Ediţia de faţă reproduce, cu minime intervenţii în ceea ce
priveşte actualizarea ortografiei şi a unor forme de limbă ieşite
din uz, lucrarea publicată de Gheorghe I. Brătianu în 1939, la
Editura „Cartea Românească”, sub egida Aşezământului
Cultural Ion C. Brătianu.
Toate drepturile asupra acestei ediţii
sunt rezervate Editurii CORINT
ISBN: 973-653-1 38-4
Pe copertă:
Ion I.C. Brătianu, fotografie din 1921

ISTORIE – OPERE FUNDAMENTALE
GHEORGHE I.BRĂTIANU
ACTIUNEA POLITICA
ŞI MILITARĂ
A ROMÂNIEI ÎN 1919
în lumina corespondenţei diplomatice
a lui Ion l.C. Brătianu
Ediţie îngrijită şi prefaţă de
Şerban Papacostea
./ CORINT
Bucureşti, 2001

 

PARTEA A II-A
BUDAPESTA

CAPITOLUL IV
ÎNTRE BOLŞEVISM ŞI TRUSTURI.
CAMPANIA DIN UNGARIA
IULIE-AUGUST 1919

Evocarea împrejurărilor din 1919 ar fi cu adevărat necompletă, dacă
ne-am opri la întoarcerea lui Ion l.C. Brătianu la Bucureşti. Acţiunea lui
de guvernare era să mai urmeze încă două luni şi jumătate, iar concluzia
ce o putem trage astăzi nu ar avea destul temei, dacă nu am cuprinde în
expunerea evenimentelor şi campania din Ungaria, cu punctul ei
culminant: ocuparea Budapestei, strălucită încununare a jertfelor şi
durerilor de veacuri. De altfel, ceea ce se desfăşoară în ultimul timp, sub
ochii noştri, dă întregii acţiuni din acel moment caracterul unei tot mai
pronunţate actualităţi.
Spre a înţelege însă mai bine acest capitol de istorie, trebuie să ne
întoarcem la momentul în care armatele române victorioase se opreau,
la sfârşitul lui aprilie, pe malurile Tisei. La 2 mai, Pherechide
telegrafia: „Drumul Budapestei este liber, fără nici o armată înaintea
noastră … ”
Avea deplină dreptate. Un observator american din misiunea
profesorului Coolidge •, d-l Philip Marshall Brown, se afla atunci în capitala
Ungariei şi a povestit de curând impresiile sale. Pe când, la 1 mai,
Budapesta toată se îmbrăcase în roşu, spre a sărbători ziua proletariatului şi
a revoluţiei, iar „băieţii lui Lenin”, conduşi de crâncenul Tibor Samuelly,
îşi desfăşurau încă în voie teroarea, dictatorul Bela Kun nu-şi mai făcea nici

• Calvin Coolidge ( 1 872-1933), om politic american, preşedinte al Statelor Unite.
(N.ed.)
87
o iluzie. În jurul lui, unii din colaboratorii săi mai de seamă din Consiliul
Comisarilor: Agoston, Bohm, Kunfi .nu-i ascundeau convingerea lor că
regimul era zdruncinat; se aflau în căutarea unei formule de tranziţie, care
să le acopere retragerea inevitabilă. Americanul li se păru indicat pentru
a-şi asigura asentimentul Aliaţilor şi i se încredinţă în acest scop o misiune
oficioasă. Cu bunăvoinţă, Brown îşi oferi serviciile.
Rezultatul nu a corespuns însă întru nimic aşteptărilor. După o
încercare nereuşită de a pătrunde în liniile româneşti, peste Tisa, la Abony
lângă Szolnok, în ziua de 3 mai (românii ar fi primit cu focuri pe
parlamentarii bolşevici, dar faptul e absolut necontrolabil), emisarul
ajunse a doua zi la Seghedin şi de acolo la Belgrad. O întrevedere cu
generalul francez De Lobit rămase fără urmări. Neprimind de nicăieri nici
un răspuns, până la 9 mai, se hotărî să plece la Viena, de unde îşi urmă
drumul cu automobilul până la Paris.
„Am avut, ne spune d-l Brown, convorbiri cu mai multe persoane
oficiale şi am fost foarte nefericit să descopăr că, datorită altor chestiuni
urgente şi încurcate, în special nenorocitului incident de la Fiume, nimeni
nu era pregătit să dea o prea mare atenţie Ungariei sau să-şi ia vreo
răspundere pentru o acţiune definitivă. ”

18
De fapt, încă de la 30 aprilie, Aliaţii interveniseră pentru a opri
ofensiva românească victorioasă pe Tisa. Brătianu, întâi favorabil
înaintării, spre a isprăvi cu duşmanul de la vest, se arătase pe urmă mai
rezervat; trebuia să ştim în folosul cui urma să facem noi jertfe, dacă noua
stăpânire ce ar fi urmat regimului bolşevic ar fi privit, altfel decât el,
revendicările noastre şi relaţiile Ungariei cu România.
Astfel, din nepăsarea sau chiar din simpatiile ascunse ale unora, din
necesitatea noastră de a lămuri o situaţie înainte de a pomi o nouă acţiune,
a rezultat o pauză pe care guvernul lui Bela Kun a folosit-o.
Reorganizându-şi foarte repede forţele, care mai dispuneau încă de
armament considerabil, el dezlănţui primul atac asupra frontului celui mai
slab – acelui cehoslovac. Pe 20 mai, armata maghiară, reorganizată,
rupând frontul advers, urmărea pe cehii care se retrăgeau spre nord-est
într-o tot mai mare dezordine. După căderea oraşului Miskolcz, armata
noastră, cu tot efortul ei de a-i ajuta, nu mai putuse menţine legătura şi îşi
88
18 Hungarian Quarterly, III, l, p. 68. (N.a).
„
:·�
Bela Kun ş1 . g uvernul sau

89
oprise aripa dreaptă. de-a lungul cursului superior al Tisei. De altfel, cam
în acelaşi moment, sovietele din Rusia se hotărau să. vină. în ajutorul
aliaţilor lor din Ungaria; o lovitură. data, la 27 mai, peste Nistru
surprindea trupele franceze, al că.rar moral lă.sa de dorit, şi punea
stăpânire, câteva ore, pe oraşul Tighina. Senegalezii însă, care stăpâneau
cetatea, nu s-au lăsat învinşi şi au respins bandele care trecuseră. râul. În
literatura franceza recentă, cunoscutul roman al lui Roger Vercel,
Capitaine Conan, păstrează amintirea acestor lupte.
Atitudinea Conferinţei de Pace rămânea din cele mai nelămurite şi
contradictorii. Am amintit mai sus rechizitoriul pe care îl pronunţaseră.
împotriva noastră, în şedinţa Consiliului celor Patru de la 10 iunie,
Wilson şi Lloyd George.
„D-l Brătianu, spuneau ei, e vinovat că prin pretenţiile sale a provocat
demisia lui Karolyi şi instituirea bolşevismului în Ungaria. N-a vrut să se
mulţumească cu linia de armistiţiu întocmită de generalul Franchet
d’ Espere y. Trupele române, în înaintarea lor, nu s-au oprit nici pe linia
revendicată de România şi au fost lăsate să înainteze în teritoriul pur
unguresc, până. la malurile Tisei.”
La aceste învinuiri adăugau acum că primiseră de la Bela Kun un
răspuns satisfacă.tor la ultimatumul ce-i fusese trimis şi că era deci de
neapărată nevoie ca trupele române să fie imediat retrase de pe Tisa, pe
linia de frontiera fixata de Conferinţă..
Brătianu se arată „vă.dit mirat de un asemenea procedeu la adresa
României”, deşi la această dată nu-l mai puteau surprinde prea multe.
Dar lămuri încă. o data celor doi capi ai guvernelor anglo-saxone că
România nu putea fi făcuta răspunzătoare de starea socială a Ungariei,
principalul motiv al revoluţiei comuniste, şi ca, de altfel, ară.tase de mult
Conferinţei înţelegerea dintre Karolyi şi Bela Kun. Din punct de vedere
strategic, singura linie pe care se puteau opri trupele române în luptă nu
putea fi decât Tisa; era singurul front care le dădea, în câmpia ungurească,
chezăşia unei apă.rari mai serioase împotriva unui nou atac inamic; de
altfel, foarte curând, evenimentele erau să dovedească cu prisosinţă că şi
aceasta era destul de relativă.. După obiceiul lui însă, reprezentantul
României aduse încă. o dată exemplul însuşj al Aliaţilor; după armistiţiu,
trupele lor nu ocupaseră. oare, din acelaşi motive, întregul teritoriu
german până. la Rin?

