridicat-o și mă laud cu asta! Numai că după 1990 Elena nu mai era …Elena! Nu m-aș întinde la vorbă pe acest subiect, dar dacă doriți, vă stau la dispoziție.
Domnule Ion Coja, va puteti inchipui ce lipsa de imaginatie aveau fosti evrei comunisti, „cocotati” in functiile de redactori sefi din acea vreme de trista amintire {1980}?! Adica, dumneata „batea-i saua sa priceapa calul” si „ei” nu au zis nici pas. Aplicand proverbul: „Orice rau spre bine”, eu zic ca Dumnezeu avea alte planuri cu dumneata, de aceea le-a intunecat „mintile”, altfel nu mai purtam aceasta conversatie. Mai importanta decat conversatia noastra este tot ce ai postat pe internet, in legatura cu adevarata istorie a poporului nostru Roman, folosindu-ti deductia logica. Toate cele bune Domnule Ion Coja si „Cu Dumnezeu inainte”!
Cei care nu mai ridică sabia pentru Ifigenia din cauză că o ridicaseră pentru Elena au, totuşi, un dram de conştiinţă. Ei se simt maculaţi, condiţie care îi opreşte să se mai integreze unei oştiri care pretinde puritatea.
Ticăloşii sunt cei care au ridicat cu mult sârg sabia pentru Elena, ca, apoi, cu şi mai mult elan să o fluture pentru Ifigenia. Aceştia îi judecă cel mai sever pe cei care, din decenţă, nu ridică sabia pentru Ifigenia. Ei asmut vulgul, care are în sânge plăcerea linşajului, asupra acelora: Îi vedeţi? Au luptat pentru Elena! Pentru Ifigenia nu vor să lupte. Pe ei, fraţilor, faceţi-i zob, carne de mici!…
De aceşti profesionişti în întoarcerea armelor ne frecăm zi de zi, de un sfert de veac încoace. Au devenit modelul standard. Oricine nu se adaptează stasului lor e proscris, îşi poate face testamentul. Culmea coincidenţei e că, la noi, ei ridicaseră cât mai sus sabia, spre a fi văzuţi şi reţinuţi, chiar pentru o Elena. Acum, fireşte, o incriminează. Mai dificil e să o delimităm în vraiştea acestui univers-ospiciu pe Ifigenia.
Să mai facem observaţia că vajnicii bătăuşi de fapt nu au luptat nici pentru Elena şi cu atât mai puţin pentru Ifigenia? Pentru ei Elena şi Ifigenia nu sunt nişte realităţi ci doar nişte sloganuri, nişte sigle, bune de agitat ca un aperitiv de tărie care să te predispună la cafteală. Idealul lor şi atunci şi acum nu-i altul decât prada. Iar prada e colosală. Şi pe ea o vedem zi de zi.
extrem de frumos spus. as spune totusi ca cei care ridica sabia pentru Elena sant acei scriitori de duzina care se pun repede in slujba cuiva
Asta am și vrut să spun, domnule coleg. Deci se înțelege! Mi-era teamă că am fost prea încâlcit!
Va rugam sa scrieti si sa spuneti exact ce ganditi fara sa va fie teama ca ati fi prea incalcit intrucat suntem multi cu ochii pe ce faceti si va vom cere lamuriri imediat ce avem nevoie.