Cherchez le Juif!

Domnule Coja,

Am citit articolul privitor la numitul Paul de România și anturajul lui penal. Autorul s-a axat în special pe acest dosar, dar a făcut referințe și la alții evrei care s-au bucurat de părți din economia națională a țării. Vin și eu cu niște completări, fie din cartea mea, fie din articolele mele, fie comentarii făcute la acestea.

“Sorin Beraru (Samuel sau Şmuel Bercovici) reuşise, prin mituire, să pună mîna pe un mare număr de întreprinderi româneşti (din cadrul industriei textile, medicale, alimentare, imobiliare, etc). Acţiunile sale, care produseseră economiei naţionale un prejudiciu de 3,6 mil. $, au format obiectul unui dosar de cercetare penală – deşi cercetat, i s-a permis să părăsească România, refugiindu-se în Israel. De aici, prin locotenentul său Haim Henry Steinberg, a încercat mituirea anchetatorilor cu 1,5 mil. $, ceea ce a condus la deschiderea unui nou dosar penal. În final, Beraru-Bercovici a fost condamnat în lipsă la 7 ani închisoare, din care nu va executa nici o zi, întrucît Israelul refuză să îl extrădeze. În ce îl priveşte pe Steinberg, acesta a fost condamnat iniţial pentru complicitate la 6 ani închisoare – a atacat hotărîrea de condamnare cu motivarea că i s-a aplicat „o pedeapsă antisemită”; această apărare a condus la o reducere a pedepsei de la 6 la 3 ani (nu ştiu cît a executat din pedeapsă).

Unui alt infractor evreu, Shimon Naor (născut în 1949 în Galaţi cu numele de Shimen Herşcovici, fost viceamiral al Israelului), traficant internaţional de arme, i s-a permis şi lui să părăsească România în cursul anchetei şi să se refugieze în Israel. În prezent condamnat la 11 ani închisoare, nu va executa nici el nici o zi, Israelul refuzînd extrădarea.

Vladimir (Vova) Cohn, acuzat de asemenea de privatizări frauduloase (în primul rînd industria cartonului din România), nu a păţit nici el nimic – dimpotrivă, a ajuns în consiliul de administraţie al clubului de fotbal Dinamo, clubul ministerului de interne.

Aharon Schwartz (ns. 1951 în Israel) a fost condamnat la 12 ani închisoare (hotărâre rămasă definitivă în anul 2001) pentru o fraudă de 200.000 $, dar procurorul general a dispus suspendarea executării pedepsei acestuia, după care preşedintele Ion Iliescu, prin decretul nr. 237/6 aprilie 2004, l-a graţiat. Avraham Morgenstern (ns. 1955 în Israel) a fost condamnat în 2017 la 8 ani închisoare dar Mogenstern, cu toate că se afla sub control judiciar, a dispărut. A fugit în Israel şi Elan Schwartzenberg (ns. 1967), după ce a fost trimis în judecată (între timp, faptele lui s-au prescris).”

