Afirmaţia de mai sus îi aparţine lui Graham Watson, liderul ALDE, şi a apărut în ziarul „Ziua” din 7 noiembrie 2007, pe prima pagină. Confuzia dintre români şi ţigani nu este întâmplătoare, ci este provocată, cultivată şi abil întreţinută de cercuri şi servicii secrete anti-româneşti, cu concursul, mai mult sau mai puţin conştient, al autorităţilor româneşti şi al mass media din România.

Ne adresăm Preşedintelui României, Guvernului şi Parlamentului, Academiei Române şi Asociaţiilor profesionale ale ziariştilor şi scriitorilor români, oamenilor din Radio şi Televiziune, opiniei publice, pentru a atrage atenţia asupra obligaţiilor care ne revin în vederea combaterii acestei confuzii atât de păgubitoare pentru noi, românii. Şi anume:

(1)Principalul gest care se impune este renunţarea la folosirea cuvîntului rom (sau rrom), cuvînt cu totul impropriu pentru a-i denumi pe ţigani. Ţiganii se pot numi în limba lor cum doresc, dar numele lor în limba română este unul singur, acela de ţigan. Sunt nenumărate cazurile în care un popor îşi spune într-un fel, iar celelalte popoare îl denumesc altfel. Este cazul nemţilor, al polonezilor, al olandezilor, al elveţienilor ş.a. Românii înşişi sunt deseori numiţi valahi, termen rar folosit de români. Fiecare limbă europeană are un termen vechi şi bine instalat în sistemul său lexical prin care sunt denumiţi ţiganii: gitan, gipsy, gitano, boemien, ziguener etc. Nu avem nici un motiv serios pentru ca aceste cuvinte să-şi înceteze existenţa şi puterea de circulaţie cu care s-au ales după o întrebuinţare multiseculară.

În plus – şi acesta este nodul problemei, termenul rom este inacceptabil, atât în limba românâ, cât şi în circuitul internaţional, deoarece prin asemănarea sa cu etnonimul romângenerează în mod inevitabil confuzia cu numele de român.

Cuvîntul român este o marcă, un brand înregistrat, care aparţine patrimoniului nostru naţional dintotdeauna. Punerea în circulaţie a cuvîntului rom, ca nume al unui alt popor, naşte în mod inevitabil confuzia între români şi acel popor, confuzie care, în mod natural, ar trebui să fie inacceptabilă pentru toată lumea. Nu putem accepta motivele pentru care liderii etniei ţigăneşti provoacă şi întreţin cu bună ştiinţă această confuzie. De aceea apreciem şi salutăm atitudinea firească a acelor ţigani, nu puţini, care contestă folosirea în limba română a termenului rom în locul vechiului şi îndătinatului cuvînt ţigan, de la care în limba română s-a dezvoltat o întreagă familie de cuvinte şi locuţiuni: ţigancă, ţigăncuţă, ţigănuş, ţigănimeetc. Cuvîntul ţigan este vechi de câteva sute de ani şi nu există nici un motiv spre a fi evitat, înlocuit sau interzis. Cine încearcă o asemenea manevră nu face decât să dovedească, ca ţigan, o slabă conştiinţă naţională, lipsa efectivă a mândriei de a fi şi de a se şti ţigan!

Ne vedem nevoiţi să conchidem că eforturile artificiale care se fac pentru instalarea cuvîntului rom în mintea oamenilor este un gest anti-românesc, care trebuie înţeles ca atare şi combătut cu toată energia. Ne adresăm în acest scop cu prioritate mass mediei din România, cerând colegilor ziarişti să înceteze a mai folosi cuvîntul rom, atât de nepotrivit, introdus în limbajul presei şi al administraţiei româneşti printr-o strategie anti-românească atât de străvezie, pe care avem dreptul şi datoria să n-o mai tolerăm.

(2) Nu mai putem tolera nici falsurile şi minciunile debitate pe seama istoriei relaţiilor dintre români şi ţigani, a istoriei ţiganilor din România. Românii de odinioară nu au întreprins nici o acţiune de forţă(militară) prin care să-i transforme pe ţigani din oameni liberi în robi. Ţiganii au ajuns în România şi, în general, în Europa, ca robi ai unor popoare migratoare războinice: cumani, mongoli, tătari. Statutul de robi pe care ţiganii l-au avut în Ţările Româneşti nu le-a fost impus, ci ţiganii au venit în Europa cu acest statut. Ei înşişi l-au acceptat întotdeauna, iar istoria nu consemnează din partea ţiganilor nici o încercare de a schimba acest statut. Iar câteva secole mai târziu, pe vremea lui Cuza, când în mod unilateral Guvernul Român, din generozitate şi idealism umanitar paşoptist, fără să primească nici o solicitare din partea ţiganilor, a decis totuşi desrobirea ţiganilor, cei mai mulţi dintre ţigani s-au considerat ultragiaţi şi păgubiţi, deoarece ca robi la mânăstire sau pe moşia unui boier român, ţiganilor li se asigura o viaţă cât de cât demnă, decentă, aşa cum mulţi n-au mai avut după dezrobire.