90
De altfel, dacă era vorba să-şi retragă armatele pe linia de graniţă,
guvernul român urma întâi să o cunoască, formalitate ce fusese uitată de
factorii hotărâtori ai păcii …
Aici interveni vijelios în discuţie pornirea lui Clemenceau, care tocmai
atunci sosise de la Cameră, hărţuit de interpelările opoziţiei: „Rând pe
rând, izbucni bătrânul om de stat, armata română a depăşit toate liniile de
demarcaţie; să se retragă, iar graniţele să le lase în seama Consiliului
Suprem, care va lua el toate măsurile necesare.” Iar Wilson şi Lloyd
George, reluând cuvântul, ridicară iarăşi aceeaşi ameninţare: dacă
România nu se va conforma hotărârii lor, „vor fi siliţi să întrerupă orice
aprovizionare sau orice ajutor. ”
Din nou Brătianu le-a atras atenţia că i se vorbea mereu de o linie de
graniţă pe care nu o cunoştea. Răspunsul a fost convocarea, a doua zi,
pentru a lua cunoştinţă de hotarele determinate de Conferinţă, iar discuţia
ce a urmat se cunoaşte.
La data de 10 iunie, Consiliul Suprem se arăta deci favorabil regimului
comunist din Ungaria şi gata să ajungă cu el la o înţelegere. De fapt, în
radiogramele expediate câteva zile mai târziu la Budapesta, Praga şi
Bucureşti, guvernele respective erau aşezate pe piciorul unei desăvârşite
egalităţi. La 23 iunie, cedând cu abilitate presiunilor Conferinţei, Bela
Kun îşi retrăgea trupele de pe frontul cehoslovac; părea deci posibil să se
stabilească cu el un modus vivendi. Am văzut însă că la 2 iulie Brătianu
părăsea Parisul.
În acel moment, atmosfera se schimbase din nou în privinţa Ungariei.
De-abia plecase primul ministru român şi colonelul Toma Dumitrescu îi
telegrafia intervenţia energică a mareşalului Foch, care, într-o adresă către
Clemenceau, arătase că, „dacă nu se aprobă cererile juste ale României,
siguranţa ei este compromisă şi cu ea se pune din nou în pericol pacea din
întreg sud-estul Europei.”
Trupele române, încheia generalisimul armatelor aliate, trebuiau deci
să rămână pe Tisa, până ce Ungaria va fi dezarmat cu adevărat şi va da
garanţii că nu mai are intenţii agresive.
De la data acestui raport trecu o săptămână. La 11 iulie, Consiliul
Suprem se adună din nou pentru a lămuri problema ungurească. De
rândul acesta însă, după semnarea păcii de la Versailles, factorii principali
părăsiseră Conferinţa. Sub preşedinţia lui Clemenceau nu se mai

91
întruneau acum decât înlocuitorii lor. În schimb, lua parte mareşalul Foch.
Din partea României era de faţă Mişu, rămas acum conducătorul
delegaţiei, după plecarea lui Brătianu.
Şedinţa începu printr-o expunere cam încurcată a ministrului de
Externe francez, Pichon. Experţii militari fuseseră consultaţi asupra
condiţiilor ce trebuiau impuse ungurilor; fusese consultat şi mareşalul
Foch. .. Acesta însă, puţin înţelegător pentru subtilităţile diplomatice,
scutură energic din cap. „Enfin, on a demande I’ o pinion de Monsieur le
Marechal” . . . îngână Pichon, din ce în ce mai încurcat. Experţii tehnici
arătaseră că se aflau la faţa locului, pentru o eventuală acţiune, şase divizii
române şi una de cavalerie, două divizii franceze, una sârbă şi două
cehoslovace; cu efectivele reduse din acel moment, totalul era de vreo
84 OOO de oameni, răspândiţi în jurul Ungariei, din Slovacia până mai jos
de Seghedin, din care două treimi erau trupe româneşti. ·
Detaliile nu interesau pe Clemenceau: „Care este părerea dvs.,
domnule mareşal?” întrebă el, după ce Pichon îşi isprăvi expunerea.
Metoda mareşalului era cunoscută: întotdeauna, în faţa unei
probleme, întâia sa întrebare era: „De q uoi s ‘agit-ii exactement?”
(Despre ce este vorba?). Nici de rândul .acesta nu a procedat altfel, căci
primele sale cuvinte au fost: „Care este mai întâi proiectul şi ce voiţi cu
ungurii?” întrebare simplă, la care factorii politici nu puteau răspunde
cu uşurinţă. „Mi s-a spus, urmă învingătorul celei mai mari bătălii a
istoriei, că sunt 84 OOO de oameni, dar care sunt forţele ungureşti? De
la armistiţiu, guvernul unguresc şi-a sporit diviziile, din şase a făcut
nouă. Succesele sale asupra cehilor i-au ridicat moralul. Ca să ne
întoarcem la condiţiile armistiţiului, trebuie să le reducem la şase.
Trebuiesc forţe ca să le învingem; putem să o facem cu trupele de care
dispunem? România este forţa principală, dar nu există unitate de
comandament, prima condiţie ce trebuie să ne-o înfăţişăm (experienţa
din 1918 era doar proaspătă). Pe urmă trebuiau considerate durata
operaţiei, hrana acestor 84 OOO de soldaţi, poate şi întărirea efectivelor
lor. Trebuia deci făcută o înţelegere politică între guvernele vecine ale
Ungariei şi stabilite condiţiile pentru înfiinţarea comandamentului
unic .”
Rezumând, mareşalul încheia, amintind că puteau fi urmărite două
obiective: învingerea ungurilor şi ocuparea Budapestei, dar aceasta

