.

„Prost prostul, dar e-al nostru!”

 

 

 

Publicăm două documente importante preluate din ultima carte a colegului nostru de site dl VIOREL ROMAN, România 2015 Papa Francisc

Ni s-a părut fascinant dialogul dintre Ceaușescu și Papa Paul al VI-lea. La un nivel care azi nu mai este accesibil niciunui politician român! De președinți nici nu mai vorbesc…

Îi invit pe cititori să urmărescă finețea cu care Ceaușescu evită o discuție deschisă pe un subiect delicat, al greco-catolicilor din România. Nu sunt de trecut cu vederea nici argumentele președintelui ortodox!

Las pe cititori să aprecieze nivelul intelectual al convorbirii, raportul dintre cei doi conlocutori, asumat de fiecare în deplină conștiință a realității.

 

********

 

 

 

  1. STENOGRAMA convorbirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Papa Paul al VI-lea (Vatican, 26 mai 1973)

Au participat Agostino Casaroli şi George Macovescu.

– Papa Paul: Excelenţă, rugăm cerul să binecuvânteze activitatea dv. pe care şi noi o urmărim cu mult interes şi am dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dv. de independenţă şi suveranitate pe care o duceţi cu atâta consecvenţă. Am urmărit, de asemenea, cu multă atenţie şi interes activitatea desfăşurată de reprezentanţii dv. la reuniunile pregătitoare ale Conferinţei pentru securitatea europeană şi pot să vă afirm că şi noi sprijinim întrutotul principiile promovate de dv. în acest for. În această problemă noi dăm o mare preţuire contribuţiei dv. personale, dv. distingându-vă în mod deosebit ca un apărător de frunte al egalităţii popoarelor.

– Nicolae Ceauşescu: Vă mulţumesc. Aş dori să transmit un salut din partea poporului meu. Sunt deosebit de bucuros că am posibilitatea să vă văd.

– Papa Paul: Este prima dată când Excelenţa Voastră se află la Vatican, şi trebuie să vă spun că dăm o mare importanţă acestui lucru, întrucât nu dorim decât să avem relaţii bune, în deplină devoţiune şi respect.

– Nicolae Ceauşescu: Sunt bucuros să pot spune că împărtăşesc pe deplin spiritul acesta de contacte şi noi ne pronunţăm pentru contacte largi. Apreciez că în condiţiile de astăzi aceasta constituie o necesitate pentru o convieţuire paşnică, pentru bunăstarea popoarelor.

– Papa Paul: Noi vedem în aceasta o dovadă a consecvenţei liniei politice pe care dumneavoastră o aveţi, Excelenţă, şi vă admirăm şi din acest punct de vedere. Noi nu avem nici o altă pretenţie, numai aceea de a trăi în raporturi sincere şi prieteneşti. Permiteţi- mi să profit de această ocazie pentru a vă exprima stima noastră. Am urmărit cu mult interes această ultimă perioadă a vieţii interne şi internaţionale a României, personificată de dumneavoastră.

– Nicolae Ceauşescu: Aş dori să mulţumesc pentru aceste cuvinte. Poporul român este un popor care a suferit mult. Este ataşat principiilor de pace şi de colaborare. Doreşte ca fiecare naţiune să poată să-şi făurească viaţa aşa cum doreşte. Apreciez mult faptul că Sanctitatea Voastră, nu numai faţă de România, dar în problemele care preocupă astăzi omenirea, în multe dintre ele vă pronunţaţi pentru soluţii paşnice, pentru o colaborare între naţiuni şi între oameni.

– Papa Paul: Noi vedem în această declaraţie a Excelenţei Voastre o expresie a ideologiei politice a dumneavoastră, adică faptul că fiecare stat îşi are personalitatea sa, independenţa sa, libertatea sa; dacă ieri statele erau concepute ca antagoniste, pe poziţii de concurenţă, dacă naţiunile erau duşmane între ele, astăzi – aşa cum a spus Excelenţa Voastră – există principii noi. Noi împărtăşim pe deplin concepţia dumneavoastră. Vrem ca fiecare stat să fie liber, independent, să-şi aibă personalitatea sa istorică, politică, nu în opoziţie faţă de celelalte state, ci într-o poziţie de prietenie, de convieţuire paşnică şi de colaborare. Excelenţa Voastră ştie că noi suntem străini de viaţa politică, că suntem deasupra şi în afara ei, dar suntem foarte, foarte sensibili, în primul rând, faţă de respectarea drepturilor popoarelor şi suntem interesaţi să cunoaştem de unde vin, de unde pornesc formele de viaţă internaţională. Ni se pare că descoperim binele mai ales în cele afirmate de dumneavoastră. Acest lucru este nu numai acceptat de noi, dar trebuie să-l şi apărăm. Dumneavoastră cunoaşteţi şi poziţia pe care reprezentanţii noştri au luat-o şi o iau în conferinţele internaţionale, acum, la Helsinki sau în alte împrejurări. Deci, această primă coincidenţă de idei mi se pare că este de bun augur pentru această întâlnire a noastră.

