Centenarul insulinei

2021-07-26T15:43:32+03:0026 iulie 2021|Doctrină naţionalistă|

Nicolae Paulescu – 100 de ani de la descoperirea insulinei (pancreinei)

Academia Romana-100 ani insulina N paulescu

100 de ani de la descoperirea  insulinei

Moderator – Acad. Victor Voicu –  Vicepreședinte al Academiei Române
– Dezvelirea basoreliefului Acad. Nicolae Paulescu
– Evocări: Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
– Dr. Irina Cajal-Martin  – Subsecretar de stat în Ministerul Culturii, Președinte al Fundației „Academician Nicolae Cajal” – „Acad. Nicolae Cajal despre descoperirea insulinei”
– Ing. Alexandru Bartoc – Președintele Fundației Culturale „Bartoc C”. Cabinetul – Martor al descoperirii insulinei. Oferirea medaliei „100 de ani de la descoperirea insulinei – 1921”. Lansarea plicului și a ștampilei aniversare „100 de ani de la descoperirea insulinei – 1921”
– Film documentar: Descoperirea insulinei, 1921  – 21 iulie 2021, în Clubul Academicienilor, Calea Victoriei nr. 125

Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Este simptomatic că descoperirea insulinei (descoperire comunicată oficial la 23 iulie 1921) venea după o perioadă grea și oarecum asemănătoare, care cunoscuse o epidemie nemaiîntâlnită – Gripa Spaniolă – abia trecuse. Evenimentul de față, organizat de Secția de Științe Medicale a Academiei, prezidate de domnul acad. Victor Voicu, vicepreședintele instituției noastre, nu ar fi fost de imaginat în forma actuală, fără concursul neprecupețit al domnului inginer Alexandru Dan Bartoc, președintele Fundației Culturale omonime, fără crearea medaliilor aferente, care marchează momentul aniversar, precum și amintirea descoperitorului, medicul Nicolae Paulescu.

Manifestarea pune în lumină și rolul continuatorilor, între care Nicolae Cajal, care a păstrat memoria profesorului Paulescu, contribuind din plin la notorietatea în lume a descoperirii insulinei de către un român, la popularizarea personalității acestui savant, ocultate de mai cunoscuții laureați ai Premiului Nobel.

Firește, împrejurările au fost atunci și ulterior, sub regimurile totalitare următoare, complexe, dar menirea noastră nu este aceea de a judeca, ci aceea de a evidenția rolul unei epocale descoperiri. În consecință, dincolo de toate aceste avataruri – întâmplate și în cazurile altor descoperiri și invenții – insulina a salvat de-a lungul secolului trecut de atunci, sute de milioane de vieți omenești.

Conducerea Academiei Române își face o datorie de onoare adresând Secției sale de Științe Medicale și Fundației Culturale „Bartoc” cele mai sincere mulțumiri pentru marcarea acestui moment de cotitură din istoria medicinei universale și adresează calde mulțumiri tuturor participanților.

S-a acordat Medalia „100 de ani de la descoperirea insulinei” următorilor distinși oameni de știință și personalități culturale: Prof. dr. Corin Badiu, Acad. Constantin Popa, Prof. Dr. Constantin Dumitrache, Prof. dr. Șerban Bălănescu, Prof. dr. Leon Zăgrean,  Dr. Mugur Ardelean, Acad. Constantin Ionescu-Târgoviște, Prof. dr. Doina Dimulescu, Prof. dr. Leonida Gherasim, Acad. Ioan-Aurel Pop, Prof. dr. Dan Cheta, Acad. Ioan Dumitrache, Prof. Dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Acad. Răzvan Theodorescu, Acad. Victor Voicu, Acad. Victor Spinei, Acad. Prof. Costin Cernescu,  Dr. Irina Cajal-Marin, Prof. Dr. Maria Dorobanțu, Ambasador Prof. dr. Dumitru Preda, Prof. dr. Eduard Apetrei, Prof. dr. Dragoș Vinereanu, Ing. Alexandru Bartoc, Acad. Gheorghe Benga,  Mihaela Helmis, Acad. Nicolae Ghilezan,  Dr. Silviu Dumitru Păun, Prof. Dr. Irinel Popescu, Monica Mocanu, Prof. Dr. Ștefan I. Drăgulescu,  Ioana Costescu, Prof. dr. Nicolae Hâncu, Prof. dr. Carol Stanciu, Prof. dr. Vladimir Beliș, Dr. Aurel Vainer.