92
presupunea trupe de ocupaţie, deci operaţiuni mai importante şi de o mai
lungă durata; înţelegerea politică trebuia deci să o preceadă pe cea
militară.
Veni acum rândul reprezentanţilor ţărilor direct interesate. Mişu
declară că va referi guvernului său la Bucureşti, care va lua problema în
serioasă considerare, dar aminti că România mai străjuia şi la Nistru cu
patru divizii. Delegatul sârb, Vestnici, oferi pentru eventualele operaţiuni
în Ungaria doar opt mii de oameni, cerând însă garanţii pentru apărarea
altor fronturi: de exemplu, acela al Bulgariei (probabil ca să nu vorbească
de Italia). La protestările Consiliului care îi cerea efective mai mari,
diplomatul sârb răspunse: „Acesta va depinde de împrejurările
generale.”
Atât îi trebuia lui Clemenceau c a s ă izbucnească: „Nu se face o armată
cu împrejurări generale… Vedeţi domnule Vestnici, urmă preşedintele,
interesul pe care îl avem să precizăm. Ne cereţi să vă garantăm împotriva
Bulgariei; ne daţi cu o mână şi luaţi înapoi cu cealaltă. Eu nu sunt
însărcinat să vă apăr împotriva Bulgariei.
România, ea, îşi oferă diviziile, dar nu cere nimic.”
Ciudată răsturnare de situaţii! La un interval de o lună, de unde ne
aflam în capul răutăţilor, devenisem deodată un exemplu şi un model
pentru forurile Conferinţei!
Vestnici voi atunci să dreagă impresia ce o lăsase lipsa de bunăvoinţă
a propunerii sale.
„Suntem gata, exclamă el, să dăm toată armata noastră, dar garantaţi-ne să nu ne ardă casa.” Până să se stabilească o înţelegere între
Belgrad, Bucureşti şi Praga, cerea ca mareşalul să hotărască fără
întârziere măsurile militare. Şi Kramarz, în numele Cehoslovaciei, era de
aceeaşi părere.
Aici mareşalul Foch interveni din nou. „Am primit chiar acum o
scrisoare de la generalul Pelle (şeful misiunii militare franceze la Praga),
de la 6 iulie. Iată ce spune generalul Pelle: «Acest armistiţiu este o
chestiune de moment. Toţi ofiţerii francezi şi aliaţi care au vorbit cu
ungurii arată că sunt hotărâţi să restabilească vechile hotare ale ţării lor.
Poporul unguresc are încredere în viitor, căci Înţelegerea va demobiliza.
Singurul mijloc de a-i dezarma e de a ocupa efectiv Ungaria printr-o
intervenţie militară, aşa cum s-a făcut în Germania.»”

93
Trebuiau acum să se pronunţe reprezentanţii Angliei şi Italiei. Balfour
se margini să declare că nu primise încă de la Londra nici un răspuns. Dar
Crespi, mai sincer, nu mai ocoli problema: „E o chestie europeană, dar
precum toată lumea ştie, în Italia e un moment critic. Bolşevicii ne
ameninţă, dacă am interveni, oriunde ar fi, împotriva bolşevismului.”
Începură grevele şi sângeroasele mişcări comuniste ce erau să determine
la rândul lor, peste trei ani, reacţiunea fascistă şi marşul asupra Romei.
Aici era însă adevăratul nod al chestiunii: cu toate puterile ei făţişe şi
ascunse, Internaţionala a 111-a sprijinea regimul coreligionarilor ei politici
din Ungaria.
Concluzia şedinţei o trase Clemenceau, întorcându-se către Foch: „Eh
bien, Monsieur le Ma:rechal, ceJ.a ne vous donne pas une idee bien
coherente … ”
La Bucureşti, situaţia era privită însă cu atât mai limpede, cu cât se
vedeau mai lămurit pregătirile de ofensivă ale ungurilor de-a lungul Tisei.
„Impresia pe care trebuie să o dăm, comunica la 16 iulie Brătianu
lui Mişu, e că ori de câte ori interesul general al Aliaţilor cere României
un serviciu şi sacrificii, ea e gata să le facă. Credem că acţiunea concertată
e de un mare interes pentru noi, dar că nu e oportun de-a ne arăta
satisfacţia, ce ar micşora efectul serviciului ce ni se cere; ceea ce trebuie
să reiasă, e că România răspunde la apelul ce-i este adresat.” De pe
banca vinovaţilor, trecuserăm în rândul elementelor ce trebuiau neapărat
folosite.
În privinţa „acţiunii concertate”, nu puteam să ne mai facem însă nici
o iluzie. La 27 iulie, Consiliul Suprem se aduna din nou, pentru a delibera
asupra împrejurărilor din Ungaria. De rândul acesta, mareşalul Foch
stărui să pună punctele pe i. ,,Mareşalul … ne spune raportul colonelului
Toma Dumitrescu, căruia i s-au prezentat d-nii miniştri Vaida, Mişu şi
subsemnatul, ne-a comunicat că Conferinţa Păcii nu s-a putut pune de
acord asupra unei acţiuni comune contra Ungariei, că după acest lung
război Marile Puteri sunt «a bout de souffle» şi că, în consecinţă,
România şi statele aliate să caute a-şi rezolva singure problemele militare
ce li se pun, fără a lua însă atitudini ostile Antantei, care va fi mulţumită
adesea să constate situaţii de fapt şi să ia act de ele.”
Concluzie târzie: de la 19 iulie tunurile ungureşti bubui.au pe întregul
front al Tisei. Ofensiva lui Bela Kun începuse.

94
Îndată după întoarcerea lui Ion l.C. Brătianu, se ţinuse, sub preşedinţia
Regelui, un lung Consiliu de Miniştri, la care a luat parte şi preŞedintele
Consiliului Dirigent din Ardeal, d-l Iuliu Maniu. Primul ministru a făcut
o expunere amănunţită a tratativelor de la Paris şi a împrejurărilor care îl
determinaseră să refuze să semneze tratatul cu Austria, cuprinzând clauza
minorităţilor, ce o considera ca o încălcare a independenţei noastre.
Consiliul, în unanimitate, s-a alăturat acestei hotărâri şi a ratificat politica
dusă faţă de Conferinţă, denumind-o, de altfel cum se şi cuvenea, politică
de rezistenţă. Pentru lămurirea opiniei publice, reprezentantul Ardealului
căpătă însărcinarea să facă declaraţii presei; fapt semnificativ, deoarece,
în preajma unui nou război cu ungurii, solidaritatea cu această politică a
provinciilor unite avea un înţeles deosebit.
,,Nu vedem, declara d-l Maniu la 11 iulie, că proiectul de tratat nu se
poate schimba. Nu e încă nimic definitiv. Dacă naţiunea română întreagă se
va solidariza întru apărarea energică şi susţinută a intereselor sale superioare
şi permanente, am credinţa tare că putem ajunge ca cuvântul nostru să fie
ascultat Să arătăm hotărât că condiţiile ce ni se pun nu sunt acceptabile.
Această solidarizare s-ar face printr-un instrument politic ce l-ar
reprezenta un guvern naţional, prezidat de un bărbat de stat din vechiul
Regat, în jurul cărui guvern s-ar grupa toate provinciile alipite, toată
naţiunea română unită …
Nesubscrierea tratatului neapărat că ar implica o politică de rezistenţă,
care nu e un pat de roze, ci un drum spinos şi ar fi împreunată cu multe
neplăceri, dar trebuie să avem în vedere numai rezultatele pentru ţară.
Subscrierea tratatului ar fi mai comodă, dar rezultatele s-ar vedea în
20-30 de ani. Actele mari, hotărâtoare pentru dezvoltarea unei ţări, nu
trebuiesc judecate prin prisma unui oportunism momentan, ci din perspectiva istoriei, având în vedere consecinţele de mai târziu.
Pot spune fără înconjur că sunt mulţumit de felul cum s-au susţinut
interesele României la Paris. Am văzut procesele-verbale, am citit
pledoariile rostite de d-l Brătianu şi am urmărit întreaga d-sale acţiune
energică şi inteligentă, bazată pe integralitatea revendicărilor noastre. E
drept că rezultatele nu ne mulţumesc.
Vom vedea mai târziu care sunt cauzele ce au adus aceste rezultate.” 19
19 Viitorul, 11 iulie 1919. (N.a.)