– Nicolae Ceauşescu: Mi-a produs o deosebită plăcere să aud această declaraţie. Trăim în împrejurări când lumea este în continuă schimbare. S-au obţinut după cum cunoaşteţi unele rezultate bune în trecerea de la politica de confruntarea denumită a Războiului Rece, la o politică de conlucrare mai bună, de încercare de a găsi căile spre soluţionarea paşnică a conflictelor. Fără îndoială că dezvoltarea şi bunăstarea fiecărei naţiuni se poate asigura numai în condiţii de pace, că vechea politică trebuie să facă loc unor principii noi care să asigure, fiecărei naţiuni, dreptul la independenţă, la suveranitate, să excludă forţa, sau ingerinţele în treburile interne. Un lucru bun cred că este faptul că astăzi mai toate statele declară, cel puţin, că recunosc aceste principii, deşi noi considerăm că mai este încă mult de făcut pentru ca acestea să fie traduse în viaţă. Am reţinut cu multă satisfacţie ceea ce aţi spus, că aceste principii trebuie nu numai afirmate, ci trebuie şi apărate şi înţeleg aceasta în sensul că toate statele – inclusiv biserica, care, chiar dacă nu are un rol direct într-un şir de probleme, nu poate să rămână în afara preocupărilor omenirii, de a-şi asigura o viaţă liberă şi mai bună.

– Papa Paul: Noi am ales ca deviză binomul „Justiţie şi pace”. Credem că încă se poate include sinteza acestei afirmaţii acestei lumi. Cred şi eu că există un progres. Cred, de asemenea, că mai sunt multe dificultăţi şi sunt necesare persoane ca Excelenţa Voastră pentru obţinerea acestor lucruri şi popoarele au văzut această necesitate de a urma personalităţi care să ducă la construirea unei umanităţi în pace şi în justiţie.

– Nicolae Ceauşescu: Deviza aceasta de „justiţie şi pace” este o deviză care poate fi acceptată de oricine.
– Papa Paul: Desigur.
– Nicolae Ceauşescu: Şi noi ne străduim, şi în ţară şi în relaţiile

internaţionale, să facem să triumfe principiile de dreptate, de egalitate şi de pace între oameni.

– Papa Paul: Şi după aceea începe munca de progres intern al popoarelor, de a folosi noile condiţii sociale. Noi suntem moştenitorii unei istorii care nu este prin sine însăşi perfectă, dar trebuie să o perfecţionăm spre binele popoarelor. Statul, deci şi biserica catolică, mai mult decât oricând, trebuie să acţioneze pentru o nouă viziune socială în lume şi credem că justiţia trebuie să demonstreze acest lucru între clasele care compun o societate. În acest sens, noi dăm o mare atenţie şi avem o mare încredere în viziunea politică şi în talentul dv. pe care îl dovediţi. Să ştiţi că acest lucru îl afirmă nu numai cei care vă admiră, dar şi simplii observatori. Trebuie să ştiţi acest lucru.

– Nicolae Ceauşescu: Este pe deplin adevărat că, în primul rând, este necesar ca în viaţa fiecărui popor, a fiecărei naţiuni să se asigure triumful unor principii noi care să creeze condiţii ca oamenii să se poată bucura pe deplin de roadele muncii lor, să aibă posibilitatea să fie egali în toate sferele de activitate. Societatea pe care o făurim noi nu este ceva rupt de ceea ce a creat omenirea până acum. În fond reprezintă o anumită etapă în dezvoltarea societăţii şi trebuie să ţinem seama şi de istorie şi de tradiţii, dar, aşa cum am spus zilele acestea în unele convorbiri, referindu-mă la tradiţiile comune dintre Italia şi România, noi avem obligaţia nu numai să vorbim de istorie şi de tradiţii, ci, mai cu seamă să făurim istoria prezentă, să făurim viitorul mai bun al popoarelor noastre.

– Papa Paul: Şi din acest punct de vedere, Excelenţă, ne veţi avea umili colaboratori. Noi am avea să vă facem o rugăminte asupra unei probleme care priveşte temporar ţara dumneavoastră. Trebuie să vă prezentăm această problemă cu discreţie şi cu respect.

