Cine mutilează satele românești?

Nu mă refer la arhitectura noilor case, ridicate după 199o. Ci la aspectul cel mai „imediat” sub care se înfățișează satele noastre: gardurile care despart gospodăriile. Gardurile care dau în stradă, mărginind proprietățile.
În satul tradițional, locuit de săteni autentici, românul nu se ascunde în dosul unor ziduri de pușcărie, ci îi place să aibă vederea liberă spre uliță și peste uliță, peste tot satul, dacă se poate, așa cum îi este și firea: deschisă!
După 1990, libertatea care ne-a pocnit în creștetul capului, de pe urma căreia s-au îmbogățit mulți dintre noi, a dus la un fenomen de masă: zeci, sute de mii de români, s-au întors cu fața la sat, au revenit de unde au plecat cândva sau, din rațiuni turistice, au cumpărat proprietăți în sate cu oarece potențial de destindere și farmec turistic. Majoritatea dintre acești nou veniți și-au construit case noi, vile mari unele, chiar palate câteva, iar dintre aceștia majoritatea au avut grijă să trântească în jurul casei un gard de beton sau alt material de 2 m, să nu se mai vadă nimic din ce se întâmplă în ograda intrusului. Să nu mai vadă nici el peste gard, ce se întâmplă în sat, pe ulița mare, cine a mai trecut, cine te-a mai salutat. Nu-l interesează. Este dreptul său la intimitate! La izolare! La indiferență, a sa pentru alții și a altora pentru sine însuși!…

Abia la apariția acestor monștri mi-am dat seama de ce era, și încă mai este, atât de odihnitor peisajul rural tradițional: cu gardurile sale părelnice, joase și cu distanțe între scânduri, garduri care nu obturează privirile, ulița mare a satului, chiar șosea de interes județean sau național dacă este, fiind de fapt o alee printr-un mare parc: satul românesc! Fiecare curte etalând privirilor câteva straturi îndesate de flori, straturi de legume, câteva rânduri de vie, ceva pomi fructiferi sau copaci impozanți – tei sau brazi, de regulă! Poți vedea dintr-o curte în alta, te poți saluta peste gard cu vecinii, mai schimbai și câteva vorbe, ca-ntr-o mare familie simțindu-ne și prin acest detaliu: gardul nu despărțea, ci doar delimita în satul românesc, în mahalaua orașului. La țară puteai să treci peste gard cu ușurință, săreai pârleazul, existând cărări care treceau prin curțile oamenilor, prin grădinile acestora, și nimeni nu era deranjat! Nimeni nu avea ceva de ascuns!… Nimeni nu-și simțea intimitatea deranjată!

Chiar și la oraș, în tradiția casei de burghez, de orășean cât de cât înstărit, intra gardul de fier forjat dincolo de care să poți vedea din stradă o frumusețe de grădină, oricât ar fi de mică, plină de flori felurite și cu grijă aranjate. Gardurile de cazemată sau de pușcărie au invadat și orașul, ca și când proprietarului i-ar fi jenă să se laude cu casa pe care și-a agonisit-o! Unora chiar le e rușine, se simt cu musca pe căciulă și ar vrea să treacă neobservată casa în care a băgat bani mulți și nemunciți, bani nu prea curați, de a căror proveniență nu ar fi bucuroși să dea socoteală!…

S-a stricat mult, dar încă mai e mult de salvat! M-am rugat de câțiva primari să aibă în vedere acest aspect! Să instituie un concurs generos premiat pentru cele mai frumoase curți, pentru cele mai frumoase grădini „din fața casei”, grădini vizibile din stradă, care să dea senzația că ești la o plimbare prin parc atunci când străbați pe jos ulițele satului sau străzile orașului!
Orice autorizație de construcție să includă și viitorul gard, a cărui concepție să se încadreze în tradiția românească. Casele cu gard înalt la stradă, care rănesc privirile trecătorilor, ale vecinilor, să fie taxate pentru acest „gest” de proastă conviețuire cu concetățenii, gest de neam prost propriu-zis, iar pentru viitor să se interzică ridicarea acestor stupide manifestări de „neam de mitocani”, expresii ale lipsei de gust, ale nepăsării pentru celălalt!

Am văzut și garduri înalte pe care nu le puteai penetra cu privirea, dar care nu te deranjau de fel: garduri din vegetație deasă, pe care mai degrabă te opreai să le admiri! La Buriaș am 20 de metri de gard la stradă, din rețea de sîrmă cea mai comună! Văd tot ce se întâmplă pe uliță. Din uliță la fel se vede tot ce am în curte! Dar odată cu trecerea anilor, gardul a fost asaltat de plante agățătoare, de mâna Maicii Domnului mai ales, de brădetul care s-a ridicat, de alți pomi, încât am și suficientă intimitate. Dar când plec prin sat privirile mă dor de gardurile lălâi care au răsărit prostește, le simt efectiv ca pe niște panouri ridicate în mijlocul parcului, înghesuidu-ți vederea!…

Mă gândesc, la viitoarele alegeri comunale de la Periș-Buriaș să mă înscriu și eu, cu un program în care să figureze și grija pentru împrejmuirile gospodăriei. Ca primar la Buriaș aș mai face ceva: aș scoate periodic copii, cu toată școala, la curățat pădurile din jur, ale căror cărări sunt înecate de peturi și alte urme ale civilizației, corect numite urme ale lipsei de civilizație…
Copiii trebuie să descopere pădurea din sat, s-o cunoască, s-o îndrăgească, s-o îngrijească. Am copilărit la Constanța la zeci de kilometri de cea mai apropiată pădure. Pădurea, ca reper spiritual, lipsește din percepția mea organică! Am cunoscut-o numai din cărți și din filme… Am parte acum de ea, sporadic, dar îmi lipsește mai departe. Nu există în straturile profunde ale suflețelului meu. Și nu este singurul handicap agonisit de-a lungul anilor!… N-au fost puțini! Ce multe sunt cele de care n-am avut parte ca lumea!… Doamne, Doamne!

Ion Coja