95
Astfel se afirma, prin reprezentantul său autorizat, adeziunea
Ardealului românesc la politica de independenţă şi de demnitate. Din
punct de vedere moral, ţara se arăta pregătită; dar şi pregătirea materială
a apărării făcea obiectul unor serioase preocupări.
Din afară, din toate părţile, ştirile transmise de informatorii aliaţi
arătau că Bela Kun hotărâse să joace împotriva României cartea lui cea
mare. Încă de la 7 iulie, o recunoaştere ofensivă încercase trecerea Tisei,
lângă Szolnok. Pe urmă liniştea se restabilise, dar concentrările de trupe
şi de material de război erau tot mai mari şi mai ameninţătoare. În special,
sosiseră pe Tisa trupele victorioase de pe frontul cehoslovac. Din partea
noastră, de asemenea, se trimiteau întăriri în Transilvania, iar armata .de
pe frontul de vest îşi lua toate dispoziţiile de luptă: o pauză de linişte,
menită să ne înşele asupra intenţiilor duşmane, nu modifică prea mult
convingerea statului major; totuşi, în aşteptarea evenimentelor, se dădu
drumul, pentru un scurt concediu, unora din permisionarii armatei.
La 17 iulie însă, inamicul îşi terminase concentrarea. Începură de
îndată recunoaşteri dese de avioane şi o pregătire tot mai intensă a
artileriei de toate calibrele, care se aşezase în ultimele zile în baterie de-a
lungul fluviului. În noaptea de 19 spre 20, bombardamentul lua proporţii
formidabile şi, în dimineaţa zilei de 20 iulie, infanteria vrăjmaşă trecea
Tisa, respingând elementele înaintate ale diviziilor ardelene, care
constituiau unităţile noastre de acoperire.
Alţii au descris, în toate amănuntele lor, operaţiunile acestei bătălii
hotărâtoare; nu voi relua aici o descriere care este acum îndeajuns de
cunoscută20
• Nu e totuşi de prisos, pentru a risipi unele îndoieli întreţinute
cu grijă de cercurile interesate, în scopul de a scădea însemnătatea acţiunii
armatei române, de a ne reaminti forţele ce se înfruntau în câmpia Tisei.
Ungurii dispuneau de vreo sută de batalioane de infanterie, zece
escadroane de cavalerie, cu aproape opt sute de mitraliere, 60 de baterii şi
nouă trenuri blindate. Armata lor fusese complet reorganizată şi nici nu se
putea compara cu bandele pe care trupele române le respinseseră, în
primăvară, din văile Munţilor Apuseni. Mai întâi, folosind experienţa
războiului, toate unităţile, inclusiv diviziile, erau comandate de ofiţeri de
20 Vezi în special C. Kiritescu, Istoria razboiului pentru intregirea României, ed. a II-a,
voi. III, p. 45 1 şi urm. (N.a.)

96
carieră, colonei şi lt.-colonei. Comisari politici ai sovietelor nu rămăseseră
decât în fruntea corpurilor de armată, cum etau inginerul Landler,
profesorul Vago, Bokany sau fierarul Haubrich, dar şi aici, alături de ei, se
găsea câte un ofiţer superior de carieră din vechea armată austro-ungară,
care răspundea de întreaga executare tehnică a ordinelor primite.
Cu deosebire bine încadrate şi pregătite de luptă se arătau Diviziile 5,
6 şi 7, aduse de pe frontul cehoslovac şi aşezate acum în centrul
dispozitivului de operaţiuni al grupului de ofensivă; mai era, la aripa
stângă, o Brigadă de secui, de la care se aşteptau mari isprăvi şi o
formaţiune specială denumită Brigada a 80-a internaţională, organizată,
după principiile Moscovei, din dezertorii şi refugiaţii străini, bine plătiţi
şi instruiţi în ideologia comunistă. Era prima încercare a unui sistem,
care, în anii din urmă, s-a întrebuinţat pe o scară mult mai întinsă în
războiul civil din Spania; brigada de pe Tisa, din armata lui Bela Kun,
prevestea astfel Brigăzile Lister şi Campesino ale trupelor roşii, de pe
frontul Madridului şi al Cataloniei!
Toată artileria disponibilă, până şi aceea a diviziilor ce erau încă în
curs de organizare, fusese adusă pe Tisa; printre numeroasele ei guri de
foc, erau şi câteva monstruoase obuziere de 305 mm, care îşi făcuseră
dovezile în timpul războiului, pe toate fronturile. Se pregătea deci pentru
ostaşii noştri o luptă grea, cu o armată în care spiritul de violenţă al
revoluţiei se alătura vechiului şovinism maghiar, dornic de a recuceri
provinciile pierdute, încurajat de izbânda recentă asupra cehilor, de
ezitările şi tărăgănelile Marilor Puteri. Rezervele de armament erau din
cele mai importante, iar fabricile de arme şi muniţii de la Budapesta, după
frământările primelor zile de revoluţie, se găseau din nou în plină
activitate.
Românii opuneau ofensivei ce se dezlănţuia împotriva lor forţe
numeric egale: 92 de batalioane, 58 de escadroane, 80 de baterii şi două
trenuri blindate. Infanteria era deci cam deopotrivă de numeroasă,
artileria superioară ca număr de baterii, dar vădit inferioară în calibre:
două baterii grele împotriva celor 15 ungureşti. Cavaleria era mult
superioară ca număr şi calitate; era, de altfel, să joace un rol din cele mai
însemnate în luptele ce aveau să se desfăşoare; iar comandamentul era să
dovedească, pe toate treptele, necontestate capacităţi şi o reală experienţă
a războiului.