Dacă ne veţi permite, noi vă vom înmâna un mic memoriu pentru a fi studiat. Excelenţa Voastră ştie despre ce este vorba: despre biserica catolică unită şi am vrea ca Excelenţa Voastră să aibă bună-voinţa de a lua în considerare acest lucru. Nu vom căuta să vă facem dificultăţi. Nu este vorba de nimic altceva decât de a aplica justiţia pe care dumneavoastră aţi dovedit-o de atâtea ori, pentru ca să nu rămână în memoria popoarelor o revendicare care apoi ar face să sufere o anumită grupare de oameni. Nu este momentul acum să discutăm despre acest lucru, dar am dori ca să fie luată în considerare de Excelenţa Voastră. Dacă vreţi să însărcinaţi o persoană care să trateze această problemă, noi suntem dispuşi la orice condiţii, să facem ca lucrurile să se desfăşoare în mod civilizat. Cerem aceasta pentru a clarifica poziţia bisericii catolice.

– Nicolae Ceauşescu: Voi căuta să fiu foarte sincer. Este de altfel obiceiul meu.

– Papa Paul: Ştim că problema este delicată şi noi nu vrem să o înăsprim, dar permiteţi-mi să vă rog umil. Am încredere în înţelepciunea dv. politică şi umană.

– Nicolae Ceauşescu: România se numără printre statele care creează condiţii bune pentru manifestarea tuturor cultelor religioase. De altfel, trebuie să vă spun, în România sunt 14 culte. Acestea se bucură de toate drepturile şi aş putea chiar să vă spun că suntem în relaţii bune cu şefii tuturor acestor biserici. În ce priveşte Biserica Catolică, ea se bucură de toate drepturile. Sigur, sunt unele probleme care s-ar cere lămurite şi suntem gata, asupra acestora, să discutăm. Noi dorim ca, la fel ca şi celelalte biserici din România, şi Biserica Catolică să se încadreze în viaţa poporului, să participe activ, şi la bucuriile şi la suferinţele poporului. În ce priveşte problema la care v-aţi referit însă, în mod special, aş dori să vă declar că noi considerăm această problemă pe deplin rezolvată. Istoria României este foarte frământată. Sigur mi-e greu acum să mă refer la aceasta. Lupta pentru unitatea naţională a jucat un rol

important, aş putea spune, secole. Unirea celor două biserici în cadrul Bisericii Ortodoxe noi o considerăm ca o necesitate istorică, ca o necesitate a unităţii naţionale şi trebuie să vă spun deschis că în România despre problema aceasta nimeni nu mai discută şi nu mai doreşte să discute. Eu umblu mult prin ţară. Mă întâlnesc şi cu muncitori, şi cu ţărani, şi cu intelectuali, inclusiv cu diferiţi şefi ai bisericii, dar şi cu preoţi simpli din comune şi oraşe. De aceea am convingerea că ceea ce s-a înfăptuit cu mai mult de un sfert de secol în urmă constituie de acum o realitate de la care trebuie să pornim. Noi am fi bucuroşi că în conlucrarea dintre România şi dv. să pornim de la această realitate şi să găsim un limbaj comun. Sunt gata să iau în considerare reglementarea unor probleme pentru Biserica Catolică, să se poată duce tratativele corespunzătoare. Am dori să avem relaţii mai bune. Apreciem rolul pe care îl joacă în viaţa internaţională Biserica Catolică, spiritul spre înnoire şi de aceea ne-ar face o bucurie mare să putem conlucra şi mai strâns.

– Papa Paul: Vom fi fericiţi. Permiteţi-mi două mici observaţii. Prima: ceea ce vă cerem noi este să definim poziţia catolicilor uniţi de rit grec fără să fie contrarie unităţii. Acum aţi spus că sunt 12, 13 religii, însă noi nu vrem să constituim un element străin de poporul român. Nu dorim ca prin aceasta să stricăm pacea interioară în Republica România. În al doilea rând, nu vrem pentru moment decât ca dumneavoastră să luaţi în considerare acest lucru. Dumneavoastră cunoaşteţi bine evenimentele interne şi ştiţi că anumite lucruri din interior nu pot ajunge în exterior spre a fi cunoscute. Papa vă roagă să luaţi în considerare această rugăminte.

– Nicolae Ceauşescu: Eu v-aş ruga să pornim împreună de la necesitatea de a nu crea greutăţi României şi noi probleme.

– Papa Paul: Am vrea să rezolvăm problemele care există, dar vă repet nu este momentul să tulburăm seninătatea acestei convorbiri plină de respect.

