Cele mai recente victime ale Holocaustului din România

Cele mai recente victime ale Holocaustului din România

Text re-publicat

Holocaustul din România, deşi negat de tot felul de indivizi, printre care şi subsemnatul, produce victime în continuare, ceea ce poate conta ca dovadă că el, dumnealui, Măria Sa holocaustul, chiar dacă nu a existat niciodată, şi mai ales în perioada fatidică 1941-44, există din plin azi, în zilele noastre…. Numai eu ştiu de vreo două VICTIME, două persoane, a căror moarte tragică, relativ recentă, nu poţi să n-o pui în legătură directă, de la cauză la efect, cu Holocaustul din România, chiar dacă Holocaustul nu a avut loc!…

Prima persoană, deci ultima victimă a Holocaustului, este profesoara Leone Blum, cu care am fost coleg o vreme la facultatea de filologie, eu la catedra de lingvistică generală, dînsa la cea de limba franceză. Se pare că franceza era limba sa maternă, se născuse în Franţa, pe la 1930, şi trăise acolo până pe la începutul anilor 1940, când pentru fiecare familie de evrei din Europa s-a pus problema supravieţuirii, a găsirii răspunsului potrivit la întrebarea „Încotro?” Care este ţara sau continentul ori planeta unde evreii să se poată salva de la un regim politic tot mai dur, în unele ţări chiar vecin cu regimul de exterminare? Într-un interviu dat cu câţiva ani în urmă, Leone Blum povesteşte că în familia părinţilor ei, printre rudele acestora, au circulat două răspunsuri, două idei alternative: să rămână în Franţa, împărtăşind soarta tuturor evreilor francezi, sau să se refugieze în România, unde se ştia – sau se zvonea numai, că evreii au dus-o întotdeauna bine şi o duc în continuare bine. Părinţii Leonei Blum au ieşit din această dilemă alegând aventura, saltul în necunoscut, şi au venit la Bucureşti. Cu acte de cetăţeni franţuji, străini, aşadar. Acte care nu le asigurau o existenţă uşoară, căci au intrat sub incidenţa legilor marţiale, începuse războiul, iar Ion Antonescu a considerat că evreii nu pot inspira încredere la acel ceas de cumpănă pentru neamul românesc. Drept care a scos o sumedenie de legi aşa zis anti-semite. Caracterul anti-semit al acestor legi a fost pus la îndoială de mulţi români, atât la vremea respectivă, cât şi mai târziu, inclusiv în zilele noastre. Căci principala prevedere a acestei legislaţii era aceea că evreii nu vor merge pe front, nu vor avea onoarea să îmbrace uniforma Armatei Române şi să moară pentru Patria Română, astfel că niciun evreu nu a catadicsit să cadă la Stalingrad, victimă ori prizonier. La schimb, în locul carabinei cu repetiţie, li s-a pus evreilor în mână o lopată şi au fost obligaţi, toţi bărbaţii valizi, să iasă la curaţat zăpada pe bulevardele Capitalei. Cât ninge în Bucureşti? O dată sau de două-trei ori pe an!…

Asta pentru evreii cu acte în regulă. Pentru evreii care nu erau cetăţeni români şi nu aveai cum să ştii dacă nu cumva sunt agenţi infiltraţi în spatele frontului, legea prevedea strămutarea în zone unde nu puteau aduce mari prejudicii Ţării. Regula aceasta a funcţionat şi în alte ţări, inclusiv în Statele Unite, unde mii de italieni şi japonezi suspecţi au fost deportaţi şi izolaţi!

Aşa s-a întâmplat şi cu familia Blum, care, împreună cu alte mii de familii de evrei, a luat calea Transnistriei, unde li s-a oferit o locuinţă, la etajul unei clădiri la al carei parter locuia o familie de localnici. Locuinţa avea curte şi grădină, unde fosta pariziancă a putut îngriji de flori şi legume. De asemenea, părinţii au avut unde lucra pentru a se întreţine. Astfel că din acest exil neaşteptat juna Leone a rămas cu amintiri dintre cele mai plăcute. Despre aceste amintiri i-a plăcut întotdeauna să povestească colegelor şi prietenelor, atât la Bucureşti, cât şi în Israel unde a emigrat pe la începutul anilor 1970. Nu s-a simţit bine în Eretz Israel şi după 1990 s-a întors în România. A dat mai multe interviuri pentru a explica opţiunile sale pentru România, rostind cuvinte calde despre români, pline de recunoştinţă.