97
Dar, mai ales în faţa pornirii mercenare a brigăzii internaţionale,
soldaţii noştri dovedeau un admirabil spirit de sacrificiu şi de patriotism.
Cu efectivele lor reduse, unităţile româneşti întruneau acum, într-o
fericită alăturare, însuşirile vechilor armate profesionale, învăţate cu toate
riscurile şi manevrele unei campanii, cu moralul ridicat al unei armate
naţionale, conştientă de misiunea ei şi de rostul luptei de apărare a
graniţelor. În fine, o armată română putea să înfrunte bătălia cu
echipamentul destul de complet, primit de la englezi, cu un armament
îndestulător; sufletul ei era călit de toate greutăţile, de toate restriştile
celor trei ani de lupte şi de jertfe.
Trebuise să urmeze, pentru a ajunge aici, un drum lung şi dureros. În
razele soarelui de asfinţit, pe întinsul pustei, umbra soldatului român care
străjuia pe malul Tisei se întindea departe. Se pierdea în z�a prăfuită, spre
răsărit, dincolo de munţi, atingând în prelungirea istoriei văile adânci ale
Carpaţilor, şesul Neajlovului, câmpia Mărăşeştilor şi pasul Oituzului.
Soldatul învingător din 1919 era astfel produsul tuturor înfrângerilor, tuturor
ceasurilor de mâhnire şi de deznădejde care îi făuriseră oţelul. În perspectiva
lor, răsărea, la capătul drumului de suferinţe, ca o răsplată şi o răzbunare. Ca
şi de strămoşii latini, şi despre el se putea spune: exoriare aliquis nostris ex
ossibus ultor (va răsări răzbunătorul din osemintele noastre).
Nu e locul să insistăm aici asupra fazelor bătăliei, caz tipic al unei
manevre strategice, conduse cu sânge rece şi executate cu hotărâre şi
avânt. Se ştie că, în prima lor înaintare peste Tisa, diviziile ungureşti au
respins, la centru, perdeaua de acoperire a Diviziilor ardelene XVI şi
XVIII, întâlnind totuşi la cele două aripi o împotrivire mult mai dârză, pe
care n-au putut-o răpune. Iar în timp ce, la centru, unităţile ungureşti, prin
însă.şi înaintarea lor repede, îşi lărgeau frontul, rărind legătura între ele
prin desfăşurarea lor divergentă, ca între degetele unei mâini ce se
deschide, la cele două aripi se strângeau în grabă cele două grupuri de
manevră ale trupelor române: al generalului Moşoiu” la nord, al
generalilor Lecca şi Rusescu la sud. În momentul în care înaintarea
maghiară s-a opt în faţa contraatacului diviziilor de vânători, păstrate
până atunci cu grijă în rezervă, cele două grupuri au izbit cu toată puterea
de la miazăzi şi de la miazănoapte. Retragerea întregii armate ungureşti a
* Traian Moşoiu ( 1 868-1 932), general, a jucat un rol însemnat în luptele din 1919 din
Transilvania şi Ungaria. (N.ed.)

98
fost astfel ameninţată; în spatele coloanelor ei, ce înaintaseră prea iute,
şi-au deschis drumul Diviziile I şi VI româneşti – olteni şi moldoveni ­
şi Divizia a II-a de cavalerie; la 25 iulie, după lupte crâncene, însemnate
de pierderi grele, centrul rezistenţei, Fegyvemek, cade în mâinile trupelor
noastre. Văzându-şi frontul întors de ambele părţi şi linia de retragere
tăiată, coloanele inamice se îndreaptă, în noaptea de 25 spre 26, spre Tisa,
într-o fugă care le desăvârşea înfrângerea. Bela Kun îşi jucase ultima
carte – şi pierduse.
În ţară, opinia publică urmărise cu înfrigurare comunicatele laconice
ale Marelui Cartier. La 21 iulie, ea aflase doar din ziare:
,,Frontul de Est: schimb de focuri de armă, mitralieră şi tun, pe tot
frontul Nistrului.
Frontul de Vest: Ungurii au atacat cu înverşunare posturile noastre de
acoperire pe întreg frontul Tisei. Lupte crâncene sunt în curs la Tymar,
Rakamacz, Tisa Dob, Tisa Doda, Szabolcs, Tisa Ezbar, Gura Crişului,
Mindszent.”
A doua zi, mai laconic încă, dacă se putea, comunicatul anunţa că
„luptele continuă cu înverşunare pe tot frontul Tisei.” Iar la 2 iulie, se
modificase doar un singur cuvânt: „Luptele continuă aprig pe întreg
frontul Tisei.” Nimic nou pe frontul de vest! Se retrăiau astfel orele cele
mai grele şi mai îngrijorătoare ale războiului. Toată lumea, obişnuită să
citească printre rânduri, înţelegea ce se ascundea în dosul acestor fraze de
o factură prea uniformă.
La 24 iulie, în plină desfăşurare a manevrei de încercuire, Marele
Cartier ştia doar să vestească: „Inamicul slăbeşte treptat energia sa în
atacurile date pe tot frontul Tisei”, pentru ca, în sfârşit, la 25 , lumea să
afle că „Inamicul care trecuse Tisa pe tot frontul, după lupte înverşunate,
care au durat de la 20-25 iulie, a fost azvârlit înapoi, menţinându-se încă
în sectoarele Rakamacz şi Szolnok, unde luptele continuă cu îndârjire.”
Înregistrând cu întârziere rapoartele sosite la începutul operaţiunilor,
comunicatul nu ştia încă decât de luarea a 250 de prizonieri, două tunuri
de câmp şi 11 mitraliere. La 26 iulie, după ce amintea că nici frontul de
est nu era prea liniştit – bande bolşevice încercaseră să treacă Nistrul la
Chiţcani, Stravici şi Bucozeni, dar fuseseră respinse cu pierderi –
comunicatul arăta că „în sectoarele Rakamacz şi Szolnok luptele continuă
înverşunate, dar că trupele noastre se găsesc peste tot în înaintare.”

99
Cartierul general îşi rezervase pentru a doua zi, 27 iulie, să anunţe că
„dupa lupte crâncene, inamicul a fost azvârlit de pretutindeni peste Tisa;
el se retrage în debandadă, urmărit de aproape de trupele noastre.” Cu
această veste bună, se încheia prima fază a operaţiunilor; manevra
defensivă şi contraatacul. Amândouă izbutiseră dincolo de orice nădejde.
Se deschidea acum o problemă nouă: victoria, atât de bine pregătită şi
plătita cu jertfe grele, era să rămână din nou fără urmări? Pentru a
amenaja susceptibilităţile Conferinţei, incapabile �ă ne ajute, dar gata să
ne stânjenească, era oare să lăsăm adversarului, a doua oară înfrânt,
putinţa de-a organiza împotriva noastră şi a treia agresiune?
Un scurt răgaz era totuşi necesar, fie măcar spre a regrupa forţele
noastre împrăştiate de mişcările bătăliei şi a le aduna pentru o nouă
acţiune. Un consiliu de război, prezidat de Regele Ferdinand, care sosise
pe front, unde era să-l ajungă şi primul ministru, urma să hotărască asupra
operaţiunilor următoare.
Nu era de altfel mult de discutat, pentru că toţi simţeau la fel; ocazia
nu mai trebuia pierdută. În Sectorul de Nord, folosind retragerea
vrăjmaşă, trupele noastre au trecut, pe urmele sale, dincolo de Tisa; grosul
forţelor s-a pregătit de îndată să le urmeze. Bombardamentul artileriei
ungureşti, încă puternic la început, slăbea treptat: pregătirea şi
recunoaşterile din noaptea de 29 spre 30 nu mai întâmpinau decât puţină
împotrivire. Astfel au putut trece – avangarda, cu bărcile, şi restul
trupelor pe un pod aruncat în grabă peste Tisa – întâi Brigada a IV-a de
vânători a colonelului Rasoviceanu, pe urmă Brigada a III-a. La capul
podului de la Tisa-Bo au asistat, la trecerea Diviziei I de vânători, Regele,
Regina şi Ion I.C. Brătianu. Momentul era impresionant, atât prin
însemnătatea însăşi a împrejurărilor, cât şi prin amintirile ce le evoca. Tot
astfel, la capul podului aruncat peste Dunăre, priviseră trecerea
dorobanţilor, în vara anului 1877, Domnitorul Carol I şi primul ministru
Ion C. Brătianu. Atunci mica oştire a României independente mergea să
afirme sub zidurile Plevnei dreptul ţării la viaţă şi la libertate; acum, sub
privirile urmaşilor, dezrobitorii Ardealului alergau peste Tisa să smulgă
capitalei asupritorului de veacuri cununa biruinţei21
•
21 Este regretabil ca nu s-a gasit înca nici un loc pentru a pastra amintirii urmaşilor
imaginea paralela a acestor doua treceri, între care se statorniceşte întreaga dezvoltare a
României modeme. (N.a.)

