China în căutarea suveranității culturale

CD

WANG HUNING SI SUVERANITATEA CULTURALA
De Daniele Perra

S-ar putea spune multe despre averea spirituala a acestui genial teoretician, fost profesor al prestigioasei Universități Fudan din Shanghai. Lucrările sale timpurii, “Suveranitatea națională și analiza politico-comparativă”, l-au impresionat foarte mult pe Jiang Zemin, care l-a dorit alături în dezvoltarea „teoriei celor trei reprezentări”. Huning, a făcut-o concentrat pe drumul theoric al conceptului de suveranitate. Deloc surprinzător, teza sa s-a intitulat “De la Bodin la Maritain: despre teoriile suveranității dezvoltate de burghezia occidental”.

În special în “Suveranitatea Națională” Huning reafirmă ideea că aceasta trebuie neapărat să se bazeze pe două aspecte interconectate: supremația națională și independența externă. Scrisă în momentul de cea mai mare proeminenta a dengismului, cartea prezenta deja teza conform căreia reformele politice și economice în niciun caz nu ar trebui să fie susținute în detrimentul stabilității interne. Conform abordării lui Wang, de fapt, reformele pot fi realizate doar de o autoritate rigid centralizată, capabilă să cuprindă cele șase funcții principale ale iernii: a) control; b) coordonare; c) indexare; d) promovare; e) serviciu; f) echilibru [1].

Totuși, supremația internă este de neconceput fără independență externă. Eseul “Expansiunea culturală și suveranitatea culturala”, scris la câțiva ani de la „tumultul” din Tiananmen, este concentrat proprio pe această tematică. Mai exact, Wang, convins de vulnerabilitatea Republicii Populare Chineze la pătrunderea ideilor străine prin instrumentele așa-zisei „puteri soft”, se concentrează asupra modului de întărire a socialismului împotriva forțelor globalizării occidentale.

Confruntat cu sfârşitul dezastruos al Uniunii Sovietice (adică adio unei lumi complexe, deşi bipolare, pentru a intra într-o fază şi mai complexă), întrebarea care se pune deschis este: cum să protejăm suveranitatea naţională?

Cu sfarsitul Razboiului Rece si a celorlalte conflicte militare restul se transformă rapid în conflicti de caracter cultural. Folosind terminologia împrumutată direct din anglosferă și ar putea semna că “hard power” este rapid înlocuită de “soft power”. ÎN ACEST CONTEXT, CONFRUNTAREA GEOPOLITICĂ DINTRE EST ȘI VEST SE PROPUNE DIN NOU CA LUPTĂ PENTRU APĂRAREA PROPRIEI CULTURI ÎMPOTRIVA HEGEMONIEI CULTURALE OCCIDENTALE; SAU MAI DEGRABĂ, ÎMPOTRIVA EXPANSIONISMULUI CULTURAL OCCIDENTAL.

Această formă mai subtilă de expansionism, în conformitate cu Wang, nu poate decât să contrasteze cu reafirmarea propriei suveranități culturale specifice, pe care o putem defini și în termeni de „conservatorism cultural”, dacă avem în vedere că acest lucru nu are nicio legătură cu „conservatorismul” liberal al „Occidentului”.

Suveranitatea culturală, în perspectiva teoriei chinezești, este o formă de “power state”. Suveranitatea culturală este pe primul loc sa asigure punctul de siguranță. Iar garant al acestei siguranțe nu poate să fie decat Partidul, asa cum e făcut si cum este vazut pentru a întări puterea chineză: adică pentru a produce un model de modernizare capabil să se contopească cu un sistem de valori tradiționale însărcinat cu menținerea puterii și instituțiilor solide (în acest caz, se recunoaște amprenta tradiției legiste a gândirii tradiționale chineze) [2].

Asigurarea și protecția culturală, cu toate acestea, nu se pot obține prin izolare. SUVERANITATEA CULTURALĂ ÎNSEAMNĂ ȘI CAPACITATEA DE A DIALOGA CU CULTURI STRĂINE FĂRĂ INSĂ A SE IMPUNE SAU A SE SUPUNE NIMĂNUI. Este exact opusul acelui expansionism cultural pe care, în aceiași ani, administrația Bush (tatăl) și-a făcut propriul sistem de extindere globală a valorilor nord-americane. Ceea ce savantul olandez Cees J. Hamelink a definit în termeni de „sincronizare culturală” [3]. Nu este altceva decât o formă de imperialism cultural a cărei expansiune poate avea loc pe două linii: impunerea forțată (direcția verticală, de sus în jos); pătrunderea culturală (directia orizontală) prin instrumentele amintitei „puteri soft”.