– Nicolae Ceauşescu: Sper că timpul va ajuta mult la clarificarea tuturor problemelor.
– Papa Paul: Noi avem încredere în timpul care trece şi

providenţa ne spune că rezolvarea se găseşte şi în bunăvoinţa celor care guvernează.

– Nicolae Ceauşescu: Bunăvoinţă trebuie să fie de ambele părţi. Suntem gata ca lăsând la o parte problemele care pot, la un moment dat, să nu conveargă să ne ocupăm de acele probleme pe care le putem soluţiona, inclusiv în ce priveşte Biserica Catolică şi conlucrarea dintre noi într-un şir de domenii în care ştim că puteţi face multe.

– Papa Paul: În privinţa colaborării, permiteţi-mi să vă spun că vom fi bucuroşi să cunoaştem dorinţele Excelenţei Voastre pentru a veni în întâmpinarea lor când va fi posibil. Nu suntem adversari. Nu avem niciun fel de interes personal, ci avem dorinţa de a instaura pacea şi dreptatea. Deci, vă rugăm să ne consideraţi prieteni, dacă este posibil.

– Nicolae Ceauşescu: Sunt pe deplin de acord să conlucrăm în acest spirit în problemele mari unde toţi suntem interesaţi de a găsi soluţii, în interesul tuturor popoarelor, indiferent de concepţia politică sau religioasă. Desigur, este un drept al fiecărui popor de a-şi alege o anumită cale. Noi suntem partizanii respectării drepturilor, libertăţilor, inclusiv a celor religioase şi ne străduim să le asigurăm în România. De aceea ne preocupăm pentru a realiza securitatea în Europa şi doresc să exprim satisfacţia mea că reprezentanţii Vaticanului au colaborat în condiţii bune şi activ cu reprezentanţii României la Helsinki şi am dori şi în continuare să realizăm această colaborare.

– Papa Paul: Cu plăcere. Vom fi onoraţi să colaborăm alături de un om de stat cu o concepţie modernă despre viaţa politică, bazată pe idealuri bune. Ne permiteţi să invităm miniştrii de Externe?

– Nicolae Ceauşescu: Desigur. Papa Paul: Se pare că am epuizat temele pe care mi le propusesem să le prezint Excelenţei Voastre.

Ne vom permite să depunem în mâinile dv. memoriul de care vorbeam pentru a fi studiat şi pentru a găsi soluţii la problemele care ne stau la inimă, probleme pe care le încredinţăm înţelepciunii şi justiţiei dv. Nu cerem decât să fie văzut.

– Nicolae Ceauşescu: Noi obişnuim să studiem orice problemă.

– Papa Paul: Şi, în ce ne priveşte, să ştiţi, vom căuta să facilităm raporturile noastre, ca să nu se creeze probleme. Nu vrem însă să fie lăsate la o poarte probleme care să apară în istorie şi vrem să colaborăm pentru bunăstarea şi pentru mersul fericit înainte al poporului român.

– Nicolae Ceauşescu: Am dori, aşa cum am spus, ca cei care mai gândesc în trecut şi care, probabil, s-au ocupat de acest memoriu, să înceapă să gândească în viitor. Viitorul este în colaborare, în unitatea poporului, într-o conlucrare strânsă, chiar între biserici cu diferite feluri de a judeca.

– Papa Paul: Vă daţi seama că aceste cuvinte exprimă şi sentimentele noastre.

– Nicolae Ceauşescu: Sper să vă răspundem la aceste memoriu.

– Papa Paul: Nu există nicio altă deosebire cu privire la modul de a gândi! Noi am avut plăcerea să vorbim cu dl. Maurer şi Mănescu, dar nu aşa de explicit şi suntem plini de speranţă.

– Nicolae Ceauşescu: Şi noi suntem plini de speranţă că veţi descuraja pe cei care doresc să ridice probleme şi veţi încuraja pe cei care vor să se încadreze activ în viaţa poporului român pentru a-i asigura bunăstarea şi fericirea.

– Papa Paul: Cu toată plăcerea. Agostino Casaroli: Problema este să se poată discuta.

– Nicolae Ceauşescu: Am spus deja că asupra problemei Bisericii Catolice propriu-zise, pentru clarificarea câtorva probleme, suntem gata să discutăm şi sper că în spiritul de înţelegere în care au început convorbirile noastre vom găsi soluţii corespunzătoare.

– Papa Paul: Aceste convorbiri să fie începutul de fericire şi bunăstare pentru România şi de linişte. Noi ne simţim datori să facem acest lucru. Nu-l facem pentru a crea greutăţi sau din interes, ci pentru ca legăturile noastre să fie mai uşoare şi mai leale. Agostino Casaroli: Şi pentru că acest lucru va permite o colaborare mai bună şi în alte probleme internaţionale. Sunt atâtea puncte de vedere unde România şi Sfântul Scaun au poziţii asemănătoare.

