Comentariu apărut pe site. Un subiect de care se feresc ca dracul de tămâie beneficiarii „evenimentelor” din decembrie 1989: SABOTAJELE DE DINAINTE DE 1990, săvârșite chiar de oamenii regimului…
Vă rog să arbitrați!
In agricultura – acordul global asigura prin contract 10-20% din productie pentru familiile care se angajau sa lucreze pamantul sub acest acord comercial.
Partea de produs cuvenita taranilor era tinuta in habare pana la sfarsitul anului iar in decebrie taranii obtineau cateva sute de kg din tonele de produs care li se cuveneau prin “accord global” (porub, grau, sfecla, floarea soarelui etc)
Restul cotei de acord global era folosita de politruci pentru a se evidentia si a-si pastra scaunul declarandu-se ca fiind „depasiri de plan” si „productii record” – astfel 10 pana la 20% din productie, ce era deja inregistrata ca data taranilor, ajungea sa fie inregistrata inca o data in contabilitatea counista ca „depasire de plan”…
La „Procesul lui Ceausescu” acesta a murit convins ca taranii au primit tonele de produs care li se cuveaneau si ca in Romania oamenii traiau indestulat.
Mult timp m-am intrebat “cine” si “de ce” face aceste magarii, aceste dezinformari. Dupa 89 a inteles ca tot acest proces de falsificare a realitatii a avut ca scop ridicarea tensiunilor pana la explozia sociala.
“De ce” si “unde” s-au oprit aceste rapoarte despre dezastrul indus in societate – ramane o taina a istoriei.Efecte s-au vazut – sibienii traiau altfel decat restul romanilor. Timisorenii la fel – COMTIMul primise aprobarea sa aprovizioneze judetul Timis inca din 80, restul mergand exclusive la export.
Singurul caz iesit „in public” a fost cel de la Ciocanesti/Calarasi, ancheta condusa de temutul Dinca.
Numai ca atunci politrucii au reusit sa se eschiveze si sa-l scoata vinovat pe inginerul stagiar care a incercat sa se puna cu sistemul facandu-si impecabil meseria. Acesta a fost arestat pentru o decizie tehnica agricola absolut legala – interpretata de politruci ca sabotaj, dar pentru asta ar trebui scrisa o carte, nu un articol.
Un capat de informatie pentru descifrarea acelor ani e Academia Stefan Gheorghiu – care avea o sectie de „activisti” ce erau alesi exact dintre cei cu „bube in cap” (delapidari, furturi, dezinformari etc). Odata ajunsi „activisti” nu te mai puteai atinge de ei – indiferent ce facusera inainte – si ajungeau „mari conducatori” si “factori de decdizie” zonali desi legal nu aveau dreptul sa aiba in gestiune nici macar o magazie cu cizme.
Aveau insa o calitate – erau servili si dedicati celor (celei…ha) care le-a sters dosarul, facandu-l imaculat.
Sunt multe de spus despre acea perioada – de la copiii care mergeau in spatele combinei „pentru a aduna bob cu bob” in timp ce in horticulture, unde era nevoie de munca manuala si nu mecanizata, putrezeau pe camp sute de tone de produse (ardei, rosii, gogosari, castraveti,mere, struguri etc etc), de la „economia” facuta prin „stingerea unui bec” – cand de fapt rebuturile si pierderile rezultate din orpirea neanuntata a curentului depasea de 10 ori „economia”, de la opirea curentului in spitale si sali de operatie pana la „rationalizarea” hranei.
Un singur lucru se contureaza clar – „revolutia din 89” a inceput cu aproape 10 ani inainte prin nemultumiri induse voit in societate pentrua pregati „explozia sociala”.
Ce a fost dupa 89? Nu a fost decat o continuare a procesului de distrugere a societatii si economiei romanesti – de data aceasta „la vedere” si nu in „ilegalitate” ca in perioada „socialismului”.
Astfel de subiecte, nu pot fi comentate fara a avea in permanenta in minte si in text, adica trimiteri la Directivele NKDV din 1947.