Multe ţări vest-europene, azi campioane ale drepturilor omului, au practicat cu secole în urmă interdicţia pentru ţigani de a intra în acele ţări şi chiar uciderea fără nici o judecată a ţiganilor găsiţi pe teritoriul respectiv. Toleranţa tradiţională a românilor, spiritul lor de omenie nedezminţită în istorie a făcut ca în România să se pripăşească un număr relativ mare de ţigani. În locul unor declaraţii de recunoştinţă pentru ospitalitatea şi bunătatea noastră, liderii imberbi şi semidocţi ai unor fantomatice fundaţii şi ONG-uri dedicate – sanchi!, apărării drepturilor etniei ţigăneşti, se dedau azi la acuzaţii lipsite de orice temei istoric pe tema persecuţiilor de care ar fi suferit ţiganii trăitori printre români.

Culmea neruşinării acestor infractori la regulile cercetării adevărului istoric o constituie pretenţia că regimul Ion Antonescu a practicat genocidul ţiganilor, că aceştia au fost deportaţi „la Bug” spre a fi exterminaţi, într-un holocaust la fel de criminal şi de adevărat ca şi Holocaustul din Transnistria al evreilor. Nu avem nimic de obiectat dacă cei în cauză consideră că cele două holocausturi sunt la fel de adevărate. Mergem pe mâna comunităţii evreieşti, care acceptă şi încurajează similitudinea dintre evrei şi ţigani, dintre holocaustul evreiesc şi cel ţigănesc… Dar este o ruşine pentru intelectualitatea română, pentru mediul academic românesc, felul cum istoricii noştri tac şi acceptă aceste neadevăruri crase, pe care înşişi ţiganii serioşi le repudiază, deoarece se ştie bine printre ţigani că au fost strămutaţi dincolo de Bug numai ţiganii autori ai unor infracţiuni grave. Printre ţiganii „persecutaţi” de regimul antonescian s-au aflat şi mulţi ţigani nomazi, care făceau spionaj pentru ruşi. Mareşalul Ion Antonescu nu a practicat deportarea colectivă a ţiganilor, aşa cum se încearcă azi în Italia, ci numai a ţiganilor care prin comportamentul lor anti-social îşi făceau de ocară neamul ţigănesc, iar României îi aduceau prejudicii imense. Pe vremea lui Antonescu ţiganii rămaşi acasă, în România, se mândreau cu acest certificat de onorabilitate pe care îl primiseră de la autorităţi pentru comportamentul lor civic corect! Iar de acest tratament e bine să se ştie că a avut parte imensa majoritate a ţiganilor, de nimeni deranjată în timpul guvernării Mareşalului.

Este regretabil că preşedintele Traian Băsescu, mereu prost informat şi rău sfătuit în problemele de istorie a României (– a fost, după propria sa mărturisire, un elev mediocru!), a găsit de cuviinţă să-i omagieze pe aşa zişii supravieţuitori ai aşa zisului Holocaust ţigănesc… Dar ce nu face politicianul român de dragul voturilor?!

(3) Se vorbeşte aşa de mult despre necesitatea de a-i integra pe ţigani în societatea românească, în Europa secolului nostru. Şi se cheltuiesc atâtea fonduri fără, practic, nici un alt rezultat decât acela că banii sunt deturnaţi şi băgaţi în buzunar de fel şi fel de şmecheri, ţigani şi români, agreaţi de oficialităţi pentru a da iama în banii comunitari. Nu am auzit pe nimeni să introducă în dezbaterile pe această temă acele fapte şi împrejurări care fac din ţigani o minoritate etnică atipică, cu un specific mai rar întâlnit. Ţiganii, despre care se spune cu orice ocazie că nu respectă legile, sunt de fapt, prin naştere, nişte victime, căci ei sunt obligaţi să se supună la două legislaţii, complet diferite. Ei trebuie să respecte atât legile statului în care trăiesc, cât şi legile, regulile şi dispoziţiile impuse de structurile acelui veritabil stat în stat care este sistemul tradiţional, gentilic, tribal, cu care ţiganii au venit din Asia. Acest „guvernămînt” ocult, cunoscut numai de ţigani, care nu produce acte şi documente scrise, publice, funcţionează într-un dispreţ funciar faţă de structurile statului gazdă. Nimeni, nici poliţia, nici SRI sau SIE, nu cunoaşte prea multe despre aceste structuri, despre măsura în care liderii lor îi sprijină sau îi împiedică pe ţigani să se integreze în viaţa socităţii. Considerăm că ţiganii au dreptul să prezerve ce doresc ei din cultura lor multi-seculară, dar au şi obligaţia de a face publică această moştenire, de a accepta regula transparenţei în exercitarea dreptului la asociere. Structurile organizatorice din sînul familiei, al clanului şi, în final, al etniei ţigăneşti nu este normal să funcţioneze în secret, în clandestinitate, practic în ilegalitate. Aceste structuri, nicăieri înregistrate ca persoane juridice, sunt vital interesate să-i împiedice pe ţigani să se integreze, să devină cetăţeni loiali statului. Liderii ţiganilor trebuie convinşi şi determinaţi să accepte şi să practice transparenţa pentru toată lumea în relaţiile dintre ţigani şi liderii lor, în felul cum îşi desfăşoară activitatea instituţiile care aparţin tradiţiei şi modului specific ţigănesc de a organiza şi menţine coeziunea şi solidaritatea etnică ţigănească. Aceste instituţii pot supravieţui cu folos pentru toată lumea numai în măsura în care acceptă să-şi expună în public activitatea, spre a se vedea că normele de comportare impuse ţiganilor de aceste structuri specific ţigăneşti nu-i împiedică pe ţigani să devină cetăţeni oneşti, solidari cu statul şi societatea în care trăiesc. Avem motive să ne temem că existenţa acestor structuri sui generis este cauza principală a dificultăţilor pe care ţiganii le au de înfruntat în tendinţa lor firească de a se integra, de a intra în rândul lumii.