– Nicolae Ceauşescu: Am declarat că suntem gata, în spiritul în care în ultimul timp reprezentanţii noştri au conlucrat la Helsinki, lăsând la o parte unele probleme care mai sunt, să căutăm să conlucrăm pentru a contribui la o lume mai bună, mai dreaptă şi, în primul rând, la pacea în Europa, la dezarmare în Europa, la pace în lume. Ştiu că aţi acordat multă atenţie, la timpul respectiv, războiului din Vietnam, că aţi adus o contribuţie la încheierea păcii, că sunteţi realmente preocupaţi ca acordurile realizate să se îndeplinească şi noi dorim acelaşi lucru; am dori ca, în măsura în care este posibil, reprezentanţii noştri să conlucreze. Aici putem să găsim multe lucruri comune.

– Papa Paul: Din păcate lumea are multe răni, multe probleme deschise şi noi facem totul ca ele să fie rezolvate: Orientul Mijlociu, Irlanda etc. Noi sperăm că România va fi exemplu şi ne va fi colaboratoare în aceste acţiuni Cum spuneam, nu avem în nicio parte interese proprii, cu caracter vremelnic, ci avem interesele dreptăţii şi ale păcii. România, de asemenea, nu are interese directe, ca să spun aşa, nu urmăreşte în niciun fel acest lucru.

– Nicolae Ceauşescu: Într-adevăr, România nu are interese directe şi nu doreşte să obţină beneficii pe seama altora. Este prea mică pentru aceasta şi poate chiar dacă ar fi mai mare, cred că ar proceda în acelaşi fel.

– Papa Paul: Ceea ce dă mărimea unui stat sunt ideile, dorinţa de dreptate, sentimentele umane. Noi vedem în România o speranţă pentru viitor, nu numai pentru ea, ci pentru convieţuirea universală.

– Nicolae Ceauşescu: Sunt într-adevăr multe răni. Trebuie să facem în aşa fel încât să înceteze provocarea de noi răni şi să găsim posibilitatea să le lecuim pe cele vechi. Orientul Mijlociu este o problemă foarte serioasă.

– Papa Paul: Sperăm că România va fi un medic priceput şi când va fi nevoie de un infirmier, noi vom fi gata să ocupăm acest loc.

– Nicolae Ceauşescu: Este nevoie de mai mulţi medici.
– Papa Paul: Toţi trebuie să fim medici.
– Nicolae Ceauşescu: O altă problemă este aceea a ţărilor în

curs de dezvoltare. România însăşi este o ţară în curs de dezvoltare. Înţelege bine preocupările acestor state şi ştiu că aţi putea face multe lucruri şi în această privinţă pentru ca ţările care au rămas în urmă în dezvoltarea lor economică să primească un sprijin din partea celor dezvoltate pentru a putea să-şi creeze condiţii mai bune de viaţă şi materiale şi spirituale.

– Papa Paul: Tocmai în aceste zile avem o problemă foarte gravă din nou, aceea a ţărilor lovite de secetă. Oamenii din toată Africa Occidentală, 7-8 ţări, din cauza secetei, mor de foame. În Mauritania au pierit peste un milion de animale şi noi am făcut tot ceea ce era posibil ca să dăm hrană pentru aceste regiuni. Iată o problemă nouă şi noi trebuie să fim foarte atenţi cu acestea. Vom fi bucuroşi să ne aliniem cu România.

– Nicolae Ceauşescu: Eu nu pot decât să exprim satisfacţia mea că găsim un spirit dornic de colaborare pentru un viitor mai bun al omenirii. Până la urmă aceasta este menirea celor care pot face câte ceva. Agostino Casaroli: Şi în cadrul UNCTAD, Sfântul Scaun susţine această problemă, ca ţările dezvoltate să simtă răspunderea pentru nedezvoltarea altor ţări.

– Papa Paul: De cinci ori am spus acest lucru, ca să se faciliteze schimburile de materiale între ţările dezvoltate şi ţările nedezvoltate, astfel încât comerţul să fie în avantajul ţărilor care sunt în curs de dezvoltare şi nu în folosul celor dezvoltate. Ultima reuniune de la  Santiago de Chile nu a dat rezultatele la care ne aşteptam, dar nu ne-am pierdut speranţa că se va găsi o rezolvare acceptabilă.