Nota redacției – „Pancreina românilor sau insulina canadienilor?”

Nicolae Păulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869, în Bucureşti, România. Cu certitudine se cunoaşte astăzi faptul că Păulescu este adevăratul părinte al insulinei, totuşi acest lucru a fost recunoscut abia după câteva zeci de ani de la descoperirea marelui savant.

În 1921, Păulescu publică descoperirea sa privind acţiunea extractului pancreatic şi principiul activ antidiabetic, extract pe care îl numeşte Pancreina, care astăzi este cunoscută sub numele de insulină, în revista de specialitate Archives Internationales de Physiologie, la data de 31 august 1921. Numărul din revista este publicat simultan în Franţa şi Belgia. Totuşi, intenţionat sau nu, descoperirea românului este ignorată, ba mai mult după 8-10 luni de la descoperirea românului, canadienii Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best anunţă descoperirea insulinei, care caracteriza acelaşi principiu activ din pancreas. Cei doi neagă faptul că profesorul Păulescu ajunsese la aceeaşi descoperire cu mult înaintea celor doi, chiar dacă Păulescu îşi brevetase invenţia în 1922 la Ministerul Industriei şi Comerţului din România prin brevetul numărul 6255 intitulat „Pancreina şi procesul său de fabricare”. Aşadar, contribuţia lui Păulescu este ignorată, iar comitetul de acordare a premiilor Nobel recunoaşte doar meritele celor doi canadieni, acordându-le Premiul Nobel în anul 1923.

Se pare că această „eroare”, cum a fost clasificată după zeci de ani de reprezentanţii Nobel, nu este una întâmplătoare. Se pare că și această organizaţie a fost deranjată de convingerile antidarwiniene ale lui Păulescu, cât şi de criticile aduse Francmasoneriei, Cahalului, Coranului şi Talmudului în cartea sa cunoscută drept „Spitalul – Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria”. […] Se pare că naţionalismul creştin şi legătura sa cu Dumnezeu, l-au costat pe Păulescu reputaţia şi recunoaşterea internaţională. Faptul că a îndrăznit să prezinte unele fapte adevărate sau mai puţin adevărate, acest lucru depinzând de conştiinţa fiecăruia, a atras asupra sa un val de critici şi repulsie în cercurile ştiinţifice[1].

Aranjament grafic – I.M.

—————————————————-

2 Comments

  1. Mark 27 iulie 2021 la 7:02 pm - Raspunde

    Stiinta a ajuns din ce in ce mai activ camp de lupta intre bine si rau odata cu descoperirile anilor 1900 si declansarea revolutiei indistriale.S-au descoperit antibioticele, pancreina/insulina dar si gazele toxice de lupta, mijloacele de exterminare in masa, bomba nucleara.Cresterea necontrolata a populatie in detrimentul resurselor naturale a determinat elita financiara sa investeasca in contracararea acestui fenomen prin mijloace din ce in ce mai rafinate si eficiente.Cele 2 razboaie mondiale urmate de diverse boli concepute in laboratoare ultra-secrete, inventarea terorismului pentru declansarea unor conflicte regionale cu efecte devastatoare.; creerea lagarelor de exterminare existente si in prezent.
    Cercetarea stiintifica este in cea mai mare parte finantata tocmai pentru a se construi si inventa mijloacele cele mai eficiente de reducere a populatiei, astfel ca spitalele au devenit lagare de exterminare. De ex. un bolnav de cancer internat in spital pentru a fi tratat nu mai are nici o sansa de supravietuire.Pandemia covid-19 care a declansat vaccinarea a dovedit acest statut al spitalelor.Valeriu Popa insista celor care-i cereau sfatul ca nu cumva sa se interneze in spital.Edgar Cayce sfatuia pe cei care-l consultausa nu se vaccineze decat daca este obligatoriu prin lege ceea ce se incearca in prezent.

  2. Vasile Voinea 27 iulie 2021 la 2:28 am - Raspunde

    Admirabil gest de normalitate! Toată considerația pentru Academia Română în aceste vremuri bezmetice!

    Voi încerca o demonstrație a ideii că modelul Nicolae Paulescu e cel mai mare model al nostru de la Eminescu încoace.