Ele au ramas adanc implantate in constiinta activistilor, chiar si a celor de dupa dupa 1989, pentru ca un popor care nu sufera de lipsuri, nu poate fi condus !
http://www.dsclex.ro/presa/directivele_nkdv.htm
Parca se incearca disculparea cuplului Ceausescu. Nu-i poti disculpa !
Au avut intreaga putere, le-a placut sa dicteze in toate domeniile, deci si-au asumat mai multa putere decat trebuia. Un dictator luminat ar fi facut institutii trainice, ar fi numit oameni unu si unu, si s-ar fi dat la oparte cand ar fi imbatranit…Ba chiar ar fi acceptat ca oricand trebuie sa sacrifici comunismul pt ca neamul sa supravietuieasca..Au facut exact pe dos ! Si-au exasperat poporul !
Cultul personalitatii pana la idiotizare ! Sa nu aud ca nu stiau cum sunt cantati ! Erau mediocrii si cultul lor era mediocru ! Poate chiar a fost norocul nostru…
Nu-i adevarat ca nu stiau nimic despre alimentatia poporului..Ani de zile alimentarele goale si ei nu stiau ? Ba a fost facut inteligent, ba chiar ca avea propriul sau serviciu de informatii, ba este transformat intr-un erou global care a cazut in lupta cu oculta internationala …. O gramada de tampenii!
Dar psihologic romanul ar trebui sa se intrebe: cei cu intoarcerea aceasta defecta in trecut ? Unii se intorc la perioada monarhica, altii la epoca Ceausescu, insa prea putini se gandesc la viitor..Nu avem viitor, strategie de viitor !
Au gandit o economie cu picioare de lut, ceea ce s-a si dovedit dupa 89. Esalonul 2 si 3 al puterii a fost creatia lor, au fost oamenii pe care ei i-au acceptat, pregatit, etc..
Unde dai si unde crapa! Am postat aricolul „Originea rusofobiei la romani” la urmatorul material postat de dumneavoasta, „Cu mata-n sac”. Lucram cu un sistem tare ghidus :0)))
Este inceputul celui mai important subiect abordat de la Revolutie pana in prezent. Suntem astfel deja porniti pe drumul solutiei problemelor noastre care au inceput pe la 1711 intrucat cei ce vor rezolva problemele Neamului Romanesc sunt doar cei care inteleg sursa problemelor curente, care este aceeasi cu cea a problemelor celor 10-15 ani inainte de 1989 avand aceasi radacina in sursa probmelor neamului de la 1711 incoace. Doamne-ajuta!
P.S. Voi reveni.
Originea rusofobiei la români (I)
1878 este identificat drept anul în care „cauza Rusiei în
România a fost pierdută pentru totdeauna“. Poporul nostru şi-a schimbat
sentimentele faţă de vecinii de la Răsărit după ce aceştia, aliaţi în
lupta contra turcilor, ne-au trădat la negocierile de pace şi ne-au
ameninţat cu războiul
Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl
încearcă faţă de ruşi a fost, se pare, războiul dintre aceştia şi turci
din 1806-1812, “şase ani în care pământul Principatelor avea să
slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din
Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul
şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile
vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci“, după cum scrie Neagu
Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu mult entuziasm pe
„eliberatorii” ruşi. Timp de decenii înaintea acestui război – vom vedea
– blestemat pentru poporul nostru, imperiul ţarist şi-a făcut o abilă
propagandă în Peninsula Balcanică (şi, implicit, în Principate),
prezentându-se drept apărătorul ortodoxiei, urmaşul Imperiului Bizantin
şi eliberatorul de sub jugul turcesc. În ţara noastră, mai ales
călugării ruşi, în număr foarte mare, au acreditat la ţară, în rândul
maselor, această idee. De aceea, în momentul în care ruşii chiar au
intrat cu armata în Moldova şi Muntenia, populaţia nu numai că i-a
întâmpinat cu o explozie uriaşă de bucurie, dar i-a şi ajutat să lupte
împotriva turcilor. În 1806, după ce Rusia a ocupat Moldova, numai
zvonul că ar urma să se apropie o oaste şi de Bucureşti a fost suficient
pentru ca populaţia să nu-şi mai ascundă ura faţă de turcii care
jefuiau ţara de secole şi să măcelărească garnizoana. Când pâlcul de
soldaţi ruşi condus de generalul Miloradovici a intrat în oraş,
Bucureştiul era deja curăţat de armata turcă.