1 00
Regele Ferdinand şi Regina M aria la trecerea trupelor române peste Ti sa

101
Pentru Ion I.C. Brătianu, adânc pătruns, în toate clipele vieţii sale, de
înţelesul istoriei, ce profundă emoţie şi ce splendidă întoarcere a
destinului!
Dar clipa nu era aceea a îndelungatelor meditări; în pustă, armata
ungurească, urmărită metodic de coloanele noastre victorioase, se afla
acum în plină descompunere.
Fără a intra în alte amanunte, să ne fie îngăduit să urmăm aici
relaţiunea comandantului grupului celui mai înaintat al armatei noastre de
operaţiuni, care s-a întâmplat să fie Brigada IV-a de roşiori, cu
regimentele ei, 6 şi 1 1 22.
În ziua de 1 august, în apropiere de Czegled, a fost adus la
comandamentul brigăzii un medic evreu din Bucureşti, rătăcit, prin cine
ştie ce împrejurări, în Ungaria. Informatorul arătă că, o zi înainte, fusese
Bela Kun la comandamentul apropiat al armatei ungureşti, spre a
îndemna pe soldaţi la rezistenţă. Oricât de înflăcărate i-ar fi fost
cuvântările, nu aflase la trupele sale demoralizate nici un ecou. Ba
dimpotrivă, apărătorii regimului comunist îi ceruseră, prin delegaţii lor,
să nu mai fie plătiţi cu coroanele albe, tipărite de stăpânirea sovietului, ci
cu vechile bilete albastre, care păstrau în ochii lor mai multă valoare.
Astfel, banii, care se zice îndeobşte că n-au miros, puteau totuşi, în
perioade de revoluţie socială, să aibă culoare! Căci de nu li dădeau
bancnotele dorite, soldaţii comunişti erau gata să depună armele.
Atât îi trebuia ca să se hotărască comandantului brigăzii româneşti. În
noaptea de 1 la 2 august, escadroanele sale porneau la atacul Corpului I
de armată maghiar. A doua zi, la ora 1 2, acesta capitulă în întregime: „în
urma înţelegerii avute cu comandamentul român sosit la Czegled, spunea
ordinul comandantului unguresc, trupele proprii, rămase pe loc, vor fi
dezarmate prin comandamentele proprii şi vor aştepta pe unităţi
proclamarea armistiţiului definitiv. Dacă respectăm condiţiile impuse,
comandamentul român ne garantează că soldaţii dezarmaţi nu vor fi
făcuţi prizonieri.”
Într-adevăr, cum puteau câteva sute de călăreţi, de care dispunea
Comandamentul român, să încadreze şi să păzească zeci de mii de
22 Datoresc informatiile şi documentele ce urmează bunăvoinţei d-lui general
Rusescu. (N.a.)

1 02
. . Parlamentam ungu ri h ‘ Szolnok

1 03
prizonieri? Ceea ce era important era dezarmarea lor şi strângerea
materialului de război; cât priveşte ·oamenii, o dată plecaţi acasă, nu mai
erau disponibili pentru nici un fel de acţiune militară. De altă parte,
capitularea de la Czegled deschidea drumul Budapestei şi comandantul
brigăzii nu voia sa piardă un asemenea prilej.
Iată însă că pe şoseaua ce ducea spre capitala maghiară se iviră la orele
1 după amiază două automobile cu ofiţeri italieni. Erau membrii singurei
misiuni militare aliate aflate la Budapesta; şeful ei, lt.-colonel Romanelli
ducea cu el următorul document, căruia îi păstrăm întocmai forma
originala:
„Budapest le 2 Aout 1919.
A Mr. le Commandant de la Cavalerie Rumaine (sic)
Szegled.
Par radiogramme et par courier special j’ai prie hier soir S. E. le
general Franchet d ‘Esperey de suspendre toute hostilite contre l ‘armee
hongroise. A cause de ne ren<lre plus difficile l ‘actuelle situation
politique de Budapest, je vous prie de demander instruction au Quartier
de votre Annee avant d ‘avancer de Szegled.
Le Lieut.-Colonel chef de la mission militaire italienne, G.
Rom anelli”23•
Hârtia poartă menţiunea: Primit Alberty ora 13.
Comandantului brigăzii nu-i convenea să se oprească; el delegă pe
unul din ofiţerii săi să însoţească misiunea la Marele Cartier General
român, spre a se lua acolo deciziile de rigoare. Raportul pe care îl expedia
prin el arăta intenţia sa de a-şi urma drumul spre Budapesta, iar ofiţerului
îi mai spusese că nu era de neapărată nevoie ca misiunea aliată să ajungă
prea repede la Cartierul nostru, a cărui poziţie exactă nici nu se cunoştea.
Mai puteau fi pane pe drum …
23 D-lui comandant al cavalariei româneşti, Szegled.
Prin radiogramă şi curier special, am rugat ieri seară pe E. S. generalul Franchet
d’Esperey de-a suspenda orice ostilitate împotriva armatei ungare. Pentru a nu face mai
grea situatia politică la Budapesta, vă rog a cere instrucţiuni cartierului general al armatei
D-voastre înainte de a înainta de la Szegled.
Lt.-col., şef al misiunii militare italiene, G. Romanelli. (N.a.)

J 04
Intrarea trupelor române in B udapesta
. -.:, . …..