    Modelul Paulescu
    V.Voinea

    Societatea de azi duce lipsă acută de modele, de oameni adevăraţi care să le arate contemporanilor Calea cea dreaptă pe care trebuie să o urmeze în viaţă, către Adevăr, către Bine, către Frumos.
    De la Eminescu, modelul absolut al culturii şi civilizaţiei române, singurul care a reuşit să se înalţe la un nivel neegalat până astăzi, este Profesorul Doctor Nicolae C. Paulescu. Pentru această afirmaţie avem în vedere contribuţia uriaşă a savantului, atât prin activitatea ştiinţifico-profesională, cât şi prin cea socială în slujba Neamului Românesc.
    S-a născut acum 150 de ani, în ziua de 30 octombrie 1869 (8 noiembrie pe stil vechi), la Bucureşti, în casa negustorului Costache Paulescu şi a Mariei Paulescu.
    Activitatea Profesorului Paulescu s-a desfăşurat simultan, atât în domeniul profesional-ştiinţific, cât şi în domeniul social-spiritual, o caracteristică a unei personalităţi complete, a unui model demn de urmat. Spre deosebire de multe personalităţi care i-au precedat sau i-au urmat, considerăm că este cel mai reuşit model al Neamului Românesc de la Eminescu încoace.

    A. Activitatea ştiinţifică şi profesională.
    Profesorul Paulescu a excelat la maxim în domeniul medical, dedicându-şi fără cruţare întreaga sa viaţă şi energie profesiei şi Neamului Românesc, reuşind să aducă alinare la eternele suferinţe şi probleme omeneşti, folosind metodele ştiinţei, dublate de învăţătura Mântuitorului. A urmat întotdeauna calea Adevărului şi a radiat Adevărul ca un adevărat apostol, tuturor studenţilor, colaboratorilor şi celor care l-au cunoscut. Acestora le spunea la curs: «Dumnezeu vrea ca iubirea pe care I-o datorează oamenii să se reverse asupra oamenilor săraci… Când veți intra în vreun spital, dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate și de orgoliu, lepădați-vă și de trândăvie și dați-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți. Și dacă voiți să fiți perfecți, culegeți fructele ce se vor dezvolta din sămânța pe care am semănat-o astăzi în sufletele dumneavoastră tinere și generoase și, urmând preceptele carității, îngrijiți pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe însuși Dumnezeu»”
    Cea mai importantă realizare a sa, de care a beneficiat întreaga umanitate, după 25 de ani de cercetări asidue, a fost descoperirea tratamentului pentru diabetul zaharat. Doctor Nicolae Paulescu va publica rezultatele investigațiilor sale clinice și experimentale în lucrarea Traité des maladies du foaie et du pancréas (Tratat despre bolile ficatului și pancreasului). În anul 1921, Nicolae Paulescu prezenta lumii medicale descoperirea tratamentului științific al diabetului pe care l-a numit pancreină. În luna noiembrie a aceluiași an, profesorul american de Fiziologie, Ernest L. Scott, de la Universitatea Columbia din New York, îl ruga pe Paulescu într-o scrisoare să-i încredințeze prepararea și răspândirea noului medicament. Un an mai târziu, Paulescu primea de la Ministerul Industriilor și Comerțului din România brevetul de invenție Pancreina si procedura fabricației sale. În acest act oficial se preciza: „Dau acest nume substanței active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanță are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei și pentru ca pancreina să fie întrebuințată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantități, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic invențiunea produsului organic pancreina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.
    Paulescu va aștepta un an și jumătate finanțarea necesară preparării și distribuirii în lume a binefăcătorului remediu, până în clipa în care doi cercetători canadieni, complet necunoscuți în lumea medicală, își vor însuși rezultatele investigațiilor profesorului Nicolae Paulescu, denumind noul medicament ca să fie ”originali” insulină și devenind laureați ai premiului Nobel, în anul 1923. În ciuda dovezilor incontestabile publicate de savantul român, protestele lui se vor izbi de surzenia ignorantă a Comitetului Nobel și a unor colegi de breaslă. ”. Recunoașterea unanimă în lumea medicală a adevăratului descoperitor al insulinei se va întâmpla peste câteva decenii, în 1969, când fiziologul scoțian Ian Murray va iniția o campanie internațională pentru redresarea nedreptății făcute savantului român cu ani în urmă. În același an, 1969, după 38 de ani de la moartea sa, lui Paulescu i-au fost recunoscute meritele pentru descoperirea insulinei de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședintele Fundației Nobel, care, conform statutelor Comitetului excludea, însă, posibilitatea unei reparații oficiale, exprimându-și doar speranța că „opera de pionierat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale

