“…in mijlocul poporului s-au aflat spirite luminate, oameni cu harul viziunii,…”
Mesaje primite
x
Romania Magnifica
01:27 (Acum 7 ore)
către mine
Nestor Vornicescu (n. 1 octombrie 1927, Lozova, judeţul Lăpuşna, azi Republica Moldova – d. 17 mai 2000) a fost un mitropolit român, membru de onoare (1992) al Academiei Române.
“După cum s-au alipit de bună-voie și pentru veșnicie Țările surori, tot astfel, această Unire a națiunii române să se extindă și asupra Sfintei noastre Biserici strămoșești.”
(Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 31 decembrie 1919)
„Constituind de-a lungul istoriei noastre o permanentă, o sacră năzuință, ideea unității național-statale, ca și cea a independenței și suveranității naționale, s-a exprimat în chip evident ca o permanență de program și înfăptuire.
Temeiurile dezideratului de unitate națională, deziderat nutrit vreme de secole de către locuitorii statornici ai provinciilor românești, și-au aflat totdeauna legitimitatea în moștenirea comună de la străbuni a aceluiași spațiu etno-geografic, carpato-dunărean-pontic, în unitatea de limbă, de credință și tradiție.
Chiar dacă, secole la rând, ținuturile românești au trebuit să aibă organizare și conducere administrativă separate – date fiind condițiile dezvoltării istorice și, mai ales, contextul specific al epocii feudale timpurii, când s-au constituit statele românești – modul de viață al românilor era același și în toate prilejurile potrivite și-au manifestat dorința de organizare și conducere unică, voința înfăptuirii unității național-statale, cauza sfântă pentru care poporul român a luptat nestrămutat, cu adâncă, nezdruncinată credință în dreptul și în dreptatea sa.
“Ce sunt toate frământările popoarelor, decât năzuința de a realiza ideea dreptului lor, de a apăra această idee atât în relațiile dintre popoare cât și în acelea dintre clasele sociale?” – se întreba eruditul istoric A. D. Xenopol. În aceeași ordine de idei, savantul Nicolae Iorga atrăgea atenția asupra faptului esențial, axiomatic pentru istoria universală, că “o națiune are dreptul să se conducă după interesul ei”- interesul de a-și apăra ființa națională, dreptul la unitate, independență și suveranitate.
Statornica speranță și credință în izbânda deplină a eforturilor pentru înfăptuirea idealurilor naționale și sociale, pentru apărarea drepturilor istorice legitime și a ființei neamului au unit toate forțele poporului roman în momentele hotărâtoare ale istoriei noastre. “Cele trei Țări românești din Daacia lui Traian – arăta Vasile Pârvan – Ardealul, Moldova și Țara Românescă, s-au sprijinit una pe alta, trimițându-și oameni, oști, bogății, cărți de învățătură, și au fost așa un trup și un suflet.”
“Un trup și un suflet” au fost și rămân, pentrtu veșnicie, ținuturile românești cu oamenii lor, păstrând, de la o generație la alta, flacăra sacra a iubirii de Patrie.
Însăși independența, arăta același V. Pârvan, s-a păstrat și se va păstra mereu pe temelia ființei naționale, pe unitatea ce s-a consolidate mereu în decursul timpului.
Finalizarea dezideratului Unirii și unității noastrte naționale în frontierele străvechi, dobândirea independenței depline, au reprezentat încununarea aspirațiilor întregului neam românesc și, în mod legitim, au dobândit și o recunoaștere în conștiința Europei.
După înfăptuirea de o clipă – în oceanul vremii – a visului de Unire de către Mihai Viteazul la cumpăna secolului al XVI-lea și secolului al XVII-lea, unitatea noastră națională a fost realizată în chip temeinic, desi parţial, în anul 1859, prin actul istoric de la 24 Inuarie și alegerea lui Alexandru Iaoan Cuza ca domnitor în cele două Principate Unite. A fost un act cu profundă semnificație în lupta pentru unitate deplină, act ce s-a bucurat de adeziunea deplină și de sprijinul entuziast al celorlalte provincii românești, Transilvania, Banatul, Dobrogea. Aceeași adeziune și unitate de simțire s-au manifestrat și în contextual evenimentelor care au condus la dobândirea deplinei independențe de stat a României în 1877 – 1878.