“Încă din anul 1990, primul ministru Petre Roman a emis hotărîrea de guvern nr. 1.263 prin care aproba măsuri legate de cooperarea dintre firma „Marc Rich” Elveţia şi societatea comercială „Petromidia S.A.” România. Firma elveţiană aparţine escrocului internaţional Marc Rich (evreu născut în 1934 în Belgia cu numele de Marc sau Marcell David Reich, emigrat împreună cu familia în SUA în anul 1942, stabilit în Elveţia în anul 1983, cînd în Statele Unite a început cercetarea sa penală, posesor al unui paşaport spaniol şi al unuia israelian, decedat recent, la data de 26 iunie 2013). Ancheta împotriva sa a început pentru evaziune fiscală şi pentru încălcarea embargoului instituit în Orientul Mijlociu în anii 1973-1974, cînd a obţinut o avere enormă prin importul de petrol din Iran şi Irak, revîndut în SUA cu preţ dublu. La momentul semnării de către Petre Roman a hotărîrii de guvern în favoarea fugarului Marc Rich, acesta era persoana cea mai căutată de departamentul american de justiţie. În ziua de 20 ian. 2001, în ultima sa zi de preşedenţie a SUA, William Jefferson Clinton i-a semnat graţierea – la graţiere au contribuit atît donaţiile extrem de substanţiale făcute Partidului Democrat şi Bibliotecii Clinton de către fosta sa soţie, evreica Denise Eisenberg Rich (ns. 1944), cît şi influenţa lobby-ului evreiesc (datorită relaţiilor sale cu serviciile secrete israeliene, dar şi generoaselor donaţii făcute în Israel care i-au adus titlul de doctor honoris causa al Universităţilor Bar Ilan şi Ben Gurion în anul 2007, iar în anul 2008 premiul Centrului Medical Sheba). In anul 2006, revista Forbes l-a situat pe locul 242 în clasamentul miliardarilor americani, cu o avere de 1,5 mlrd. $. La începutul anilor ’90 dorinţa sa de a-şi însuşi Petromidia a fost stopată de opunerea sindicatului (se pare că la o uzină de aluminiu pe care o preluase anterior Rich, după privatizare concediase întreg personalul), iar guvernul încă nu-şi permitea corupţia, trădările şi abuzurile făţişe de astăzi. Presa susţine că Rich a dorit privatizarea hotelului Athenee Palace din Bucureşti şi că s-a aflat în spatele firmei Gabriel Ressources, acţionarul principal al Roşia Montana Gold Corporation (în cadrul căreia statul român are o participaţie de sub 20 % prin Minvest Deva) – campania publicitară a acestei firme promite românilor, în schimbul aurului din Munţii Apuseni, un cîştig de 4 mlrd. $ – este puţin probabil, în condiţiile în care afacerile lui Marc Rich se caracterizează prin evaziune fiscală, iar reprezentanţa în România a principalei sale firme, Glencore (care are 67 de sucursale în întreaga lume şi al cărei CEO este evreul sud-african Ivan Glasenberg, ns. 1957), în anul 2004, la o cifră de afaceri de 1.000 miliarde de lei (vechi) a raportat profit 0 şi ca atare nu a achitat nici un impozit pe profit. Dar asupra Roşiei Montana, voi reveni.

În afara firmei principale (Glencore International AG cu sediul în Baar, Elveţia), Rich mai deţinea „la vedere” Trafigura AG (cu sediul tot la Baar) şi Marc Rich Real Estate Gmbh, care se ocupă cu largi proiecte de dezvoltare imobiliară în Cehia. Încă din timpul „războiului rece”, în vreme ce era dat în urmărire de justiţia americană, Rich întreţinea excelente relaţii de afaceri cu guvernele de la Moscova şi Bucureşti, avînd legături strînse cu înalţi oficiali guvernamentali, relaţii păstrate (şi chiar întărite prin corupţie) şi după schimbările politice majore din aceste ţări. De altfel, tripleta evreilor sionişti americani Marc Rich – George Soros – Jeffrey Sachs (ns. 1954), ultimul fiind la începutul anilor ’90 consilierul economic al fostului preşedinte rus Boris Elţin (un alcoolic corupt, care îşi pierdea de la o zi la alta discernămîntul) este considerată vinovată, prin introducerea „terapiei de şoc” de crearea artificială şi intenţionată a superinflaţiei şi haosului economic în Rusia, de care cel puţin Rich a profitat din plin. Mituind oficialii din fruntea Rusiei, Rich a reuşit să cumpere la preţuri insignifiante întreaga producţie de aluminiu a Rusiei. De altfel, presa română a atras atenţia, în timp, asupra faptului că şi întreaga industrie a aluminiului cît şi o parte din industria oţelului din România a fost privatizată în favoarea unor companii ruseşti care în realitate îl au în spate pe Marc Rich: Alro Slatina, Alprom Slatina şi Alum Tulcea (care au fuzionat în anul 2006) au ca acţionar majoritar firma rusească Marco International (devenită, în 2007, Vimetco) – articole din presa română, dar şi străină, susţin că Marco International a fost înfiinţată în 1983 (sau 1985) de Marc Rich (purtîndu-i de altfel numele) şi de evreul american Alan Kestenbaum (în prezent CEO al International Metal Enterprises); compania rusă Conares (din 2003, Mechel) a privatizat firmele româneşti Industria Sîrmei Cîmpia Turzii (Mechel Cîmpia Turzii), Combinatul de Oţeluri Speciale Tîrgovişte (Mechel Tîrgovişte), Întreprinderea de sîrmă şi produse din sîrmă Buzău (Ductil Steel Buzău), Combinatul Oţelul Roşu (Ductil Steel Oţelul Roşu) şi Laminorul Brăila – tot presa, îi consideră ca „naşi” ai companiei pe Marc Rich şi pe evreul rus Mihail Maratovici Fridman (v. nota de subsol 31 de la cap. XIX), iar sediul companiei ruseşti este în Elveţia, în micuţa localitatea Baar, unde îşi au sediul şi principalele companii ale lui Rich!