    Profesorului Nicolae Paulescu, alături de colegul său, chirurgul Paul Reynier, se va dedica studiului patogeniei gușei exoftalmice, descoperind ca remediu tratamentul cu sulfat de chinină. Tot în laboratoarele de la Sorbona va face o serie de cercetări asupra funcțiunii limfatice și va începe studiul asupra splinei, organ despre care știința nu poseda decât date contradictorii, publicând în anul 1897 un articol complex asupra Histologiei patologice a splinei paludice și demonstrând că „splina nu are nicio influență asupra creșterii omului, iar absența ei nu se traduce prin nicio tulburare funcțională manifestă”. Preocupat și de fiziologia mai multor substanțe medicamentoase, va efectua cercetări asupra anestezicelor și a somniferelor, dornic să găsească un nou compus al morfinei. Interesat totodată să demonteze mecanismul morții subite ca și sincopa, va cerceta între anii 1899-1901 fenomenul morții rapide în urma schimbării poziției corpului din starea orizontală în cea verticală.

    Spre deosebire de mulți dintre medicii de atunci (dr. Widal), şi chiar de azi care porneau în tratarea bolilor şi afecţiunilor omeneşti de la sindrom, de la simptoame, Profesorul Paulescu propune metoda etiologică de clasificare şi diagnosticare a bolilor (cea bazată pe cauză) şi demonstrează ca fiind neştiinţifică clasificarea bazată pe sindrom.
    Descoperă un mod de abordare unic a celui mai gingaş loc din organism, creierul uman: operaţia asupra hipofizei se numeşte şi azi în dicţionarele medicale adevărate – procedeul Paulescu.
    Propune un extract din rinichi pentru anihilarea efectelor unei teribile otrăvi – curara, folosită de serviciile speciale pentru anihilarea adversarilor politici (a se vedea cazul Şefului Baroului Bucureşti Dimitrie Micescu, asasinat prin otrăvire cu curara, după ce acceptase propunerea Căpitanului Codreanu, de a prelua şefia Mişcării Legionare).

    Pentru cercetare şi în general pentru oamenii de știință: „nimic însă nu este mai dificil ca menținerea discuției pe tărâmul pur științific. Profesorul Paulescu a propus ca dialogul să se facă având în vedere spiritul științific, stabilind principiile care sânt valabile/dezirabile şi astăzi în toată lumea academică:
    a. Discuţiile ştiinţifice impun preopinenţilor câteva calităţi:
    1. Temperament calm;
    2. Educaţie aleasă;
    3. O doză mare de Stăpânire de sine.
    b. În lucrările ştiinţifice se expun:
     Obiectul lucrării (scurt rezumat);
     Scurt istoric;
     Metoda adoptată;
     Planul/cuprinsul lucrării;
     Experimentele desfăşurate;
     Discuţia rezultatelor;
     Punerea concluziilor;
     Bibliografia folosită.
    Spiritul cu adevărat ştiinţific trebuie să ne facă modeşti şi binevoitori. Noi cu toţii ştim puţine lucruri şi nici pe acelea foarte bine şi astfel sântem supuși greșelilor inevitabile pe care le oferă investigaţia fenomenelor naturale şi mai ales a celor sociale.
    Profesorul/omul de ştiinţă trebuie să fie un onest iubitor de Adevăr, să cântărească toate cuvintele pe care le pronunţă şi să probeze tot ce afirmă.
    Specializările excesive şi prea timpurii au coborât prestigiul profesiunilor, ducând la lipsa ideilor generale, a înţelegerii de ansamblu a lucrurilor şi a fenomenelor. Fixarea pe fragmente şi bucăţi duce la neînţelegerea întregului, a ansamblului, a sensului şi a cauzei.

