Circulă pe net
Puşcărie pentru Năstase. A fost condamnat un infractor. E bine. Dar nu a fost condamnat şi sistemul. E nasol

 

Istoria poate fi uneori cinică, dar nu şi injustă. În fapt, istoria e singura care, uneori, mai reuşeşte să pună lucrurile la locul lor. Iar lecţia e simplă: o oră de vot (poate unii îşi mai amintesc cozile de la închiderea secţiilor de votare de la alegerile prezidenţiale din decembrie 2004, când a fost spulberat avansul deţinut de Năstase asupra lui Băsescu după primul tur şi pe parcursul aproape întregii zile din turul 2). Atât l-a despărţit pe Adrian Năstase de scaunul de preşedinte. O oră care i-a hotărât destinul: în loc de Cotroceni a ajuns la Rahova. Iar costumul Armani a fost schimbat cu zeghea de puşcăriaş. Că Năstase nu e vreun Nelson Mandela (sau, după cum susţine mai nou Victor Ponta, vreo Iulia Timosenko) am mai arătat după condamnarea din Dosarul Trofeul Calităţii (aici). Nu pentru drepturi civice ori pentru vreo direcţie vizionară a unei ţări a luptat Năstase, ci pentru conservarea drepturilor unei găşti în acapararea resurselor României. Degeaba încearcă să fluture în apărarea sa steagul aderării la NATO şi al negocierilor pentru UE, atâta vreme cât tocmai în aceste negocieri se ascund multe dintre traumele de acum ale României şi ale cetăţenilor români. Şi nu în sensul în care integrarea euro-atlantică nu ar fi fost de dorit, ci pentru că acest lucru s-a întâmplat cu cedări şi în condiţii care nu ar fi fost necesar să fie acceptate (exemplele altor state din Estul Europei arată clar că se putea negocia mult mai bine). Iar nu talentul de negociator a fost cel care i-a lipsit lui Năstase. Cedările şi acceptarea unor condiţii perdante pentru România s-a făcut în cunoştinţă de cauză, tocmai pentru a asigura protecţia intereselor găştii din care Năstase făcea parte (o politică rămasă neschimbată şi după 2004, singura modificare fiind cea legată de gaşca profitoare).

Rămânând la momentul 2004, pierderea luptei pentru Cotroceni a fost pusă pe seama imaginii pe care presa i-a construit-o lui Năstase ca „întâiul corupt al ţării”. Dincolo de comparaţiile aberante cu Mandela, Timosenko ori Iuliu Maniu, am observat, totuşi, în ultimii ani, atât în comentariile critice oneste din spaţiul public, dar şi în percepţia publică, o diluare a acuzaţiilor (într-o anumită măsură generată şi de „concurenţa” care a apărut între timp pentru o asemenea titulatură). O diluare a acuzaţiilor care nu ajunge să susţină că Năstase nu ar fi fost corupt, ci doar că nu ar fi fost „întâiul corupt”. Că acea imagine de „întâiul corupt” ar fi fost doar o exagerare a jurnaliştilor, o răzbunare împotriva presiunilor politice şi economice la care presa a fost supusă în timpul Guvernării Năstase. Să fim serioşi: într-adevăr, nu Năstase a fost cel mai important beneficiar al sistemului, dar a fost cel care l-a girat şi, de fapt, în cea mai mare parte l-a creat. Modul în care a fost furată şi devalizată România până în 2003 şi modul în care hoţia a fost continuată după această dată sunt esenţial diferite, chiar dacă personajele, cu diferite permutări partinice şi de grup, au cam rămas aceleaşi.

Conflictul din 2003, dintre preşedintele de atunci, Ion Iliescu, şi premierul Adrian Năstase nu a fost doar unul al orgoliilor ori de control în partidul mamă, ci a fost o confruntare între două sisteme. Două sisteme însă la fel de malefice şi perdante pentru cetăţenii români. În 2003, România chiar avea şansa unei schimbări radicale. Presiunea externă dar şi voinţa publică (legate de integrarea euro-atlantică) nu mai puteau fi ignorate (spre deosebire de Iliescu, Năstase a înţeles destul de clar acest lucru). Doar că urmărindu-şi interesele de gaşcă, Năstase nu a negociat pentru România statutul unui partener în NATO şi UE, ci pe cel al unei colonii. Pentru că era singurul mod în care privilegiile grupului puteau fi conservate (nicio colonie din epocile modernă şi contemporană nu putea fi/ nu poate fi gestionată/administrată/devalizată fără colaborarea unei „elite” autohtone care să ofere o aparenţă de legitimitate). A fost (şi este) un sistem care le-a convenit de minune şi succesorilor (din nou, istoria s-a dovedit a fi cinică la adresa lui Năstase). Iar din acest punct de vedere, Năstase nu are de ce să se plângă. Ar fi trebuit să ştie toate regulile jocului în care a intrat. Iar o astfel de regulă arată clar că într-un sistem colonialist gaşca de la putere va acţiona pentru anihilarea concurenţei (nimic nou pe malurile Dâmboviţei – regimurile fanariote se supuneau aceloraşi reguli: vai şi amar de „domnitorul” mazilit dacă nu reuşea să convingă Înalta Poartă că, la o adică, ar putea să ofere şi mai mult din resursele Ţărilor Române decât cel care i-a luat locul).

Plăteşte acum Adrian Năstase pentru toate aceste lucruri? Într-o mică măsură. După o exasperantă tegiversare, fostul premier a fost condamnat pentru că şi-a băgat şi el degeţelul în butoiul cu miere. Iar din acest punct de vedere, se poate considera nedreptăţit: cei care s-au înfruptat cu polonicul zâmbesc în fotografiile de prin Alpi, Dubai sau Miami. Simbolistica pedepsirii lui Adrian Năstase este, astfel, destul de firavă. Oferă o anumită satisfacţie publică şi poate să-i pună în gardă pe unii dintre urmaşii lui Năstase (de toate culorilor politice), dar se rezumă la condamnarea unui om (a unui infractor), nu şi a sistemului pe care acest om îl reprezintă.

Adrian Năstase are acum statutul unui infractor de drept comun. A primit mită. A şantajat. Şi a fost condamnat pentru asta. E bine (că şi-a primit pedeapsa). Dar Adrian Năstase nu e nicidecum un deţinut politic, după cum pretind Ponta şi alţii. Şi poate că unora li se va părea paradoxal: faptul că Adrian Năstase nu a fost condamnat politic (sau, mai exact, faptul că această condamnare nu are semnificaţia unei condamnări politice) nu e chiar atât de bine. E un semn că sistemul poate merge mai departe. Cu alţi infractori şi alte măşti la înaintare.

***

P.S. Mai am o minimă speranţă: aştept motivarea Curţii. Poate că, în individualizarea pedepsei, se va reţine ca circumstanţă agravantă semnificaţia politică a acţiunilor infracţionale ale lui Adrian Năstase. Faptul că acţiunile lui nu reprezintă doar hoţii punctuale, ci sunt bazele unui sistem de devalizare a resurselor României (de la cele naturale, la cele umane) . Şi mai ales, ale unui sistem care nu se limitează la “comisionarea” şi şpăguirea unor funcţionari publici, cu rang mai mic sau mai mare. Speranţele într-o astfel de motivare sunt, însă, mici. Pentru că dacă s-ar fi reţinut o astfel de circumstanţă agravantă, pedeapsa nu ar fi putut fi doar de 4 ani.

Mihai Goţiu, realitatea.net