Iniţial, românii îmbrăţişaseră cauza „Sfintei Rusii“
Boierimea, care era clasa conducătoare autohtonă, a fost, de
asemenea, favorabilă la început ruşilor. Neagu Djuvara relatează cum
privea pătura înstărită conflictul ruso-turc ca pe o şansă de eliberare
de sub jugul otoman. „În timpul războiului din 1768-1774, boierii
moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza
Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva
necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care
erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate,
în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult
terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări
populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri
(n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajazeră în armata rusă:
la sfârşitul războiului, erau 12.000. Cei mai mulţi proveneau dintre
ţărani, însă erau din toate straturile sociale, inclusiv din marea
boierime, ca de pildă fraţii Mihail şi Pârvu Cantacuzino (ultimul, care
era şi mare ban al Craiovei, a căzut în luptă)“.
Numărul românilor înrolaţi în armata rusă este absolut remarcabil, în
condiţiile în care turcii interziseseră de foarte mult timp dreptul
Principatelor de a mai avea armată proprie, iar domnitorii fanarioţi
impuşi începând cu 1711 apelau, ca forţe de menţinere a ordinii, mai
ales la străini (de obicei, albanezi).
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, populaţia celor două provincii
româneşti era undeva, pe la două milioane de locuitori, ceea ce înseamnă
că peste 1% dintre bărbaţi se înrolaseră în această armată străină,
rusească, în războiul contra turcilor!
Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii
Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar
„eliberatorii“ ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii
unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură
ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri, cei
care alcătuiau ceea ce în jargon modern numim «clasa politică»,
începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul
trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791
întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului“.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii nemaiîntâlnite
şi nemaiauzite până atunci la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei
şi al Munteniei. Practic, în acele momente s-a pus sămânţa rusofobiei
poporului român.
Acest comportament, manifestat nu numai faţă de români, ci şi faţă de
celelalte popoare cu care au intrat în contact, a indus aceste
sentimente profund resentimentare la toţi vecinii Rusiei: ţările
baltice, polonezi, unguri, cehi, finlandezi, chinezi, afgani, iranieni.
Unele dintre mărturiile acestor atrocităţi inimaginabile vin chiar din
tabăra ocupanţilor de la răsărit. Contele francez Langeron, ofiţer în
armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în Memorii un
episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788,
titlul întâmplării fiind grăitor: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce
era în stare cruzimea ruşilor“. Enervat pentru că o furtună îi afectase
armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii
tătari care nu au răspuns la interogatoriu şi a dat ordin ca un evreu
suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă în timp ce
temperatura coborâse la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară
îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe
câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În
final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu
fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
„Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii ruşi se dedau în Moldova“
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea
metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca
grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi,
chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama
cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când
vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai
este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi,
îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e
bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic altceva
de făcut decât să-ţi iei singur cele ce-ţi trebuie – ceea ce se şi face
de obicei, şi să laşi banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna“.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările
române nu mai erau, în marea lor majoritate, favorabili ruşilor, pe
care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita“ să se
întoarcă acasă după ce se încheie conflictul. Se ajunsese, spre cumpăna
anilor 1800, la o situaţie paradoxală, dar atât de familiară României
de-a lungul timpului, în care clasa conducătoare nu ştia care e răul mai
mic. Iată ce scria contele de Ligne în timpul războiului ruso-turc din
1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia,
bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred
mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de
mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă“.
Contele de Langeron sintetiza felul în care ajunseseră să fie priviţi
ruşii, după ce, iniţial, beneficiaseră de un mare capital de simpatie:
„Partidul rus era cel mai slab, sau, mai bine zis, ca şi inexistent“.