Marc Rich a fost implicat şi în scandalul internaţional cunoscut ca ”Angolagate” sau ca „Afacerea Mitterand-Pasqua” (traficul ilegal de arme spre Angola din anii 1993-1994); dacă în acest scandal apar în prim plan numele unor creştini (Jean-Christophe Mitterand – fiul preşedintelui francez Francios Mitterand, Charles Pasqua – ministrul francez de interne, omul de afaceri Pierre Falcone, etc.), în această afacere au fost implicaţi şi mulţi evrei: evreul rus israelian Arcadi Alexandrovici Gaidamak (v. nota de subsol 31 de la cap. XIX), evreul american Marc Rich, evreul francez Jacques Attali (cel care acum trei decenii propunea eutanasierea pensionarilor, v. nota de subsol 47 de la cap. XVI), evreul israelian Samuel Mandelsaft (ns. 1929 cu numele Samuel Shaked, curierul banilor) şi posibil evreul uzbec israelian Lev Avnerovici Leviev (v. nota de subsol 31 de la cap. XIX); pe parcursul procesului, Gaidamak a fugit în Israel, iar autorităţile israeiene au refuza extrădarea sa cît şi a lui Mandelsaft; în final, mulţi creştini din acest dosar au ajuns în închisoare, dar nici un evreu.

Două ultime scurte menţiuni: Eric Himpton Holder, cel care fost implicat în graţierea sa (în perioada 1997-2001 era procuror general adjunct iar între 20 ian.-2 februarie 2001 procuror general) a redevenit la începutul anului 2009 noul procuror general al SUA, iar omul de încredere al lui Rich în România a fost Stamen Stancev (consilier al grupului Glencore), arestat pentru scurt timp şi apoi trimis în judecată pentru spionaj, condamnat în 2013 la 11 ani de închisoare, dar… dispărut.

Împuternicitul lui Mark Rich pentru România şi Israel a fost evreul Yoav Stern (soţul vedetei TV Oana Cuzino Stern); la data de 2 oct. 2002 Yoav Stern a fost arestat pentru înşelarea partenerilor din firma Interlink Overseas Corp. Ltd. (controlată de acelaşi Mark Rich); a fost pus în libertate după cîteva ore, presa comentînd faptul că eliberarea a avut loc la intervenţia lui Viorel Hrebenciuc, la acel moment vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor; de atunci, nu am mai găsit informaţii despre cursul dosarului.

De menţionat şi faptul că în aceeaşi zi de 20 ian. 2001, W.J. Clinton l-a graţiat şi pe partenerul de afaceri al lui Marc Rich, evreul Pincus Green (ns. 1936), născut în Elveţia, posesor de paşaport bolivian, stabilit în SUA, unde a intrat în afaceri cu petrol. Revista Forbes i-a estimat averea la 1,2 mlrd. $. În anul 1983, după ce a fost trimis în judecată, fugise şi el din SUA.”