    B. Activitatea socială

    Profesorul Paulescu a avut o contribuţie socială şi politică uriaşă, a cărei amplitudine putem spune că nu a fost egalată la noi din secolul al XX-lea până astăzi.
    Lucru normal pentru un intelectual adevărat care nu rămâne în turnul de fildeş al ştiinţei, făcându-se că nu vede problemele sociale ale epocii şi care adoptă corectitudinea politică, de frică sau laşitate pentru a nu i se prejudicia opera ştiinţifică. Această poziţie a fost normă pentru cei care i-au urmat, generaţia lui Codreanu, Eliade, Ţuţea, Cioran, Vulcănescu, Noica, fiindcă adevăratul intelectual în concepţia acestora, nu face compromisuri și se sacrifică pentru ideile din care se hrănește și în care crede, mărturisind pentru aceste idei chiar prin sacrificiul său. Și moare liniștit. Pentru că adevăratul intelectual se împacă cu veșnicia, trăiește veșnicia și acționează din perspectiva ei înainte de a intra în veșnicie…

    Pornind de la experienţa sa de medic şi de la cunoaşterea profundă a învăţăturilor Mântuitorului, Profesorul Paulescu observa că societăţile naturale umane sânt create şi menţinute de Iubire (cea mai mare poruncă dumnezeiască), pe când organizarea lor se face în virtutea instinctelor de dominaţie şi subordonare.
    Patimile (instinctele degenerate) de proprietate şi dominaţie sânt principalele cauze ale conflictelor sociale. Ele duc la războaie, revoluţii, la învrăjbirea oamenilor.
    Alte patimi care duc la învrăjbirea, decadenţa şi degenerarea oamenilor sânt: Beţia, Tabagismul, Toxicomania, Desfrâul, Camăta, Corupţia, Hoţia, Înşelăciunea, Trufia şi Minciuna.
    Patimile sânt produse de devierea instinctelor naturale de Nutriţie, de Reproducere, de Proprietate şi de Dominaţie de la scopul lor firesc.
    Patimile sau viciile nu sânt altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii (senzaţii plăcute) ce rezultă din satisfacerea unor trebuinţe instinctive anormale, alterate şi deviante.
    După observaţiile lui Paulescu, omenirea se zbate între dogma bazată pe patimi (vicii, plăceri) şi doctrina creştină care combate patimile. Ca urmare, ea trebuie să se organizeze pentru ordine, muncă şi fericire.
    Ce e naționalismul în lumina concepției lui Paulescu? Naționalismul e un instinct natural. Și anume instinctul social de mare amploare al iubirii de nație. Adversarii naționalismului sânt tocmai patimile sociale născute din devierea instinctelor naturale de societate (…). Dar unde Nicolae Paulescu se ridică într-adevăr la înălțimi de dascăl unic al vremii noastre e în demonstrarea patimilor de proprietate și de dominație, ca abateri de la sfintele instincte naturale respective. Patima de proprietate, el o vede reprezentată în cele trei sisteme politice care au anarhizat lumea modernă: liberalismul, socialismul și bolșevismul. Patima de dominație, al cărei izvor e orgoliul luciferic, Paulescu o vede întrupată în duel, în lux, în modă, în abuzul de putere, în tiranie, în demagogie, dar mai cu seamă în tendința de dominație universală specifică mondialismului.
    Ce este creștinismul în doctrina lui Paulescu? Creștinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor”.
    Pentru a combate patimile şi a aduce pacea între oamenii de bunăvoinţă, profesorul a explicat pe larg aceste lucruri, după metoda ştiinţifică, în lucrarea „Cele patru patimi şi remediile lor”, apărută în 1921, la Cartea Românească, Bucureşti.
    Soluţia la răul social, a propus-o prin constituirea „Asociaţiei Bunilor Creştini”, asociaţie din oamenii cei mai morali şi competenţi din sânul Bisericii care acţionează voluntar ca fraţi, asociaţie ce are ca scop combaterea patimilor, folosind ca mijloace: instruirea oamenilor; educarea voinţei celor căzuţi în vicii; influenţarea autorităţilor statului care să ia măsuri coercitive împotriva abuzurilor săvârşite de indivizii pătimaşi.
    Organizarea unei asemenea asociaţii se făcea prin frăţii de maxim 50 de persoane.
    Pentru a transpune aceste idei în viaţă, Profesorul Paulescu a lucrat şi pe plan politic, fondând alături de profesorul A. C. Cuza de la Iaşi, Liga Apărării Naţional Creştine. De asemenea a fost co-editor al revistei bilunare „Apărarea Naţională”, revistă care a apărut
    începând cu 1 aprilie 1922. Şeful de mai târziu al Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu recunoştea cu veneraţie rolul Profesorului Paulescu în identificarea problemelor societăţii româneşti şi a găsirii soluţiilor la acestea: „Oricine îşi poate da seama ce a însemnat pentru noi, în mijlocul gândurilor şi frământărilor noastre, apariţia acestei reviste. În ea găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire şi înarmare a noastră. Articolele profesorilor Cuza şi Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul şi aveau pretutindeni în rândurile studenţilor, şi la Bucureşti, şi la Cluj, un mare răsunet. La 1 şi 15 ale lunii, pentru noi era un triumf. Numerele revistei erau adevărate transporturi de muniţii prin care noi învingeam argumentările presei jidăneşti”.În epocă, modelul Profesorului Paulescu era adulat şi urmat cu religiozitate de elita românească – tineretul universitar interbelic: „Se pare că tineretul nostru a zărit în sfârşit, această inimă-torţă şi doreşte s’o urmeze, – spre fericirea lui şi a Neamului Românesc. Facem această constatare ca satisfacţie şi cu adâncă emoţie ….” dr. V. Trifu – Paulescu filosof, revista Spitalul, An LXIII, no.9, septembrie 1943, pag. 322-342, Tipografia Cultura.
    Armonia deplină între amploarea gândirii lui Paulescu și viața lui, îl făcea pe Nichifor Crainic să exclame: „Nicolae Paulescu e, dintre toți doctrinarii noștri vii sau morți, singurul care nu aparține trecutului. Nicolae Paulescu e naționalist adevărat și creștin adevărat. De aceea, el nu aparține trecutului, ci e singurul care întrupează, în doctrina și în viața lui, anticiparea viitorului. Tipul românului naționalist-creștin de mâine nu ni-l putem închipui decât după modelul lui Paulescu (…). El e mai mult decât doctrinar: el e profetul României naționaliste și creștine”.
    Această implicare onestă şi generoasă pentru Neamul Românesc i-a adus din partea adversarilor politici multe duşmănii, ură şi atingeri grave la adresa operei sale ştiinţifice. Chiar furtul descoperirii tratamentului pentru diabet de către străini şi neacordarea premiului Nobel sânt considerate de contemporani, ca fiind consecinţele urii şi duşmăniei acestor adversari politici.
    Organizarea „Asociaţiei Bunilor Creştini” şi concepţia de viaţă a profesorului Paulescu pentru combaterea patimilor, adică a cauzelor răului social au fost modelul pentru tineretul universitar de atunci (cel mai important „aur” al românilor, după opinia marilor spirite ele epocii), care s-a angajat cu entuziasm pentru înfăptuirea acestui ideal naţional şi uman prin Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România, prin Liga Apărării Naţional Creştine, iar ulterior din 1924 prin Legiunea Arhanghelului Mihail, cu program de luptă şi acţiune, nu doar de explicare teoretică şi de solicitare a soluţionării problemelor de către autorităţi.