Unirea s-a desăvârșit cu mari jertfe în anul mântuirii 1918.
In toate aceste momente cruciale, în mijlocul poporului s-au aflat spirite luminate, oameni cu harul viziunii, care au arătat calea pentru înfăptuirea năzuințelor poporului, pentru exprimarea conștiinței sale de unitate, de alcătuire a unui singur stat care să cuprindă în granițele sale pe toți românii.”
1 Decembrie 1988
Dr. NESTOR VORNICESCU
ARHIEPISCOP ȘI MITROPOLIT
DESĂVÂRȘIREA UNITĂȚII NOASTRE NAȚIONALE –
FUNDAMENT AL UNITĂȚII BISERICII NOASTRE STRĂBUNE
EDITURA MITROPOLIEI OLTENIEI
CRAIOVA – 1988
http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Credin%C5%A3a&optiune=Mitropoli%C5%A3ii&optiune2=1927.10.01+-+2000.05.17+-+Nestor+Vornicescu
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
„România Magnifică” – www.romaniamagnifica.ro – un proiect cultural pentru unitatea spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
În volumul „Păcatele Ardealului față de sufletul vechiului regat” (1930) – Ioan Rusu Abrudeanu, demonstrează colegilor ardeleni (greco-catolici si nu numai)
legăturile din vechime între cele trei principate românești, răspunzând astfel lui Popovici, Vaida Voievod și altora care îndobitociți de propaganda ungaro-austriacă susțineau nonsensuri, având o atitudine contra regățenilor, atitudine pe care o regăsim și astăzi din plin la cei care în loc de creier au în cap tărâțe…
Poate ne spuneți mai mult despre această carte.
Dacă sunteți de acord vă trimit cartea în format .pdf, pe e-mail.
Volumul respectiv în format digital se găsea la liber, acum ceva vreme, pe site-ul dacoromanica.ro.
Ce am reținut eu este că Ioan Rusu Abrudeanu, greco-catolic, a scris cartea respectivă dintr-o indignare profundă, ca urmare a comportamentului fruntașilor ardeleni în politica de la București, de după Marea Unire. Regățenii au făcut loc cu generozitate românilor ardeleni cedându-le poziții importante în fruntea statului România Mare, adică având un comportament de mari domni care primesc pe frații, altădată năpăstuiți, să ia parte la conducerea țării reîntregite.
Autorul, Ioan Rusu Abrudeanu observă tot dintr-o poziție importantă (nu mai știu exact care) atitudinea fraților lui de suferință, înainte de 1918, care ortodocși, care greco-catolici, în raport cu acordarea încrederii și speranța celorlalți (regățeni, basarabeni, bucovineni) că pot face treabă temeinică împreună. Cu alte cuvinte autorul ceartă în modul cel mai serios pe ardelenii care trebuie să se înțeleagă cu toți românii, indiferent de zona de unde provine fiecare și, în același timp demontează toate poveștile unui Vaida-Voievod sau Popovici care susțineau că între Transilvania și celelalte două principate nu au existat niciodată legături trainice, ba mai mult, niciodată pe regățeni nu i-a interesat de frații lor din Ardeal. I.R. Abrudeanu aduce argumente din cele mai vechi timpuri că legăturile au fost dintre cele mai puternice și, foarte important, niciodată întrerupte, cum era și firesc, în pofida tuturor imperiilor și nenorocirilor care au venit peste noi.
Ideea este că Abrudeanu a fost un om cinstit, drept, care a știut să observe și să sancționeze derapajele unor colegi care aparțineau, ca și el, aceleiași confesiuni – greco-catolice și să-și aducă aminte de sacrificiul armatei române pentru România Mare, armată majoritar regățeană.
Cam asta ar fi pe scurt.
Mulțumesc, aștept, să pun pe site.
Am trimis cartea (.pdf) pe adresa dvs. de e-mail.