Ocupaţi de ruşi, muntenii şi-au schimbat atitudinea de la sprijin la
piedici puse pretutindeni armatei invadatoare, care jefuia şi ucidea cu o
sălbăticie cutremurătoare. În urma „săpăturilor“ făcute de boierii
munteni la temelia ocupaţiei ruse, pe care în faţă o sprijineau, iar în
ascuns o sabotau, în primăvara anului 1809 s-a consemnat o mare
înfrângere a acestora. Ruşii pregătiseră în secret o ofensivă asupra
cetăţii Giurgiu, deţinută de turci. Îl mituiseră pe comandantul
garnizoanei şi obţinuseră de la acesta promisiunea că, în ajunul
atacului, va evacua artileria şi cea mai mare parte a trupelor, urmând
ca, la momentul decisiv, să părăsească Giurgiul şi cu restul
efectivelor. Boierul Filipescu, care încurajase legătura amoroasă dintre
fiica sa şi comandantul rus Miloradovici, a spionat actele de pe biroul
generalului şi a dat de ştire la Istanbul. Turcii l-au schimbat pe
şeful garnizoanei Giurgiu, pe care au fortificat-o suplimentar, iar
atacul rus a fost un dezastru.
Napoleon ne-a salvat de la statutul de gubernie
Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române
s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele
dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau, nici mai
mult, nici mai puţin decât anexarea Principatelor. Precipitarea
evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon
Bonaparte a decis să invadeze Rusia, s-a dovedit întâmplarea
providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Dedesubturile
păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România s-a procopsit cu
problema Basarabiei, sunt neclare şi în acest moment, după 200 de ani.
În contextul în care invazia franceză în Rusia era iminentă, nu există
explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman
Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au
acceptat o pace în urma căreia Imperiul Otoman a pierdut Basarabia.
Actele s-au semnat pe 28 mai 1812, iar trei săptămâni mai târziu,
Napoleon invada Rusia. Puţină răbdare le-ar fi adus turcilor condiţii
mult mai avantajoase la încheierea păcii cu ruşii.
S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite pe
acest subiect. Un lucru e însă cert: turcii n-au avut dubii. După
întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele-vizir –
destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat
împreună cu fratele său, Panait. Era însă prea târziu. „Dar nu era
destul ca să ne luăm noi îndărăt Basarabia“, concluzionează Neagu
Djuvara.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate: ruşii
intenţionau să transforme Moldova şi Ţara Românească în gubernii
ţariste. Comentariul contelui de Langeron, ofiţer în armata ţaristă,
arată adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia
în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte
mulţumiţi că am căpătat această frontieră“.
„Toţi călătorii spun că ţinuturile acelea sunt cu totul pustiite“
În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit infinit mai hrăpăreţi
decât turcii, iar acest lucru l-au simţit românii chiar în timpul
ocupaţiei dintre 1806-1812. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile
lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident“: „Generalul Zass,
însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal,
dublând taxa pe fiecare ballot de marfă, a izbutit să-şi însuşească
sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la
Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La
Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de
tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau
bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă“.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în cea mai
neagră situaţie din istoria cunoscută. Iată ce raporta către superiori
un ministru al Saxoniei la Constantinopol, pe 10 septembrie 1812:
„Domnitorii aceştia (n.r. – fanarioţii Gheorghe Caragea la Bucureşti şi
Scarlat Callimachi la Iaşi), care vor ocârmui cele două Provincii de
dincolo de Dunăre, se vor putea îmbogăţi numai dacă vor rămâne multă
vreme în scaun. Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că
Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase
ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de multă grijă ca să arate iar
aşa cum au fost mai înainte“.
Pe la 1830, românii se săturaseră deja de „fraţii creştini“ ruşi. Iată
cum consemnează Neagu Djuvara această întorsătură în sentimentele
poporului nostru faţă de vecinii din Răsărit: „Atâtea nenorociri
adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să
exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte,
avea să fie un sentiment aproape generalizat în toate păturile
populaţiei, cu excepţia câtorva personaje sus-puse sau a câtorva ofiţeri
orbiţi de luxul şi de strălucirea ofiţerilor ţarului“. Teama că ruşii
nu vor mai pleca este ilustrată de Saint+Marc Girardin printr+o replică
amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându+se,
venind înapoi şi întorcându+şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să
plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!“.