    Din păcate, adversarii politici ai Profesorului Paulescu, etichetându-l ca antisemit, i-au negat şi minimalizat până astăzi pe motive politico-ideologice întreaga operă ştiinţifică. Chiar destul de recent, omagierea în 2003, la spitalul Hotel-Dieu din Paris unde a lucrat alături de profesorul său, marele clinician şi anatomo-patolog Lancereaux, a fost anulată în stil totalitar de oameni mici din toate punctele de vedere, ca urmare a unui articol din Le Monde, pe aceleaşi motive politice.
    Remarcăm poziţia din acel moment a academicianului Nicolae Cajal, Preşedintele Comunităţii Evreieşti din România, bun cunoscător a realităţii timpului, care nu a agreat acţiunea, declarând că indiferent de opiniile pe care savantul le-a avut, contribuţia sa la ştiinţă ar trebui apreciată cum se cuvine: „Personal, consider ca meritele Profesorului Nicolae Paulescu sânt mari, sânt deosebite şi trebuie relevate la valoarea lor. Pentru aceste merite l-am propus, în anul 1990, ca membru post-mortem al Academiei Romane, când Adunarea generală l-a si ales prin vot secret. În acest context, se impune o disociere obligatorie între contribuţia ştiinţifică în combaterea diabetului si opţiunile personale antisemite.
    Dacă este sau nu vinovat este o alta problemă si, deci, se cuvine s-o judecăm ca atare. Eu respect părerile personale ale fiecărui om si cred ca nu am voie sa leg valoarea omului de ştiinţă de concepţiile sale, inclusiv cele antisemite. Sânt două probleme distincte si trebuie considerate ca atare.”