Wang Huning recunoaște în teoriile lui Francis Fukuyama (care pretind că explică istoria umanității prin prisma istoriei culturale occidentale) cea mai înaltă expresie a expansionismului. În acest sens, perspectiva sa nu este niciodată apropiată de cea a lui Samuel P. Huntington, căruia îi recunoaște că a înțeles bine provocarea pe care cultura tradițională chineză milenară și intactă i-ar fi reprezentat-o modelului expansionist occidental. De altfel, dacă ideea „sfârșitului istoriei” dezvoltată de Fukuyama s-a dovedit fatala (cel puțin pe termen scurt), discursul este diferit în ceea ce privește afirmarea încă neîntreruptă a „culturii occidentale” este „cultura globală” (înlocuirea colonizării cu „coca-colonizarea”).

Aici, Wang Huning ajunge chiar și la asumarea pozițiilor aproape nietzscheane. Evoluția capitalismului la scară globală l-a determinat pe om să abandoneze valorile și cultura reducându-și nevoile la simplă materie. El l-a transformat pe om în „ultimul om”: cel care a renunțat la a fi om.
Spre deosebire de Huning, Fukuyama, dornic să prevină o întoarcere în trecut, apără deschis „ultimul om” ca stadiu definitiv al evoluției umane. „Întoarcerea în trecut” (la „primul om”) este împiedicată de dezvoltarea tehnologică, care, satisfacând dorințe materiale imediate (chiar și pe care omul încă nu le cunoaște, dat fiind că sunt determinate de modele momentului), distrage omul de la privirea spre abis: în termeni heideggerieni, de la vertijul abisal al Nimicului în care răsună chemarea Ființei.

Analiza lui Wang asupra caracterului omniprezent al modelului cultural expansionist occidental pornește de la experiența sa de studiu în Statele Unite, care a condus la publicarea cărții “America versus America” (1991). În această lucrare Wang, folosind schema interpretativă a textului său anterior (analiza politico-comparativă menționată mai sus), studiază managementul proceselor politico-sociale ale societății americane la nivel istorico-cultural.

Dezvoltarea și fluxul istoric al societății, conform acestei abordări, sunt inseparabile de politică și de modul în care este gestionată. Nu se poate interpreta „fenomenul american” (națiune care în doar două sute de ani de istorie a devenit cea mai mare putere mondială) recurgând doar la schemele dogmatice ale marxismului centrate pe plusvaloarea și dictatura burgheză a capitalului.

Marx și Engels, își amintește Wang, au spus că societatea burgheză iși săpa ea înșași mormântul. Iar Lenin, la începutul secolului al XX-lea, a prezis declinul imperialismului.
Totuși, atât imperialismul, cât și societatea burgheză sunt încă acolo și forța motrice a „imperiului” American, in oricât declin ar fi, necesită o analiză a condițiilor istorico-culturale specifice în care (și datorită cărora) acest „imperiu” supravietuieste.

Dacă este adevărat că forta economică este ceea ce sporește statutul unei țări în context internațional, atunci este oare la fel de adevărat că dezvoltă rezultatul forțelor pur economice in propria societate? În acest sens, potrivit lui Wang, este necesar să opunem America imaginară (sau idealizată) Americii reale, plecând de la observația că „cea mai mare democrație din lume” nu este deloc o democrație. Având un simț al istoriei foarte limitat, privirea americană este mereu orientată spre viitor. Progresul și tradiția în America sunt exact același lucru.

Tradiția nu este altceva decât inovația de acum douăzeci sau treizeci de ani. Totul este evaluat în termeni cantitativi și pragmatici. Religia însăși este pătrunsă de o inspirație materialistă care, pe baza interpretărilor literale ale Sfintei Scripturi [4], consideră bogăția ca un semn al bunăvoinței divine. Acest lucru subliniază în mod firesc pretenția americană de superioritate morală asupra altor popoare. Chiar dacă americanii înșiși, scrie Wang, „adoră succesul lui Dumnezeu” [5].