“Am spus că voi reveni asupra problemelor de la Roşia Montana, zona în care se află resursele în special aurifere ale României (se estimează cca. 300-330 t. aur şi cca. 1.600 t. argint, dar nu se estimează şi nici nu sînt amintite celelalte rezerve minerale din acei munţi, unele poate mai scumpe chiar decît aurul). Iniţiativa jefuirii aurului românesc a avut-o evreul român Frank Timiş (ns. 1963 cu numele de Vasile Timiş, fugit înainte de revoluţie în Australia), împreună (conform presei) cu Marc Rich. Biografia oficială a lui Frank Timiş este plină de pete albe. Nu se ştie exact când a părăsit România (probabil 1979), dar se ştie că între anii 1982-1991 a suferit în Australia trei condamnări cu amendă pentru posesie de droguri. A început afacerile înfiinţînd o firma de transport (Timiş Transport), care avea un singur camion, pe care îl conducea personal şi care a dat faliment în anul 1986. Incepînd cu anul 1992, a înfiinţat trei noi companii, toate închise de autorităţile australiene întrucît nu respectau standardele legale. După atîtea eşecuri la antipozi, anul 1995 reprezintă anul de cotitură pentru Timiş: înfiinţează firma Gabriel Ressources NL Australia care la data de 4 sept. 1995 încheie cu Minvest Deva (Regia autonomă a cuprului, aurului şi fierului) un parteneriat pentru exploatarea rezervelor de metale preţioase de la Roşia Montana. A doua zi după încheierea acestui parteneriat, Minvest Deva anunţă în presă intenţia de încheia în viitor cu o societate străină parteneriatul pe care tocmai îl semnase! Din acest moment, afacerile lui Timiş merg tot mai bine: în anul 2000 cumpără 15 % din acţiunile European Goldfields, în anul 2005 cumpără 30 % din acţiunile Sierra Leone Diamond Coropation iar în acelaşi an înfiinţează Eastern Petroleum, trecînd la exploatarea petrolului din nordul Mării Caspice. Presa susţine ca Timiş şi-a vîndut acţiunile de la Roşia Montana în anul 2003 lui Beny Steinmetz. Afacerile sale cu aur şi petrol l-au adus în anul 2008 pe locul 497 în topul celor mai bogaţi britanici, cu o avere de 162 mil. lire sterline (238 mil. $). Numele lui Frank Timiş apare legat, într- o formă sau alta, de o serie de scandaluri de corupţie (afacerea Ovidiu Tender-Willem Matser, afacerea Rafo-UGB, afacerea Regal Petroleum sau privatizarea Petrom).

Frank Timiş a înfiinţat şi compania Regal Petroleum Services Ltd., care după 12 februarie 2003 a devenit Central Europe Petroleum (CEP); CEP şi VGB Invest (controlată de evreul Ovidiu Tender) înfiinţează la Londra, în cote de participaţie egale, firma Balkan Petroleum. Balkan Petroleum a devenit acţionarul majoritar al firmelor Rafo şi Carom Oneşti, ale căror datorii postprivatizare în sumă de peste 400 mil. euro au fost preluate de AVAS prin ordonanţă de urgenţă emisă de guvernul Adrian Năstase. BKP Trading Impex deţine şi 73,4 % din acţiunile Urbis Armături Sanitare. Conform unor articole de presă, Frank Timiş ajunsese stăpîn peste cca. 5 % din suprafaţa României, pe care a primit-o in concesiune (prin Gabriel Ressources perimetrul de la Roşia Montana în vederea exploatării aurului, prin Central Europe Petroleum un perimetru enorm din judeţele Suceava, Neamţ, Bacău şi Iaşi în vederea exploatării zăcămintelor de petrol şi gaze naturale iar prin International Goldfields un perimetru de cca. 2.500 km/p situat între Deva, Lugoj şi Oţelul Roşu).