– Nicolae Ceauşescu: Prin UNCTAD se poate face mult, dar din păcate, se vorbeşte mult şi decalajul dintre ţările dezvoltate şi nedezvoltate se măreşte şi aici trebuie, într-adevăr, să încercăm să facem ceva mai mult.

— Papa Paul: Vom avea onoarea să vă fim colaboratori, Excelenţă. Permiteţi-mi să exprim omagiile mele Doamnei Elena. Elena este un străvechi nume latin.

 

 

 

Convorbirea a început la ora 12,00 şi s-a terminat la ora 12,45.

 

 

 

****

 

 

 

 

*******

 

REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE Nr.2867 STRICT SECRET Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România

Vă înaintăm patru exemplare ale traducerii documentului Pro Memoria despre Biserica Greco-catolică română predat de Vatican. Originalul şi o copie a traducerii se află depuse în arhiva secretă a Ministerului Afacerilor Externe. 31 mai 1973

 

.

 

PRO MEMORIA
DESPRE BISERICA GRECO-CATOLICĂ ROMÂNĂ

 

Biserica greco-catolică română – al cărei act de naştere datează din 21 octombrie 1698 – a fost una din cele mai importante instituţii în viaţa religioasă, culturală şi socială a poporului român. Ea a apărut într-un moment deosebit de greu pentru comunitatea română din Transilvania şi a fost izvor de însemnate avantaje pentru cultura întregii ţări.

La două secole şi jumătate de la constituirea ei legitimă, ea a fost desfiinţată – spre sfârşitul anului 1948 – printr-un procedeu pe care nu numai Biserica Catolică, ci şi conştiinţa civilă l-a considerat vătămător al drepturilor fundamentale ale celor aproape două milioane de cetăţeni greco-catolici existenţi atunci în România.

Cu rezerva de a pune la dispoziţie toate celelalte elemente necesare pentru examinarea completă, obiectivă a chestiunii – care reprezintă o gravă dificultate, nu numai în relaţiile dintre Biserica Catolică şi Patriarhatul Ortodox român, ci şi a raporturilor care ar fi de dorit să fie tot mai bune între Sfântul Scaun şi Statul român – dorim, deocamdată, să aducem la cunoştinţă cele ce urmează:

 

  1. La 1 octombrie 1948 un grup de 38 (reduşi în practică la 36) de preoţi ai Bisericii Greco-catolice române, reuniţi la Cluj, au aprobat în numele a 430 de canonici, protopopi şi preoţi greco- catolici din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş 29 o „proclamaţie” care decidea întoarcerea

29 A se vedea Actul Sinodului ortodox semnat la Bucureşti în 3 octombrie 1948 de Patriarh şi de trei episcopi ortodocşi.

Bisericii Greco-catolice din România în sânul Bisericii Ortodoxe din România şi ruptura oricărei legături cu Roma, împreună cu un „apel” adresat credincioşilor, pentru a-i îndemna să urmeze pilda preoţilor lor.

La 3 octombrie 1948, grupul era primit la Bucureşti de Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe române, căruia îi comunica decizia din Cluj. Sinodul a luat act şi a hotărât să fie primiţi toţi cei care vor declara că doresc să revină la sânul Bisericii Ortodoxe şi să rupă legăturile cu Biserica Romei.

La 21 octombrie 1948 – a 250-a aniversare de la Unirea Bisericii Greco-catolice din Transilvania cu Roma, decizia „delegaţiei celor 430” era ratificată la Alba-lulia. printr-o ceremonie la care au participat toţi episcopii Bisericii ortodoxe.

La 1 decembrie din acelaşi an, era publicat un Decret guvernamental (nr. 358) prin care „în urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român”, se declara că „încetează să existe organizaţii centrale şi statutare ale acestui cult”.

 

  1. Biserica Greco-catolică din România (adică toţi episcopii cu marea majoritate a preoţilor şi a credincioşilor lor) şi împreună cu ea Biserica Catolică, au judecat o asemenea hotărâre ca lipsită de fundament (de fapt) şi ca nevalabilă (de drept).

Nu e nici măcar cazul de a reaminti aici în ce atmosferă s-a desfăşurat întregul episod, şi în particular:

– precedenta şi concomitenta campanie de presă împotriva Bisericii Greco-catolice şi a Sfântului Scaun;

– arestarea a patru din cei şase episcopi greco-catolici (Ioan Suciu, Alexandru Rusu, Valeriu Traian Frenţiu şi Ioan Bălan) hotărâtă în septembrie 1948 de autoritatea statală, în timp ce ceilalţi doi (Iuliu Hossu şi Vasile Aftenie) erau împiedicaţi în exercitarea activităţii lor bisericeşti;

– felul în care a fost pregătită reuniunea din Cluj, cu o intervenţie pe faţă şi foarte apăsătoare a autorităţii civile din acea vreme (de fapt, mulţi din oamenii Bisericii care şi-au dat adeziunea, au retractat-o ulterior);

– asistenţa reprezentanţilor guvernamentali şi ai poliţiei la reuniunea însăşi.