În primul rând, devine necesar să se exploreze contradicțiile societății și „culturii” americane pentru a înțelege mai bine cum se opun ele [6]. Primul lucru care atrage atenția teoreticianului chinez în timpul călătoriei sale este diferența substanțială dintre zonele rurale și metropole (și dintre centru și periferie din cadrul aceleiași metropole): o diviziune persistentă care, în timp, potrivit lui Wang, se va agrava și mai mult, devenind o problemă de importanță nu mică pentru viitor. Principalele contradicții se relevă însă tocmai la nivel „politic” (și, odată cu ele, se dezvăluie destinul întregului „Occident” supus controlului hegemonic și supremației culturale nord-americane).

În acest sens, Wang apelează din nou la Samuel P. Huntington și la lucrarea sa din 1981, “American Politics: the promise of disharmony” Politica Americana: promisiunea disarmoniei” (Harvard University Press). Crezul politic american, potrivit lui Huntington, este întemeiat pe cinci piloni: a) libertate; b) egalitate; c) individualism; d) democratie; e) statul de drept.

Analiza actualului director al lui Xi Jinping pleacă de la observația că alegerea acestor piloni fondatori derivă din faptul că, în lipsa lor de conținuturi bine definite, aceștia sunt aplicați cu o ușurință extremă. Cu toate acestea, se contrazic unul pe altul. Există, de exemplu, o tensiune profundă între Libertate și Egalitate, precum și între Individualism și Democrație.

Wang este surprins să constate că inegalitățile economice de astăzi din cadrul societății americane sunt văzute ca o formă de egalitate. Egalitatea, de fapt, este considerată în cea mai mare parte ca un fel de „mit fondator”: ca o egalitate de plecare în care s-a instalat principiul meritocratic al individului, care își construiește singur propria avere, grație abilităților sale și bunăvoinței divine menționate mai sus.

Acest model de egalitate se prăbușește dramatic atunci când este aplicat minorităților prezente sau apărute pe teritoriul american: populației indigene (supusă genocidului), populației negre (gândiți-vă că ideea lui Lincoln era de a oferi sclavilor negri doar libertate și nu să le garanteze drepturi egale în raport cu albii), sau la valurile migratorii ulterioare.

Aici, perspectiva lui Wang capătă un caracter pur schmittian. La fel ca juristul german, teoreticianul chinez este convins că ideea de egalitate nu poate fi satisfăcută de concepte abstracte liberale. Ideea liberală a egalității se ciocnește în mod natural de ideea democratică a egalității. Pentru a fi tratați ca egali, cetățenii statului democratic trebuie să facă parte dintr-o „substanță comună”. Concepția democratică a egalității necesită în mod necesar distincția între cine aparține demosului și cine nu. Ea (ideea democratică a egalității), indiferent de abstracțiile liberale privind egalitatea omenirii, există încă datorită considerației necesare pentru inegalitate.

Fără această „substanță comună”, statul democratic se reduce la o simplă asociere de indivizi. Carl Schmitt scrie:
„Dacă statul devine un stat pluralist în ceea ce privește partidele, unitatea statului poate fi menținută doar atâta timp cât două sau mai multe partide sunt de acord în recunoașterea premiselor comune. Această unitate stă apoi în special pe Constituția recunoscută de toate părțile și care trebuie respectată fără rezerve ca condiție prealabilă a creației comune.

Etica statului se transformă apoi într-o etică constituțională. În funcție de substanța, lipsa de ambiguitate și autoritatea Constituției, se poate găsi o unitate reală și efectivă. Dar se poate întâmpla și ca Constituția să fie consumată în simple reguli de joc, etica ei, a statului, într-o simplă etică a fair-play-ului; și asta, în sfârșit, în dizolvarea pluralistă a unității politice în întregime. Acest lucru duce inevitabil la punctul în care unitatea este doar o aglomerare de schimbări în alianțele dintre grupuri eterogene. ETICA CONSTITUȚIONALĂ SE DIMINUEAZĂ ASTFEL ȘI MAI MULT, PÂNĂ LA PUNCTUL ÎN CARE ETICA STATULUI SE REDUCE LA PROPOZIȚIA PACTA SUNT SERVANDA”[7].

Pornind de la această reflecție schmittiană, Wang începe să elaboreze o critică radicală a sistemului american, în textul său, relatează un episod destul de emblematic. În fața întrebării explicite „ce este ideologia americană?”, interlocutorii săi americani răspund: „ideologia este Constituția”. Este de la sine înțeles că această afirmație este, încă o dată, deosebit de abstractă, având în vedere că ideologia în niciun caz nu poate avea forță de lege oricât de mult cât se încearcă să o transforme în formă de norme și reguli.