1 05
Trecu astfel noaptea de la 2 la 3 august, în mijlocul trupelor ungureşti
ale Corpului I, care depuneau armele; lt.-col. Atanasescu, cu Regimentul
11 roşiori, supraveghea această operaţiune. A doua zi de dimineaţă, nici
o veste şi nici un ordin de nicăieri. Încredinţat că, în acest interval, alte
unităţi ale armatei noastre i-au luat-o înainte, comandantul Brigăzii a IV-a
de roşiori nu mai poate răbda. Deşi scuturat de friguri, încalecă şi
porneşte înainte cu numeroasele trupe de care mai dispunea: trei escadroane din Regimentul 6, trei grupuri de mitraliere şi o secţie de două
tunuri! În goana cailor, călăreţii noştri, însoţiţi o clipă de un escadron din
7 roşiori24 surprind, pe o ploaie vijelioasă de vară, la Pszt. St. Lorencz,
grupul de apărare al Budapestei, care se împrăştie, lăsând pe teren 300 de
arme şi 4 tunuri. În acest moment apare un automobil cu trei delegaţi ai
noului guvern din Budapesta, veniţi să convingă pe comandantul trupelor
române să nu intre în oraş, pentru că nu se mai simţeau siguri de trupele
lor, nici chiar de singurul regiment care mai păstrase oarecare disciplină,
iar revoluţia putea izbucni în orice clipă.
Dar generalul Rusescu nu mai voia să ştie de nimic. Dând ordine
impresionante artileriei sale să se aşeze în baterie cu ţinta asupra
capitalei, se oferi să însoţească pe delegaţi în oraş, ca să discute direct cu
membrii guvernului. Şi astfel generalul român a luat parte la şedinţa
guvernului comisarilor, rămas în grija misiunii italiene după fuga lui
Bela Kun. Ultimele ezitări le-a risipit ameninţarea că, dacă la o anumită
oră nu se va da drumul trupelor noastre în oraş, artileria va bombarda
Budapesta. Neînchipuindu-şi o clipă că această „artilerie” nu cuprindea
mai mult de două tunuri de câmp, guvernul unguresc se închină. Seara,
cele trei escadroane ocupau cazarma Arhiducelui Iosef, pe când
generalul a tras în centru, la unul din marile hoteluri, Dunapalota. Nota
de plată pentru camera 100, pentru că numai a doua zi începea regimul
propriu-zis de ocupaţie, se urca la 46 de coroane pe zi şi 2,50 pentru
cafeaua cu lapte, în dimineaţa de 4 august. Dacă vreodată o socoteală a
fost plătită cu entuziasm, a fost aceea prezentată lui „Roman tabornok”
la Dunapalota!
Şi aşa s-a întâmplat că la 4 august, la orele 9 dimineaţa, trenul care
sosea de la Viena cu misiunile interaliate, venite să ia în stăpâni,re
24 Vezi Revista Istorică, XXV ( 1 939) p. 208-14. (N.a.)

106
Budapesta, a aflat santinele române şi mişcarea căilor ferate oprită, până
la noi dispoziţii, de comandamentul român care le-o luase înainte.
Celelalte unităţi ale armatei se grăbeau să sosească şi ele. După
amiază, la orele 6, generalul Mărdărescu”
, comandantul armatei
victorioase, primea cu generalul Holban, pe Andrassy Utca, defilarea
unui însemnat detaşament din toate armele al Diviziei I de vânători. Cu
aceasta începea ocuparea oficială a Capitalei maghiare. Dintre toate
armatele Înţelegerii, singură armatei române îi revenise cinstea de a defila
biruitoare pe străzile capitalei principalului său duşman. Iar populaţia
Budapestei privea trecerea învingătorilor, cu îndoitul sentiment, de
uşurare de a fi scăpat de teroarea comunistă, de amărăciune, că acei care
veneau ca învingători să restabilească ordinea şi pacea purtau uniforma
valahilor, odinioară atât de dispreţuiţi şi de huliţi25
•
Astfel, din sea.ra de 3 august, „vitejia dreaptă”, după lozinca vechilor
noastre steaguri, biruise.
Desigur, din punct de vedere militar, problema se putea discuta, deşi
îndrăzneţul comandant al· Brigăzii a IV-a nu călcase de fapt, înaintând
asupra Budapestei, nici un ordin al Comandamentului Suprem. Procedase
doar din proprie iniţiativă, în lipsă de ordine. Totuşi a fost obiectul unor
măsuri severe, asupra cărora nu este locul să revenim. Chestiunea a fost
lăsată pe urmă în seama unei anchete, ale cărei concluzii le amintim,
pentru că ele ne par a se potrivi cu o judecată mai obiectivă a oamenilor
şi a împrejurărilor:
„ … faptul că a mers la Budapesta ca să o ocupe fără să fi primit ordine
este un act temerar care şade bine unui cavalerist, mai ales faţă cu un
duşman care ne-a ameninţat totdeauna de a ne ocupa capitala numai cu un
escadron de honvezi. De altfel, acţiunile îndrăzneţe erau obişnuite şi
apreciate în războaiele duse de marii căpitani şi ele sunt date ca pildă în
toate cavaleriile din lume.”
Rămâne pentru istorie că Budapesta a fost ocupată cu trei escadroane
de roşiori. Dar tot în ziua de 3 august, la celălalt capăt al frontului de vest,
25 Cf. C. Kiritescu, Ist. razboiului. . . , ID, p. 488-9 1. (N.a.)
• Gheorghe Mărdărescu ( 1 866-1938), general, comandant al armatei care a ocupat
Budapesta (N.ed.)
„Ştefan Holban ( 1 869-1 939), general, participant la ocuparea Budapestei. (N.ed.)

107
se producea un eveniment de o mare însemnătate, care întregea biruinţa
din câmpia Ungariei. Comunicatul Marelui Cartier, după ce vestise
intrarea armatei victorioase în capitala maghiară şi dezarmarea întregii
armate duşmane, încheia cu aceste rânduri: „
În ziua de 3 august, trupele
noastre au intrat în Timişoara, în uralele nesfârşite ale populaţiei, adunată
din toate colţurile Banatului pentru a lua parte la această istorică şi
măreaţă. sărbătorire. Minunata ţinută a ostaşilor noştri a stârnit admiraţia
tuturor. Bucuria este fără margini.” În mijlocul acestei bucurii, deşi
nepomenit de comunicatul oficial, se afla, răsplată dreaptă a luptei duse
cu atâta îndârjire pentru Banat, Ion I.C. Brătianu.
Într-adevăr, de câteva zile primul ministru plecase din Bucureşti.
Vineri 1 august, „Viitorul” publicase această informaţie laconică, dar
semnificativă: „D-l I.I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri a
plecat aseară la orele 6 pe front. D-sa se va întoarce în Capitală miercurea
sau joia viitoare.”
Absenţa aceasta îşi avea rostul ei. Pentru cine cunoştea rosturile
Conferinţei de Pace şi atmosfera ce o întâmpina acolo politica de
rezistenţă a României, era sigur că Marile Puteri aveau să încerce să ne
smulgă � dacă nu victoria – dar măcar roadele ei. În special, era de
aşteptat să se facă orice fel de demersuri şi de presiuni pentru a ne opri
sa ocupăm B udapesta, operaţiune rezervată misiunilor militare
interaliate. În Capitală., era greu şefului răspunzător al guvernului să nu
ia cunoştinţă şi să nu ţină seamă de hotărârile Consiliului Suprem. Dar
el plecase pe front: apăruse, la 1 august, la podul de pe Tisa, pe care
treceau trupele noastre; le însoţise până în liniile cele mai înaintate, în
acea zi de marş biruitor, iar de acolo, aflând de ocuparea iminentă a
Timişoarei, se întorsese spre miază.zi, socotind că locul său era în oraşul
ce revenea României, mai degrabă chiar decât în Budapesta cucerită. În
acest itinerar complicat, ştirile de la Bucureşti nu-i mai puteau da de
urmă..
Prevederea sa nu-l înşelase nici de rândul acesta, căci între timp sosea
acolo telegrama Consiliului Suprem. Fiecare din marile războaie modeme
şi-a avut telegrama: acel din 1870 a început cu vestita depeşă de la Ems,
iar, în Războiul Neatârnării, cine nu cunoaşte telegrama Marelui Duce
Nicolae, care a determinat trecerea Dunării şi cooperarea armatei române
la Plevna?