Nu se ştie când s-a decis Leone Blum să-şi scrie memoriile, inclusiv amintirile din Transnistria. Când a socotit că le-a încheiat, a decis să încredinţeze manuscrisul, preţiosul manuscris, unui fost coleg de catedră, mult mai tînăr, a cărui publicistică pe tema „holocaustului” din Transnistria o cunoştea şi, probabil, o considera justificată. Bătrână şi bolnavă, locuind într-un azil al Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, Leone Blum a avut oarece dificultăţi în a-l contacta pe fostul coleg, a trecut ceva timp la mijloc şi, din păcate, de existenţa manuscrisului cu memorii au aflat şi alţii, interesaţi ca adevărul despre Transnistria să nu se afle vreodată. Acel adevăr care palpita şi în paginile scrise de Leone Blum. Ce s-a întâmplat exact-exact nu ştiu. Ştiu doar că atunci când am aflat de existenţa acelor memorii şi de dorinţa Leonei Blum ca manuscrisul să ajungă la mine, subsemnatul acestor pagini, biata femeie nu mai era în viaţă!…

Cei care mi-au adus aceste veşti nu pot fi neapărat crezuţi atunci când fac legătura între manuscris şi moartea doamnei Blum. A domnişoarei Blum… Fireşte, manuscrisul devenea incomod pentru multă lume certată cu Dumnezeu dacă se publica. Să omori pe cineva pentru că a îndrăznit să spună adevărul nu ar fi ceva nou pe planeta asta nevoiaşă! Aşa că scriind adevărul despre Transnistria nu este deloc exclus ca de aici, de la Holocaustul din Transnistria, pe care l-a negat toată viaţa ei, să i se tragă Leonei Blum sfârşitul. Fiind astfel una dintre puţinele şi veritabilele victime ale Holocaustului! Altfel cum s-o categorisesc decât ca, repet, victimă a Holocaustului?! Dumnezeu s-o odihnească, sărăcuţa!…

A doua victimă, săvârşită din viaţă cu vreo trei ani în urmă, la Târgu Mureş, a fost un puştan, un minor, care s-a jucat cu creta pe gardul cimitirului evreiesc şi, pe lângă numele unor fete rele şi neprietenoase cu colegii de clasă, a mai scris şi altele. Nu a fost singur, erau mai mulţi colegi, de când lumea cimitirele atrag ca un magnet elevii în timpul orelor la care chiulesc. Feciorul nostru sau altul dintre colegi, ştiind că cimitirul este evreiesc, din nenumărate motive posibile nu se ştie clar care a fost motivul pentru care a desenat o svastică pe zidul de împrejmuire. O svastică şi nimic mai mult, se pare. După care copiii au plecat fiecare „pe la casa cui ne are”. Numai că în fiecare comunitate evreiască mai măricică se află obligatoriu un Aurel Vainer, gata să facă tărăboi până la cer când vede o svastică pe un „obiectiv” evreiesc. Vainerul de la Târgu Mureş s-a repezit val vârtej la Poliţie, la Parchet, la Prefectură, reclamând pogromizarea incintei şi cerând identificarea de urgenţă a nazistului. Nu a fost greu pentru poliţie să afle care au fost copiii făptuitori ai acelui holocaust in nuce, copiii au fost aduşi la poliţie, nu pot decât să-mi imaginez în zeci de variante ce li s-a spus copiilor la secţia de poliţie, ce li s-a făcut, propriu zis nu ştiu decât ce s-a anunţat la ştirile Pro TV din acea seară: scăpat din ancheta poliţiei şi ajuns acasă, bietul copil s-a dus în şură şi şi-a pus capăt zilelor…

N-am fost om în seara şi noaptea aceea. A doua zi am încercat să iau legătura cu prietenii din Târgu Mureş, să aflu mai multe, deşi nu mai avea nicio însemnătate pentru bietul copil, pentru ne-norociţii de părinţi… Să fiu eu un Vainer pe dos, adică tot un Vainer, şi să fac şi eu tărăboi pe seama celor întâmplate?!… Să pun adică sare pe rana bieţilor părinţi?!…

N-am ştiut exact ce trebuie făcut ca nu cumva să sporesc suferinţa unor oameni nevinovaţi şi atât de crud loviţi de soartă!… Şi cine erau de fapt vinovaţii pentru moartea feciorului nostru? Poliţaiul care a anchetat cazul? Cumva părinţii care s-au speriat şi ei certându-l prea tare pe copil? Şi cine i-a speriat? Acel Vainer vigilent peste măsură şi propriu zis imbecil, incapabil să priceapă joaca unor copii? Sau şi mai vinovaţi sunt fripturiştii din Parlament şi din Guvern care au scornit nişte legi tembele, dar şi atât de periculoase, prin care s-au grăbit să le facă pe plac unor belferi profitori ai unor suferinţe imaginare?!…

Iată însă că suferinţe imaginare pot să producă suferinţe şi tragedii cumplit de reale, de adevărate! Căci ce este acel copilandru şi părinţii săi decât nişte victime extrem de adevărate ale unui Holocaust extrem de neadevărat?!…

Cu dezgust şi oroare mă declar învins… Am negat ani de zile Holocaustul din România… Iată însă că Holocaustul există! Există şi funcţionează şi produce efecte în viaţa multor oameni, urâţind-o sau chiar curmând-o. Ai învins, Israele!

ION COJA

Distribuie!