Constituția, înțeleasă în sens ideologic, se ridică însă la sarcina de a crea și dezvolta acea omogenitate care în cazul american (la scurt timp după momentul înființării) nu mai exista din punct de vedere al „substanței comune” dacă nu datorită pseudo- apelul religios al „destinului manifest”.
Deci, este corect să presupunem, așa cum fac interlocutorii lui Wang, că ideologia americană se regăsește în Constituție?

Raspunsul este da. Pentru simplul fapt că această Constituție ia naștere (Schmittian) ca o simplă colecție de reguli de joc: adică ca fundament al unui sistem în care politicianul este închis într-un anumit model tehnico-economic.
Anterior, s-a făcut referire la afinitatea substanțială dintre conceptele de progres și tradiție în cadrul societății nord-americane (nu este surprinzător, Statele Unite s-au născut în mijlocul Revoluției Industriale). Acest accent pe dezvoltarea tehnologică a fost adesea asociat (mai degrabă eronat) cu o extindere a libertății individuale.

Wang scrie despre asta:
„Statele Unite sunt țara în care toată lumea venerează individualismul, unde individualismul domnește suprem și în care nicio putere nu poate interveni în el” [8]. Totuși, continuă Wang, subliniind o altă contradicție deschisă, o ordine pur tehnico-economică restrânge enorm supremația individului menționată mai sus. Inovația tehnologică crește capacitatea de a controla structural societatea, nu o diminuează. În acest sens, face capitalul capabil să controleze societatea însăși în toate privințele.

Logica dictată de suprastructura tehnică (și nu ideologică) a capitalului este tocmai aceea de a aduce oamenii să fie guvernați și dirijați fără a fi loviti.
Ordinea tehnică nu este o ordine politică, deși Aristotel în Etica Nicomahica a identificat știința politică ca o formă a lui Τέχνη (în special ca „cea mai autoritară și arhitecturală dintre științele practice”) [9].

Acest lucru necesită o organizație în creștere în cadrul căreia fiecare individ are un rol specific, deoarece începutul muncii este separat de finalul său. Spre deosebire de procesul de producție tradițional, în care meșterul a construit el însuși întregul obiect, omul de ordine tehnică produce doar o parte din el. Și, făcând aceasta, se supune și se face mai ușor sensibil la stimulul tehnic decât la cel strict politic.

Omogenitatea menționată mai sus este, așadar, determinată de omologare tehnică și nu mai derivă dintr-o comuniune spirituală sau de descendență; acest lucru îl face ușor exportabil în afara granițelor americane sau „occidentale”. Firma însăși se transformă într-o tehno-structură, în care rolul managerial devine substanțial apolitic.

Partidele nord-americane, de exemplu, sunt în esență indistinse și lipsite de teorii sistematice. Sunt mase agregate care își unesc forțele doar în momentul electoral: singurul moment în care poporului i se permite prezumția de a putea conta pentru ceva. Cu toate acestea, rămâne doar un spectator al puterii; nu participă în niciun fel la ea. Acesta este gestionat de trei grupuri interconectate și complementare: a) corporațiile industriale și financiare; b) armata (căreia îi este rezervată cea mai mare sumă de cheltuieli publice); c) liderii politici.

Conform calculelor savantului Thomas R. Dye, presupusul pluralism democratic nord-american s-ar reduce la managementul afacerilor publice și la luarea deciziilor de către aproximativ 5000 de oameni [10].
Prin urmare, politica (sau ceea ce rămâne din ea) este gestionată și gândită ca o activitate economică și mecanică.

Liderii politici sunt ei înșiși roți dințate ale tehnostructurii. Politica devine de neconceput fără tehnologie. Iar tehnologia, înțeleasă astfel, devine puterea supremă, nu omul (deși aceasta rămâne în interiorul cabinei). Nu este de mirare, în acest sens, obsesia nord-americană pentru primatul tehnologic.

În urmă cu peste treizeci de ani, Wang a observat deja că toate centrele nord-americane de cercetare sau de studii strategice erau orientate pe aceeași temă: CÂT TIMP ÎȘI VOR PUTEA MENȚINE STATELE UNITE POZIȚIA HEGEMONICĂ ÎN DOMENIUL TEHNOLOGIC ȘI, ÎN CONSECINȚĂ, HEGEMONIA GLOBALĂ LA UN MOMENT ÎN CARE CONCURENȚA DIN ȚĂRILE EMERGENTE DEVENEA DIN CE ÎN CE MAI INTENSĂ, AGRESIVĂ ȘI DIVERSIFICATĂ.