Este suficient să amintim că la reuniune nu a luat parte nici unul din Episcopii greco-catolici şi că – aşa cum se citeşte în actele oficiale ale Sinodului Ortodox Român – cei 36 de participanţi s-au prezentat ca delegaţi ai „430 de canonici, protopopi şi preoţi greco-catolici”. În acea vreme, clerul Bisericii Greco-catolică din România număra 1.810 membri: în acest fel apare limpede – presupunând chiar exact tot ceea ce se afirmase la reuniune şi valabil procedeul ei – faptul că aceasta nu putea reprezenta, după însăşi declaraţia reuniunii, decât o parte minoritară a preoţilor greco-catolici.

Nu s-ar putea spune nici faptul că restul clerului greco-catolic, nereprezentat la Cluj, şi-a dat ulterior propria adeziune la hotărârea luată acolo. După protestul prezentat Guvernului în ziua următoare de Nunţiatura Apostolică, la 7 octombrie 1948, episcopii greco- catolici au adresat Preşedintelui Republicii o scrisoare în care, între altele, declarau, şi în numele preoţilor şi credincioşilor lor, hotărîrea de a rămâne în „unitatea catolică”. Între 28 şi 29 octombrie 1948, toţi Episcopii greco-catolici au fost arestaţi.

Preoţii lor au rezistat presiunii organizate pentru a obţine adeziunea la hotărârile din Cluj. Încă înainte de mijlocul lui decembrie 1948, mai mult de 600 dintre ei se găseau în închisoare.

De aceea nu e posibil să se afirme că clerul greco-catolic, sau cel puţin majoritatea lui, a optat (şi cu atât mai puţin că a optat în mod liber) pentru trecerea la ortodoxie.

În orice caz, apare limpede pentru totdeauna faptul că un număr considerabil de preoţi – împreună cu Episcopii lor şi cu o parte a credincioşilor lor – a manifestat limpede voinţa de a rămâne în sânul Bisericii greco-catolice de care aparţinea. Nu rezultă deci pe ce bază le-a fost luată orice posibilitate pentru aceasta.

 

III. Credincioşii greco-catolici care şi astăzi, după 25 de ani de la reuniunea din Cluj, nu au trecut la ortodoxie, sunt foarte numeroşi, iar preoţii încă în viaţă sunt aproape 700. Credincioşii uniţi, fiind lipsiţi de libertatea de a profesa cultul lor, frecventează bisericile catolice de rit latin, în care funcţiunile sunt celebrate mai ales în limbile maghiară şi germană (limba română e permisă în Bisericile catolice numai la Bucureşti şi în Moldova, dar nu în Transilvania, unde se află cea mai mare parte a greco-catolicilor).

Preoţii uniţi, după ieşirea lor din închisoare, au devenit muncitori sau funcţionari şi pot celebra numai în mod privat în locuinţele lor. Cei cinci episcopi greco-catolici hirotonisiţi din cauza circumstanţelor fără consimţământul autorităţilor române nu pot exercita nici o activitate bisericească.

 

Despre prezenţa actuală a Bisericii Greco-catolice în România s-au făcut purtători de cuvânt înşişi episcopii români uniţi, care au înaintat frecvente şi îndurerate pro-memoria autorităţilor, pentru a invoca posibilitatea de existenţă pentru Biserica lor; cel dintâi dintre toţi Episcopul Iuliu Hossu, care din 1965 până la moartea sa a trimis în fiecare an şefului statului mişcătoare cereri în favoarea credincioşilor săi.

Ca un fapt dat trebuie să ţinem seama că în Ungaria, în Cehoslovacia şi în Iugoslavia Biserica Unită e recunoscută şi organizată în mod legal.

În Ungaria, dieceza greco-catolică de Hajdudorog, căreia îi aparţin mulţi români deveniţi unguri, nu a fost niciodată suprimată. În Cehoslovacia, Biserica greco-catolică a fost suprimată, ca şi în România, dar în 1968 a fost din nou recunoscută, iar existenţa

ei continuă şi astăzi.
În Iugoslavia, Biserica Unită cuprinde şi câteva parohii româneşti

şi e organizată într-o dieceză administrată de Arhiepiscopul din Belgrad, care a primit recent şi un Episcop auxiliar. Şi în Bulgaria, deşi greco-catolicii nu trec de 9.000, biserica lor are posibilitatea de a exercita în mod public propriul cult.