In 1878, dupa victoria contra Turciei, Rusia ne-a luat si ultimele trei
judete din Basarabia, dindu-ne in schimb Delta Dunarii si Dobrogea.
Originea rusofobiei la romani (II)
„Războiul“ ruso-român de la 1878
Consolidarea „simpatiei“ pe care poporul român avea s+o nutrească din
acel moment pentru totdeauna faţă de ruşi avea să se producă însă chiar
după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Eludate de
istoriografia comunistă, gravele incidente dintre Principatele Unite şi
Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute de
poporul român. Practic, după ce a fost salvată de la înfrângere de
intervenţia armatelor române conduse de însuşi Principele Carol (devenit
ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării
noastre statutul de participant la negocierile de pace.
Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda eforturilor disperate făcute de domnitorul Carol şi de clasa conducătoare, în frunte cu I. C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. A fost un duel dur pe teren diplomatic, în care românii au reuşit să intercepteze telegrame compromiţătoare ale ruşilor, au dus o puternică activitate de lobby pe lângă marile puteri, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între armata română şi cea rusă, care staţiona deja pe teritoriul ţării noastre.
Buni în faţa Plevnei, „uitaţi“ la tratative
Cel mai grav este că ruşii au practicat un dublu limbaj, ţarul
Alexandru al II-lea dându-le lui Brătianu şi Carol, pe de o parte,
asigurări că România „nu va regreta niciodată intrarea în război“, iar
pe de altă parte, urmărind să anexeze Sudul Basarabiei ca fiind
„teritoriu turcesc“!
La 16 ianuarie 1878, guvernul Rusiei anunţa public intenţia de a reocupa
cele trei judeţe basarabene, oferind României, drept compensaţie,
Dobrogea. Domnitorul Carol nu s-a împăcat cu situaţia, i-a trimis
personal o scrisoare ţarului în care se declara împotriva planului şi
menţiona: „Îndrăznesc a nădăjdui că Guvernul Majestăţii Voastre va găsi o
soluţiune ce n-ar micşora demnitatatea României şi ar ocroti interesele
sale“.
Lucrurile s-au tensionat tot mai tare, pe măsură ce devenea evident că
ruşii n-au de gând să se răzgândească. Tratatul de pace dintre Turcia şi
Rusia s-a încheiat la San Stefano, în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României“, modul în care au procedat „aliaţii“ ruşi:
„Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de
generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei
faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României“) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a
trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria“.
Ruşii asediază Bucureştii, Carol se refugiază în Oltenia
Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de
război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la
Bucureşti şi de încercarea acestuia de a câştiga simpatia Cabinetelor
europene în favoarea cauzei româneşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov
ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a
cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a
trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea
în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni,
ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române».
Deloc intimidat de avertisment, Carol I a replicat: «O armată care a luptat la
Plevna în faţa Împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va
fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmat㻓, scrie Damean în
aceeaşi carte. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de
reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care
concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la
apogeu»“, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) fapte mai puţin descrise în istoriografia românească, trupele
ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi.
În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din
capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne
aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie
avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie, când trupele
ruseşti, istovite şi decimate de luptele din sudul Dunării, riscau să
fie măcelărite în Muntenia“, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în
„Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România,
volumul II“ despre aceleaşi evenimente.
„Prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită“
Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei
către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice
prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în
schimb Delta Dunării şi Dobrogea. În planul percepţiei populare, Rusia
devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu.
„Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările,
incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de
către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii
vecinului de la Răsărit“, scrie Stoenescu.
Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) avea să consemneze despre acel episod: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era
sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum
priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în
toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea
fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4
aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România
este pierdută pentru totdeauna“.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu
drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei:
„Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se
instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua
trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în
presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor
duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a
purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub
regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice
din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni
aparent interminabile“.
Atentatele, trădarea, tezaurul, Basarabia, Bucovina…
Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878.