Confruntat cu invazivitatea și expansionismul acestui sistem omogenizant, soluția propusă de Wang (cel puțin în ceea ce privește China) a fost (și este încă) aceea de a extinde încrederea în Partid (singurul instrument capabil să ghideze politic tehnica și nu să se lasă exploatat de ea), iar în socialism SĂ RECALIBREZE PROCESUL DE GLOBALIZARE PENTRU A PUNE SISTEMUL INTERNAŢIONAL PE UN PLAN MULTIPOLAR CARE SĂ PERMITĂ SUPRAVIEŢUIREA DIFERITELOR CULTURI ŞI SISTEME.

Dar pentru a extinde încrederea în Partid este nevoie de dedicarea sa totală pentru două cauze: a) protejarea suveranității și culturii naționale; b) îmbogăţirea materială şi culturală a oamenilor.

În acest sens, Deng Xiaoping a declarat în 1984:
„Ce este socialismul și ce este marxismul? Nu am fost foarte clari despre asta în trecut. Marxismul acordă cea mai mare importanță dezvoltării forțelor productive. Am spus că socialismul este stadiul primar al comunismului și că în stadiul avansat se va aplica principiul „de la fiecare după abilitățile sale, la fiecare după nevoile sale”. Acest lucru necesită forțe productive foarte dezvoltate și o abundență copleșitoare de bogăție materială. Prin urmare, sarcina fundamentală a fazei socialiste este dezvoltarea forțelor productive. Superioritatea sistemului socialist este demonstrată în cele din urmă printr-o dezvoltare mai rapidă și mai mare a acestor forțe decât sistemul capitalist. Pe măsură ce se dezvoltă, viața materială și culturală a oamenilor se îmbunătățește constant. Unul dintre neajunsurile noastre după întemeierea Republicii Populare a fost că nu am acordat suficientă atenție dezvoltării forțelor productive. Socialismul înseamnă eliminarea sărăciei. Sărăcia nu este socialism, cu atât mai puțin comunism ”[11].

NOTE
[1] Wang Huning, Suveranitatea Națională, Editura Poporului, Beijing 1987, p. 57.
[2] Teoria politică a Legismului s-a concentrat pe autoritatea liderului politic care trebuie să fie capabil să mențină controlul asupra societății prin trei idei călăuzitoare: a) propria sa poziție de autoritate (Shi); b) tehnici administrative bine definite (Shu); c) legea și legile (Fa). Rolul autorității suverane, de fapt, era să creeze și să promulge „legi ideale” capabile să garanteze funcționarea regulată a guvernului său.
[3] Vezi C. J. Hamelink, “The politics of world communication”, SAGE Publication LTD, New York 1994; J. Tomlinson, “Imperialism cultural: o introducere critic”, John Hopkins University Press 1991.
[4] În special, pasajul lui Ioan (10, 10): „Am venit ca ei să aibă viață și să o aibă în abundență”; și Scrisoare către Filipeni (4:19): „Dumnezeul Meu vă va îngriji de toate nevoile, după averea Lui, cu slava în Hristos Isus”.
[5] Wang Huning, “America împotriva Americii”, Shanghai Arts Press, Shanghai 1991, p. 87.
[6] Analiza lui Wang Huning se concentrează și pe fenomene care apar în totală opoziție cu cultura americană dedicată progresismului și individualismului: de exemplu, secta religioasă a Amish (care respinge total același progres) sau alte forme de colectivism agricol.
[7] C. Schmitt, “Staattsethik und pluralisticher Staat”, Kantstudien, Berlin 1930, p. 145.
[8] “America împotriva Americii”, aici cit., P. 136. În acest sens, Wang este deosebit de surprins de tratamentul pe care „cultura” individualistă nord-americană îl rezervă bătrânilor aruncați în casele de bătrâni. Ceva care contrastează total cu respectul profund pe care tradiția chineză le dedica batranilor.
[9] Aristotel, Etica la Nicomahica, I, 1, 1094a-b.
[10] Aceste teze sunt cuprinse în seria de lucrări “Who’s running America?” – “Cine dirijeaza America” în care politologul nord-american examinează structurile de putere din SUA din epoca Carter până în zilele noastre.
[11] Deng Xiaoping, Lucrări alese (vol. III), Ediții în limbi străine, Beijing 1994, p. 73.

Sursa: https://www.eurasia-rivista.com/wang-huning-e-la-sovranita-culturale

Traducerea: CD