    Aceeaşi poziţie de apreciere o întâlnim în epocă la medicul evreu Aurel Abramovici, în articolul Profesor Dr. Paulescu din «Bucureşti medical», August 1931: «Moartea prof. Paulescu încheie în mod brutal un capitol de viaţă închinată cu pasiune ştiinţei medicale, — pentru care punând continuu în joc făptura-i slabă,— a mers fără şovăire până la sacrificiul de sine. Aceasta corespundea unei înţelegeri hotărâte, pe care el o avea despre rostul scurtului său popas pe pământ: îndeplinirea misiunii, fără odihnă, fără cruţare.
    Viaţa lui, pe care o trecea în mare parte în laborator, a fost o perseverentă şi desinteresată cercetare a adevărului şi o străduinţă continuă şi neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta el punea tot sufletul, pentru că o considera ca suprema ţintă a vieţii lui.
    Iubirea pentru neam completa la el, cu prisosinţă dragostea pentru ştiinţă; ambele se uneau într’un tot indisolubil.
    De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii, cărora avea să le infiltreze noţiunile de bază ale medicinii, prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea. ».

    În prezent coruperea spiritelor a atins cote înfiorătoare, ducând la descompunerea, decadenţa şi reificarea societăţii.
    Biserica, comunitatea creştină a rămas doar la predici sterile, şi nu la trăirea adevărată a Vieţii, la lupta cu Forţele Oculte ale Răului.
    Oamenilor li s-a atrofiat fibra idealului şi au căzut în paralizie, în indiferenţă, devenind fiinţe reificate, docile, asemenea unor dobitoace.
    Este imperativ necesară o nouă concepţie de viaţă bazată pe muncă, morală şi educaţie eroică, opusă celei actuale, bazate pe speculă, plăceri şi nemuncă.
    Omul „modern” (veşnic înnebunit de pofte, veşnic neliniştit şi niciodată mulţumit), transformat, îndobitocit de mass-media şi reeducat de cei mereu la putere, se va vindeca sufleteşte în cele din urmă, doar dacă păşeşte pe Calea Omeniei şi a Virtuţii, cale strălucit arătată de Profesorul Dr. Paulescu, prin întreaga sa viaţă.

    Aşa ne putem explica modelul care a devenit şi uriaşul respect pe care i l-a păstrat Profesorului Paulescu întreaga intelectualitate naţionalistă interbelică, cea care a reprezentat până acum la noi, lucru recunoscut unanim, culmea în domeniul creaţiei ştiinţifice şi spirituale româneşti.
    Contemporanul său, Profesorul Nicolae Iorga, în « Neamul Românesc », în articolul său de fond închinat la moartea marelui savant, sublinia cele două laturi fundamentate ale personalităţii, cea spirituală şi cea ştiinţifică: « Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişează în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre.
    Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat samă de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să deslege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui».
    Marele istoric, revela Ţării moartea unui «învăţat român», despre care «mulţi ştiau numai că are în politică o anume direcţie, pe care, de altfel, n’o strămuta în activitatea sa profesională, plină de cea mai caldă iubire de oameni ». Şi adăoga un îndemn valabil şi azi pentru urmaşi: «Într’o vreme când faima precede munca şi valorile adevărate sânt răspinse de obrăznicia care se îndeasă, viaţa şi moartea acestui om de merit sânt un îndemn şi o învăţătură pentru tineretul care trebuie să reziste gloriei răpede făcute».

    Putem spune cu mândrie că românii au reuşit să producă într-un timp relativ scurt, un model desăvârşit de Om, atât pe plan spiritual, cât şi ştiinţific, demn de a fi urmat de orice persoană de pe lumea aceasta.
    Profesorul Paulescu este pentru secolul al XX-lea, modelul cel mai mare de la Eminescu încoace, urmat conştient de Neamul Românesc, prin reprezentanţii săi cei mai desăvârşiţi, şi nu ne sfiim să o spunem tare, că este la fel de valabil, atât pentru noi, cât şi pentru celelalte neamuri, ca soluţie salvatoare la provocările şi problemele lumii de azi.
    Cine va avea onoarea să devină modelul pentru secolul al XXI-lea, în vremurile în care a spune Adevărul e un mare act de curaj, pentru care omul e șicanat şi pedepsit chiar prin legi, de aceiași tirani care domină lumea şi sânt la putere, ca şi pe timpul Profesorului Paulescu?

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top