108
Tru pele române în B udapesta

1 09
Şi războiul din 1919 şi-a avut deci telegrama. lată textul ei, aşa cum ni
l-a păstrat dosarul respectiv.
Pour Bucarest. Tres urgent Bucarest 629 avec Roumanie en Hongrie.
(Paris 1/8. T.F.F.).
le vous ai communique le radio adresse par le president de la
conference au chef de la mission militaire italienne a Budapest –
confonnement aux tennes de cette communication qui represente Ies
decisions du Conseil supreme des principales puissances alliees et
associees (a) veuillez demander d ‘urgence au gouvemement roumain
d ‘arreter immediatement ses troupes sur Ies positions qu ‘elles
occupent actuellement. Rendez-moi compte de votre demarche.
St. Pichon ” 26
În margine, însemnarea următoare: „radio intercepte par le poste
roumain de T.S.F. probabil transmisă în ziua de 2 august din Paris şi
primită în ziua de 4 august.”
Se zice că omul practic şi hotărât care era Alexandru Constantinescu
ar fi găsit formula tehnică, a deranjării postului de radio de la Bucureşti,
printr-o ciudată coincidenţă, tocmai în aceste zile de la 1 la 4 august. Dar
chiar de s-ar fi primit la timp somaţiunea Consiliului Suprem şi încă nu
ajungea la destinaţie.
Nimeni nu ştia unde se afla primul ministru; în Ardeal, în Banat, pe
front?
Secretarul rămas la Bucureşti nu avea nici o ştire …
De altfel, hotărârea Consiliului a fost respectată în litera ei, cu o mică
diferenţa însă: la 1 august, ne-ar fi găsit trupele trecând Tisa, pe când la 4
august le afla trecând Dunărea, dincolo de Budapesta.
26 Pentru Bucureşti. Foarte urgent. Bucureşti 629 cu România în Ungaria (Paris 1/8
T.F.F.)
V-am comunicat radio adresat de preşedintele Conferintei şefului misiunii militare
italiene la Budapesta – conform termenilor acestei comunicări, care reprezintă hotărârile
Consiliului Suprem al principalelor Puteri Aliate şi Asociate, binevoiţi a cere de urgentă
guvernului român de-a opri imediat trupele sale pe pozitiile ce ocupă actualmente. Dati
seama de demersul d-voastre.
St. Pichon. (N.a.)

1 10
Când i-a putut în fine ajunge oficial depeşa de la Paris, călătorul sosise
la Sibiu, spre a lua parte la o şedinţă a Adunării ardelene. Moment de
supremă bucurie; intrând în şedinţă, a putut să-i anunţe ştirea proaspătă a
intrării armatei române în Budapesta.
La aceasta primul ministru al României adăuga următoarele:
„„ .Privind însă de sus, privind nu la greutatea drumului, dar la
rezultatele definitive ce trebuie să fie, n-are drept nici un om conştient şi
mai puţin decât un om – n-are drept nici un român conştient să se
îndoiască că soarta neamului stă în propriile sale puteri.
Dacă n-am disperat niciodată în zilele de urgie în care am trăit, de
viitorul strălucit al neamului întreg, apoi nu se poate ca în 19 19, când
trupele noastre sunt de ieri în Budapesta (ovaţiuni însufleţite de nedescris,
aplauze prelungite etc.), o conştiinţă românească să-şi poată închipui că
nu există în sufletul şi mintea acestui popor facultăţi suficiente ca el să-şi
dobândească în aceste regiuni ale lumii siguranţa necesară şi condiţiile
indispensabile pentru dezvoltarea lui deplină, nu numai ca neam care vrea
să-şi afirme unitatea şi independenţa, dar şi ca factor important al
civilizaţiei lumii pentru toate aceste regiuni.
Domnilor!
Modestia este bună, dar un popor trebuie să aibă conştiinţa limpede
despre ceea ce reprezintă, pentru ca să aibă cunoştinţă limpede despre
ceea ce trebuie să îndeplinească.
În trecut a fost românimea în lupte seculare nu numai pentru existenţa
ei, dar şi pentru existenţa şi apărarea civilizaţiei lumii. În luptele
creştinătăţii contra turcilor, soldaţii lui Ştefan Vodă au luptat nu numai
pentru apărarea Moldovei, dar şi pentru mântuirea creştinătăţii şi valurile
barbariei, când de acea stâncă s-au frânt, s-a scăpat nu numai românimea,
dar şi civilizaţia europeană de puhoiul păgânilor.
Domnilor! Istoria se repetă. Desigur, schimbându-şi faţa cu caracterul
vremurilor. În ziua de astăzi, soldatul român pe Tisa şi dincolo de Tisa
n-a asigurat numai graniţele României, dar a sprijinit, ca în vremurile de
demult, civilizaţia europeană, apărând-o de valurile distrugătoare ale
bolşevismului. La Nistru şi la Tisa, s-au oprit curentele de distrugere care
ameninţau centrul Europei. Stânca de care s-au frânt au fost energia şi
bărbăţia poporului român.

111
lata de ce este de datoria oamenilor care pretind şi au datoria a
conduce destinele acestui popor sa înţeleagă de sus, cu toată înălţimea
vederilor, misiunea pe care o are acest popor în locul unde Dumnezeu
l-a pus şi unde, din istoria trecutului şi din faptele prezentului, se
dovedeşte care este rostul său, misiunea sa, în istoria civilizaţiei. . . ” 27
Avea desigur tot dreptul să considere această clipă ca o culme
neîntrecuta a unei cariere, acum în destul de lungi şi de glorioase.
Ecoul acestor sentimente ni l-a păstrat scrisoarea ce mi-o trimitea,
înapoiat la Bucureşti, în ziua de 7 august 1919:
„Scrisoarea ta îmi soseşte abia azi la întoarcerea mea din Transilvania.
Pe front am fost până la 50 km de Pesta. La Timişoara am intrat în aceeaşi
zi cu oştirea româna, la Alba Iulia am sosit în ziua când trupele noastre
ocupaseră Pesta şi la sfatul din Sibiu am asistat în aceeaşi zi. Peste tot am
găsit o însufleţire care mi-a răcorit sufletul. Aceste 7 zile au fost cele mai
bune din viaţa mea politica.”
„Mi-au răcorit sufletul!” După nesfârşitele amărăciuni de la Paris,
după lupta înverşunată pentru a susţine, în împrejurări atât de vitregi,
drepturile ţarii pe care .le socotea nediscutabile, zilele de biruinţă pe care
le trăise îi vindecaseră rănile aduse, de atâtea ori, mândriei sale de
conducător de guvern şi de român. Putea să tune şi să fulgere în depărtări
Consiliul Suprem, cu toate ameninţările sale; în istoria României
înscrisese o pagina, pe care nici o presiune, a duşmanilor sau a prietenilor,
nu putea sâ o mai şteargă.
„Bineînţeles, adăuga însa de îndată, azi, aici nevoile reîncep.”

 

****

Nota Redacției: Detaliu de care nu am știut până acum: Ionel Brătianu, plecat într-un turneu prin Țară spre a nu fi găsit de emisarii celor 4 puteri de la Conferința pentru Pace, a ajuns la 40 de Km de Budapesta ocupată de Armia Română.  De ce s-a ferit să calce în Capitala vechiului dușman pus la pământ? De ce această reținere îmi pare de o mare noblețe, de un desăvârșit cavalerism?