În urmă cu cîţiva ani, în cadrul Gabriel Ressources (care deţine 80,69 % din acţiunile Roşia Montana Gold Corporation) acţionarii principali erau 1) Paulson&Co (16 %), firmă aparţinînd evreului american John Alfred Paulson (ns. 1955, locul 76 în topul miliardarilor planetei pentru anul 2009 cu o avere de 6 mlrd. $); conform presei, este şi cel mai important acţionar şi al companiei Delphi care deţine fabricile de componente auto de la Ineu, Moldova Nouă, Sînnicolau Mare şi Miroslava; 2) Electrum Strategic Holdings (16 %), firmă facînd parte din The Electrum Group LLC al cărei preşedinte şi CIO este evreul american Thomas Kaplan (care mai este preşedintele grupului de firme Tigris); 3) BSG Capital Markets (16 %), firmă care alături de BSG Investments, BSG Ressource şi altele face parte din Beny Steinmetz Resource Group, grup cu sediul în Elveţia aparţinînd israelianului Beny Steinmetz (în anul 2008 locul 5 în topul celor mai bogaţi oameni de afaceri din Israel cu o avere de 3,6 mlrd.$); Steinmetz mai deţine Steinmetz Diamond Group cu sediul tot în Elveţia (care are licenţa pentru exploatarea diamantelor în Botswana, Congo, Sierra Leone şi Zambia), Scorpio (dezvoltator imobiliar în Rusia, Kazahstan şi Europa de Est), STI Ventures NV, Tucows, mai este CEO al firmei Simfer SA, coproprietar al firmei Koidu Holdings iar conform presei româneşti, prin firma Seven Hills desfăşoară proiectul rezidenţial bucureştean West Park din cartierul Militari; 4) Newmont Canada (13 %), subsidiară a Newmont Mining Co, companie în care îl regăsim pe evreul american George Soros care a fost aminitit şi în alte rînduri; 5) Baupost Group (13 %), companie înfiinţată în anul 1982 de evreul american Seth Klarman.

Prin 2010, un alt evreu a devenit interesat de aurul românesc: Peter Munk (ns. 1927 la Budapesta; în anul 1944 familia sa, foarte bogată, a plătit autorităţilor naziste pentru dreptul de a părăsi Ungaria cu trenul Kastner, ajungînd în Elveţia şi apoi în Statele Unite). In anul 1983, Munk a înfiinţat în Canada compania Barrick Gold, cea mai importantă companie de extracţie a aurului din lume (se mai ocupă şi cu extracţia argintului şi cuprului), activităţile sale desfăşurîndu-se pe toate cele 6 continente. In anul 1997, Munk înfiinţează la Budapesta, împreună cu evreul Nathaniel Philip Victor James Rothschild (ns. 1971, membru al clanului Rothschild, născut în Anglia, stabilit în Elveţia), românul Arpad Zoltan Paszkany (patronul clubului de fotbal CFR Cluj, unul dintre principalii contributori la campaniile electorale ale PDL – numai în anul 2008 a donat echivalentul a 238.000 euro) şi alţi investitori, compania TriGranit, specializată în proiecte imobiliare; prin TriGranit, care a construit în diferite ţări est-europene centrele Polus, afacerile lui Munk au pătruns şi în România. Ulterior finalizării acestei ediţii, în anul 2011, în urma declaraţiilor prin care Traian Băsescu sprijinea făţiş însuşirea de către evrei a aurului românesc, Munk a cumpărat prin Barrick Gold 38,5 mil. acţiuni ale companiei canadiene Carpathian Gold, înfiinţată în anul 2003, (care a obţinut prin firma Samax România SRL mai multe licenţe de explorare în judeţele Caraş-Severin, Mureş, Hunedoara şi Maramureş), şi care operează în Brazilia, Ungaria şi România. Toate cele patru companii care vînează aurul din România (Roşia Montana Gold Corporation, European Goldfield, Carpathian Gold şi Barrick Gold) au în comun atît sediul central (în Canada) cît şi un acţionariat evreiesc.”