  1. Procesul istoric care a dus în 1700 la unirea religioasă a românilor ortodocşi din Transilvania cu Biserica Catolică e îndeobşte cunoscut. Studiile obiective şi imparţiale ale împrejurărilor care au determinat formarea Bisericii greco-catolice, demonstrează clar cum în acea vreme unica posibilitate de a salva viaţa religioasă şi tradiţiile poporului român în Transilvania a fost unirea cu Biserica Romei.

Tocmai Sinoadele ortodoxe din 1698 şi 1700, la care au participat aproape toţi preoţii români din Transilvania şi mare parte a credincioşilor lor, au proclamat unirea cu Biserica Catolică în pofida opoziţiei ferme a Dietei Transilvane. Documentul respectiv, semnat de reprezentanţi ai clerului şi de episcopi, a fost trimis la Viena pentru a fi înaintat la Roma şi notificat Curţii imperiale. Nici împăratul, nici autorităţile catolice n-au aprobat imediat decizia românilor, abia după patru ani unirea fiindu-le recunoscută. Unirea, aşadar, n-a fost în nici un fel impusă, ci a fost rodul unei iniţiative luate în mod liber de cei interesaţi. Ea s-a consolidat tot mai mult în decursul timpului, depăşind nenumărate dificultăţi atât

de ordin religios cât şi politic.
Mulţumită Bisericii Unite românii din Transilvania au avut

largi posibilităţi să se apropie de izvoarele culturii, inclusiv de cea occidentală. Tinerii învăţaţi greco-catolici au adâncit cercetările privitoare la originea poporului şi a limbilor; aceştia au evidenţiat importanţa pentru poporul român de a fi de origină latină, născându- se astfel un curent literar cunoscut cu numele de „Scoală latinistă”, la care au aderat toţi exponenţii culturii române. Episcopii greco- catolici au reuşit în 1754 să deschidă şcolile din Blaj, care au fost primele şcoli de studii superioare în limba română. De la ele au provenit profesorii, care au dat viaţă altor şcoli în limba română, nu numai în Transilvania, ci şi în celelalte provincii ale ţării. În acelaşi timp sute de şcoli elementare au fost deschise în limba română pe lângă parohiile unite şi în acest fel Biserica Greco-catolică a devenit principalul factor de educaţie pentru poporul român. În şcolile din Blaj s-au format cei dintâi oameni ai culturii româneşti, care au imprimat studiilor lor, de asemenea, un caracter social şi politic. Exponenţii Şcolii latiniste au fost aceia care cu operele lor, îndeosebi istoriografice, au redeşteptat conştiinţa naţională a românilor, răspândind ideea că era necesar să se creeze unitatea întregului popor român într-un singur stat.

Sub imboldul dat de catolici s-a format astfel primul şi cel mai de bază curent politic care a dus la formarea statului român. În 1 decembrie 1918, când Transilvania a fost unită cu celelalte provincii române, actul de unire a fost citit de episcopul greco- catolic Iuliu Hossu, tocmai pentru a sublinia că un asemenea a fost cu putinţă în principal datorită operei de emancipare şi educaţie desfăşurată de Biserica Greco- catolică.

Aportul Bisericii Greco-catolice în toate sectoarele vieţii poporului român a fost întotdeauna recunoscut şi preţuit. În ajunul suprimării sale credincioşii săi formau aproape 10% din populaţia ţării, în timp ce în şcolile sale primeau o educaţie înaltă şi completă mii de tineri, iar de binefacerile instituţiilor sale de asistenţă se bucurau mulţi.

 

  1. În împrejurările prezente, Sfântul Scaun consideră recunoaşterea legală a existenţei Bisericii Greco-catolice, în România, drept o exigenţă la care nu poate renunţa. De fapt, e vorba de a recunoaşte unei însemnate părţi a populaţiei libertăţile garantate de legile ţării: libertăţi acordate chiar şi grupurilor confesionale de o modestă entitate numerică.

Recunoaşterea libertăţii de reorganizare a Bisericii Greco- catolice în România nu ar atrage după sine revendicări speciale sau pretenţii de indemnizaţie.

Episcopii români au cerut în repetate rânduri şi cer pentru ei şi pentru preoţii lor numai posibilitatea de a exercita propria misiune religioasă, iar pentrucredincioşii lor aceea de a practica în mod liber şi public cultul părinţilor lor.

Sfântul Scaun nu poate să nu facă această cerere a sa.
26 mai 1973

(ANR, Fond CC al PCR, Relaţii Externe, dosar 77/1973, ff. 3-34.)