Prim-ministrul I. C. Brătianu şi fiul său, Ionel I. C. Brătianu, au fost
ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino,
fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată
împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui“.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria
loviturilor de stat“, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost
iniţiate de instigatori şi agenţi ai ruşilor, care aveau în plus şi
agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de
pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de
Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia,
ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi
Bucovina, le-au dat noi motive de resentimente românilor. A urmat Al
Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu
jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a
comunismului. După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion
Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în
(eterna) problemă a Basarabiei şi a Transnistriei, nu au fost de natură
să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
„Acest proces de falsificare a realitatii a avut ca scop ridicarea tensiunilor pana la explozia sociala.”
Ei cine e responsabil ! Ghici ciuperca ! Crypto-sionistii ,coloana a cincea politico-economica a elitei finantiste mondiale.
„Ce a fost dupa 89? Nu a fost decat o continuare a procesului de distrugere a societatii si economiei romanesti – de data aceasta “la vedere” si nu in “ilegalitate” ca in perioada “socialismului”.”
Corect !.
de acord. am fix aceeasi parere; cred ca toti stim cine au fost cei implicate in sabotajele de dinainte de ’90; avem o jena sa o spunem (sentimental de culpabilizare, bata-l vina, functioneaza…)! o mica precizare ….cel mai inalt nivel de la care pornea sabotarea nu era CSP-ul, erau nivelurile de conducere a PCR…
A uitat sa mentionez ca indiferent „cine” sau „ce” s-a intamplat inainte de 1989 Parlamentul Romaniei a avut grija de „emanati” si le-a sters orice vina, orice forma de a fi atinsi de actiunea legii – pentru ca la doar 20 de zile de la victoria „revolutiei” a fost abrogat urmatorul articol din Codul Penal :
„infracţiune care consta în fapta unui funcţionar sau alt angajat care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, nu îndeplineste un act ori îl îndeplineste în mod defectuos şi prin aceasta cauzeaza o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei organizaţii (socialiste) sau o pagubă importantă economiei naţionale, cu scopul de a aduce în orice mod atingere securităţii statului se pedepseste cu inchisoare de la…ani la… ani”
Art. 164 privind infractiunea de sabotaj a fost abrogat prin Decret-Lege nr. 12 din 10 ianuarie 1990, publicat în M. Of. nr. 7 din 12 ianuarie 1990.
Din acest moment orice s-a intamplat inainte de 1989 nu mai poate fi sanctionat de lege, iar tot ce s-a intamplat dupa 1989 nu mai poate fi socotit ilegal, sau un atac la economia Romaniei.
A fost momentul in care LEGAL, prin vointa PARLAMENTULUI ROMANIEI – ca reprezentant al poporului roman – s-a permis distrugerea sub orice forma a economiei si societatii romanesti
– Daca prin continutul ei, prin prisma celor intamplate pana azi, socotiti ca ar fi fost un articol de lege inutil atunci…e inutil sa ne mai plangem, pt ca tot ce s-a intamplat in Romania a fost LEGAL si in folosul TARII.
– Si nu e singura lege care a permis – chiar a obligat cetateanul, indiferent de functia pe care o avea – sa se puna la dispozitia „invadatorilor”…
asta este :
https://archive.org/details/Anonim-Protocoalele_Inteleptilor_Sionului_08__
cand vom intelege, dar mai ales, cand ne vom fi hotarat sa si actionam, vom reusi – Doamne, ajuta ! – sa schimbam ceva !
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
Fara pretentia unei viziuni globale, doar pentru a mai aduce un element in acest puzzle (la noi se chema „basm in bucatele”). La inceputul anilor ’80, se cunosteau destule intreruperi ale curentului electric. Numai ca, ele nu erau datorate viziunii folclorice a economiei, ci pur si simplu unor dispozitive numite descarcatoare automate de sarcina (DAS-uri) care, atunci cand frecventa curentului scadea sub norma de 49,5 Hz, decuplau pur si simplu circuitul respectiv. Baietii nostri din energetica le „lucrasera” putin, asa incat ele sa decupleze pe la 47-48 Hz, in loc de 49,5, cu toate acestea ele continuau sa decupleze, datorita puterii insuficiente instalate (undeva in jurul a 13000 de MW). Odata cu punerea in functiune a Unitatii 1 de la Cernavoda, adica inca 700 MW, treburile s-au mai imbunatatit. Comparativ, consumul de azi al intregii Romanii (industrial+casnic) este de vreo 6500 MW, adica jumatate. Si ar mai fi doua informatii, colaterale:
In vremea in care se lucra la U1 de la Cernavoda, salarii ale santieristilor de 4-5-6 mii de lei/luna nu erau deloc rare, ceea ce se cam apropia de nivelul occidental (ganditi-va ca-ti puteai cumpara un apartament cu vreo 40 de salarii lunare la acest nivel).
