CD
1.180 aprobate
denitsoc@gmail.com
75.57.36.95
.
CELE DOUA SCOLI DE LA CHICAGO
De CD

În octombrie 1956 Mircea Eliade s-a mutat în Statele Unite, stabilindu-se la Chicago unde fusese invitat de Joachim Wach să susțină o serie de prelegeri la instituția de origine a lui Wach, Universitatea din Chicago. Eliade și Wach sunt în general recunoscuți a fi fondatorii „școlii de la Chicago” care a definit practic studiul religiilor pentru a doua jumătate a secolului al XX-lea.

În anii 1960, în special în cercurile studențești radicale, pluteau multe idei fanteziste. Cea mai pernicioasă și eronată dintre acestea a fost opinia reprezentată de Herbert Marcuse, Theodor Adorno și Max Horkheimer, că „neocapitalismul” a dezvoltat modalități de a evita criza capitalistă și că clasa muncitoare a fost integrată în sistem ca consumatori pasivi în societatea „abundentă”.
După cum explică Daniel Morley, acestea au fost ideile pseudo-marxiste ale așa-numitei școli de la Frankfurt de la Chicago[1].

Școala de la Frankfurt, sau Institut für Sozialforschung (Institutul de Cercetări Sociale), este vinovată că a dat unor astfel de idei falimentare aparența de credibilitate intelectuală și că le-a răspândit în toată lumea. Gânditorii săi cheie – Adorno, Horkheimer și Marcuse – sunt adesea descriși ca „marxişti”, chiar dacă nu vă vine să credeţi, ca fiind unii dintre cei mai inovativi marxişti ai secolului XX.

Ei erau deci magicienii care alături de Saul Below trebuiau sa modeleze eventual teoriile filozofice ale lui Eliade intr-o formă convenientă si convingătoare. Saul Bellow a fost un scriitor American distins cu Premiul Pulitzer, Premiul Nobel pentru Literatură și Medalia Națională a Artelor. Este singurul scriitor care a câștigat de trei ori Premiul Național pentru Ficțiune și a primit premiul Fundației Naționale pentru Carte. Acest ultra premiat si medaliat evreu mai avea timp să-l mai supravegheze din aproape pe Eliade si să-i verifice si vizitatorii.

Aducerea lui Eliade la Chicago a fost intemnitarea lui in Turnul de Fildes. Începând din 1954, cu prima ediție a volumului său despre “Eterna Întoarcere”, Eliade s-a bucurat și de succes comercial: cartea a trecut prin mai multe ediții sub diferite titluri și s-a vândut în peste 100.000 de exemplare.
Este posibil ca Eliade să fi fost încurajat de PROTOCRONIȘTI precum Edgar Papu să efectueze cercetări care au dus la afirmația că românii medievali au anticipat Renașterea.

În 1966, Mircea Eliade a devenit membru al Academiei Americane de Arte și Științe. A lucrat, de asemenea, ca redactor-șef al Macmillan Publishers’ Encyclopedia of Religion și, în 1968, a ținut prelegeri de istorie a religiilor la Universitatea din California, Santa Barbara.Tot în acea perioadă Mircea Eliade și-a finalizat voluminoasa și influenta sa Istorie a ideilor religioase, care a grupat laolaltă privirile de ansamblu ale principalelor sale interpretări originale ale istoriei religiilor.

În studiul său despre Eliade, Jung și Campbell, Ellwood discută, de asemenea, legătura dintre teoriile academice și implicările politice controversate, menționând că toți cei trei mitologi au fost acuzați de poziții politice reacţionare.

Ellwood observă paralela evidentă dintre conservatorismul mitului, care vorbește despre o epocă de aur primordială, și conservatorismul politicii de extremă dreaptă. Ellwood crede că un puternic sentiment de nostalgie „pentru copilărie, pentru vremurile istorice trecute, pentru religia cosmică, pentru paradis” a influențat nu numai interesele academice ale savantului, ci și opiniile sale politice.
Afilierea Legionara l-a urmarit pe Eliade pana in mormant.

Scoala de la Frankfurt/Chicago a ajuns intre timp o “scoala Marxistă”, iar intelectualii de „stânga” ne spun că revoluția socialistă este „nerealistă”, a fost „încercată înainte”, sau mai bine zis, că muncitorii sunt prea absorbiți de lucrurile materiale pentru a organiza o revoluție.

Ideea că clasa muncitoare a fost răscumpărată și este prea conservatoare acum pentru a mai duce revoluția socialistă a fost larg răspândită printre așa-zisa inteligență de stânga și liderii ei de multă vreme.
Faptul că acești așa-numiți „marxişti” susțin că clasa muncitoare este incapabilă să desființeze capitalismul oferă o acoperire cvasi-teoretică pentru intelectualii pseudo-stângisti incapabili de a-și abandona „radicalismul”, pe măsură ce se adaptează la societatea burgheză.

Ei susțin că „superstructura” ideologiei și culturii a câștigat o mare autonomie asupra bazei economice, spre deosebire de ceea ce a explicat celebrul Marx.

Pentru a răspunde unor asemenea critici, trebuie să începem prin a compara fundamentele filozofiei marxiste cu cele ale Școlii de la Frankfurt. Aceasta nu va fi o sarcină ușoară, deoarece, la fel ca toți ceilalți filosofi mic-burghezi din secolul XX, ei par să fie alergici la a-și explica ideile cu claritate.

Intr-o lume a schimbarilor de structură extrem de rapid este parcă inutil să mai căutam circumstantele esurăii scolii Marxiste si NeoMarxiste.

Nota:
1. Chicago – Se observă adesea că “ziua de 1 Mai” și-a avut originile în Chicago. La două zile după ce 40.000 de muncitori au mărșăluit pentru ziua de 8 ore, la 1 mai 1886, paznicii companiei au împușcat șapte muncitori greviști care pichetau fabrica McCormick Harvester.
Dar nu se observă adesea că Eleanor Marx – fiica lui Karl Marx, teoreticianul șef al mișcării comuniste care murise cu trei ani mai devreme – a vizitat închisoarea din comitatul Cook din Chicago în noiembrie 1886 și s-a întâlnit cu inculpații întemnițați în timp ce așteptau soluționarea apelurilor lor zadarnice.