“Dezvoltatorii imobiliari care au împînzit România sînt în cea mai mare parte evrei. Ei sînt cei care au scumpit artificial, pînă la valori enorme, aberante şi nejustificate, preţurile terenurilor şi clădirilor. Ei sînt cei care au primit autorizaţii de construcţii în spaţii în care construcţiile erau interzise, împotriva planurilor de sistematizare şi împotriva legilor. Reamintesc exemplul cel mai concludent, cel al firmei Millenium Building Development, ale cărei construcţii turn pun în pericol Biserica Armenească şi Catedrala Sf. Iosif (v. nota de subsol 39 de la cap. XVI).”

“Rușii au privatizat (și distrus) prin firma Mechel 5 unități importante ale industriei noastre siderurgice (Combinatul de oțeluri speciale Tîrgoviște, Laminorul Brăila, Industria sîrmei Cîmpia Turzii, Întreprinderea de sîrmă Buzău și Ductil Steel Oțelu Roșu). Dar după ce Vladimir Putin a ajuns la putere și a început „prigoana” împotriva mafioților evrei, aceștia au început să zboare rînd pe rînd din Rusia. Firma Mechel s-a transformat în firma Conares Holding, mutîndu-și sediul, unde? În Elveția, în mica localitate Baar. Gard în gard cu sediul firmei „Glencore”, a marelui infractor evreu american Marc Rich, grațiat  de Bill Clinton, saxofonistul, în ultima sa noapte de prezidenție, atît în vederea generoaselor donații (milioane de dolari) făcute de consoarta infractorului, cît și la insistențele Mossad.”

“A fost uitată Perla Coroanei, Alro Slatina, luată de aproape moca de evreul Rus Vitali Matsitski, ajutat de cuscrul sau Marc Rich ajutati de Dobra Gheorghe, directorul general al Alro SA și fără sa facă investițiile promise în contractul de privatizare, protejați ai DNA și ai tuturor instituțiilor statului neroman” (comentariu postat de fostul președinte al sindicatului de la ALRO).

Nu mi-am propus să fac o teză de doctorat pe acest subiect, dar mai adaug la puzzle cîteva piese.

Evreul timișorean Ovidiu Tender a fost condamnat în 2015 la 12 ani și 7 luni închisoare pentru jaful de la RAFO Onești. RAFO a fost vacă de muls pentru mulți, inclusiv străini ca de pildă “rusul” Iacov Goldovski (stabilit în Austria) și “belgianul” Daniel Goldenberg.

În materie imobiliară, în București, nu a operat doar firma Millenium Building Development a fraților miliardari israelieni Sammy și Yuli Ofer (acum decedați), născuți în Galați – Capitala e plină de ei. E plin și Brașovul, au ajuns să se calce în picioare și să dea în judecată, ca de pildă procesul între Yitzak Lazar și Abraham Cohen (tot în Brașov am găsit și firma de construcții a lui Simon Maurer, care a lucrat și în Sibiu).

Ar fi interesant de văzut o statistică a proprietăților cumpărate în România de israelieni sau de alți evrei străini – dar nu va face nimeni această statistică.

Despre sistemul bancar ar fi atît de mult de scris, că nici nu mi-am propus să încep. În afară de băncile înființate de israelieni (Leumi Bank au vîndut-o anul trecut către First Bank), au fost mulți evrei în conducerea băncilor din Romînia – de pildă, Dacia Felix a falimentat cînd președinte era Liviu Mandler.

De ce a ajuns Mark Gitenstein stăpîn peste Fondul Proprietatea este o altă întrebare fără răspuns.

Vi se pare că am scris prea mult? Cîte mai sînt de scris!

Dan Cristian Ionescu

*

Nota redacției – La masă cu trei procurori ieșiți la pensie de curând. Discuții aprinse, cu exemplificări exacte. Concluzia: la 90% din marile tunuri date după 1990, cercetările penale duc la un evreu sau grup de evrei care au fost principalii profitori. Cherchez le juif!