Am inghitit pe nemestecate lozinca cu productia energointensiva, care, chipurile, ar trebui eliminata. Nu ni s-a explicat niciodata (nici nu aveau cum) de ce nemtii nu renunta la ThyssenKrupp, ori francezii la Vallourec si Arcelor. Fapt este ca topirea si laminarea unei tone de otel consuma tot atata energie si in Franta, Germania, SUA, Ucraina ori Congo, cat in Romania. Este fizica pura, a incalzi un material anume intre doua temperaturi necesita o cantitate de energie proportionala cu masa si diferenta intre temperaturi, peste tot in Univers. Iar costul energiei in Romania fiind mai mic decat aiurea, evident ca produsele siderurgice (turnate, forjate, laminate) erau cerute la export, precum si cele cu grad superior de manufacturare (robineti, utilaje grele, etc). Caci, domnilor, contrar lozincii postdecembriste, si produsele inalt procesate erau competitive. Ganditi-va numai la faptul ca, undeva prin 2006, un egiptean a cumparat planurile tractorului U650 de la Brasov si cauta uzine in Romania pentru a-i putea manufactura componentele!
Excelent. Analiza este corectă. Egiptenii folosesc și acum tractoarele brașovene. În 1995 sau 1996 la UTB (uzina de tractoare brasov) a venit o delegație de la firma Fiat. Italienii au fost surprinși de ultimul tip de tractor pe care l-au văzut în expoziția uzinei,tractor care se ridica din punct de vedere calitativ la nivelul tractoarelor Fiat. Cu toate acestea uzinza a fost RASĂ de pe suprafața pământului după ce Petre Roman a declarat tot la Brașov că ”industria româneasca e un morman de fiare vechi” .
Si mai sunt acuzata ca ii lovesc pe securisti/comunisti si azi, cica falsa problema, cand iata ce zice in acest articol: „Ce a fost dupa 89? Nu a fost decat o continuare a procesului de
distrugere a societatii si economiei romanesti – de data aceasta “la
vedere” si nu in “ilegalitate” ca in perioada “socialismului” – si ca cei care aplica azi capitalismul au aplicat inainte comunismul, fiind aceiasi politruci care se perpetueaza la conducerea Romaniei din 1990 incoace. Dar si ceasca isi are partea lui de vina, a condus masacrarea poporului roman prin nepasare si chiar si direct (satele din Vrancea care s-au opus colectivizarii, mitraliate de generalul Ceausescu Nicolae http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rmunti/docs/rezistenta_12.pdf
Decat sa pierdeti aer predicand in pustiu despre cat de bun a fost ceasca si cat de rai cesepistii si cei de la academia bolsevica Stefan Gheorghiu, mai bine discutati despre adevaratele fapte eroice: rezistenta armata anticomunista din Romania:
http://www.miscarea.net/Brisca.htm
Din linkurile prezetate se dovedeste doar ca Nicolae Ceausescu a fost infiltat in institutiile antiromanesti fara insa sa fi condus actiuni antiromanesti cu atat mai putin sa fi executat operatiuni antiromanesti.
Textele confirma faptul ca el ca altii patrioti s-au infilitrat in institutiile antiromanesti conduse de strainii cotropitori dupa 1945, au actionat astfel incat strainii sa ii creada ca fiind loaili lor ca sa fie promovati dupa care, cand au ajuns in functii de decizie, le-au curatat de agenti straini intre 1958 -1964 si au intors statul roman sa functioneze in interesul Neamului Romanesc.
Voi posta un comentariu mai detaliat mai incolo putin.