(4) Ţiganii trăiesc în Europa de aproape o mie de ani. Istoria lor îmbină pitorescul cu tragicul într-un mod unic şi inconfundabil. Epoca dictaturii comuniste le-a afectat una dintre particularităţile cele mai de preţ pentru tradiţia ţigănească: nomadismul. Comuniştii, din ale căror rânduri ţiganii nu au lipsit, ci dimpotrivă!, i-au împiedicat pe ţigani să mai ducă o viaţă nomadă după voia şi pofta inimii lor. Nu toţi ţiganii sunt nomazi, dar cei cărora nomadismul li se potriveşte trebuie lăsaţi şi chiar încurajaţi să-l practice. Nomadismul ţiganilor trebuie înţeles şi acceptat ca parte a patrimoniului cultural european. Acest statut, odată recunoscut de ceilalţi, creează anumite obligaţii pentru ţigani, obligaţii pe care ţiganii din Occidentul Europei şi le-au asumat deja cu succes. Este o chestiune de timp ca şi ţiganii din fostul lagăr comunist, din Europa de Răsărit, să se acomodeze cu exigenţele inevitabile ale Europei de azi şi de mâine. Politica discriminării pozitive a ţiganilor, politică de care în România s-a abuzat şi s-a exagerat până la ridicul, nu este productivă. Ea încalcă demnitatea şi mândria de om a ţiganilor. E timpul ca dintre ţiganii din România să se ridice lideri autentici, nu demagogi croiţi după chipul şi asemănarea politicienilor noştri. Nu aşteptăm de la aceşti lideri să sacrifice identitatea etnică a ţiganilor pe altarul integrării sociale şi culturale. Ci să împace cultura ţigănească şi tradiţia tribală cu dreptul „gagiilor”, a celorlalţi concetăţeni, la siguranţă publică, la civilizaţie şi legalitate.

Respectul de sine este factorul care a permis europenilor să făurească o civilizaţie care azi modelează chipul întregii planete. E timpul ca ţiganii, ca parte componentă a marii familii a popoarelor indo-europene, a popoarelor din Europa, să facă din acest respect de sine principalul reper sufletesc. Căci respectul de sine, ca respect pentru fiinţa umană, devine în mod automat şi respect pentru ceilalţi.

(5) Ţiganii nu s-au sfiit, prin lideri de-ai lor mai guralivi, să lanseze ideea că vor deveni curând „minoritate înlocuitoare” în România, în sensul că, mai ales graţie sporului demografic, vor deveni curând populaţie majoritară. Aceeaşi nădejde se pare că-i turmentează şi pe unii ţigani din Ungaria şi din alte state est-europene. Se pare că anumite interese, cu totul străine de etnia ţiganilor, intenţionează să profite de pe urma acestui artificiu şi să-l introducă pe tabla de şah politic a Europei de Est. Înainte de a evalua cât de realistă este o asemenea proiecţie asupra viitorului şi cât de mult ar trebui statul român să ia aminte la asemena elucubraţii, este cazul să ne punem totuşi, cu toată seriozitatea, întrebarea dacă nu cumva soluţia finală a problemei ţiganilor, de interes de-acuma european, poate chiar planetar, va trebui să includă şi constituirea unui stat naţional al ţiganilor. Aşa cum constituirea Israelului a pus capăt unui statut milenar incert şi nedemn al evreilor, nemeritat, constituirea unui stat al ţiganilor ar putea rezolva cea mai mare parte din ceea ce acum înseamnă problema ţiganilor din Europa. Evident, ca şi în cazul evreilor, soluţia va trebui să învedereze un teritoriu cât mai apropiat de cel care va fi fost obârşia din care ţiganii au fost dislocaţi în urmă cu aproape o mie de ani şi pe care ei ar redobândi-o astfel.

Ion Coja

Preşedintele filialei Bucureşti a Uniunii Vatra Românească