213123
1 aprobat
124234234@yahoo.com
92.85.206.189
1.„Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, apărut în 1931:
„Ceangăi, locuitori din mai multe comune din jud. Bacău şi Roman. Maghiari de origine şi catolici, emigraţi probabil prin secolul XIII din Transilvania în Moldova. Ei au avut un episcopat la Bacău înffinţat în vremea lui Alexandru cel Bun (1401). Astăzi bisericile lor ţin de episcopatul din Iaşi.”
(I.A. Candrea, Gheorghe Adamescu – „Dicţionar enciclopedic ilustrat. Dicţionar istoric şi geografic universal”, Bucureşti, Editura Cartea Românească S.A., 1931, pag. 1567)
2. „Fiindcă ungurii au rămas neclintiţi în legea lor papistăşească, şi-au păstrat şi limba ţării lor: dar ei înţeleg cu toţii şi limba moldovenească.”
(Dimitrie Cantemir – “Descrierea Moldovei”, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2001, pag. 171)
3. „Locuitorii judeţului Bacău sunt, cea mai mare parte, Români. Găsim încă, printre sătenii agricultori, şi vechi coloni de origină maghiară, păstrând până acum limba lor şi religiunea catolică. Apoi, ca mai în toate judeţele ţărei, se află, printre locuitorii statornici, Evrei, Armeni şi Ţigani. Populaţiunea română se compune din Moldoveni, băştinaşi ai locului, şi din Mocani, veniţi mai de curând din Ardeal. Fiecare din aceste ramure îşi păstrează caracterele sale etnice, în aşa grad, că sunt sate întregi de sute de familii de Ciangăi, cari nu ştiu încă un cuvânt româneşte, spre exemplu în: Faraoani, Cleja etc.”
(George Ioan Lahovari, „Marele dicţionar geografic al României”, volumul I, Editura Stabilimentului Grafic J. V. Socec, 1898, pag. 178)
4.„Populaţiunea ungurească stabilă în Moldova care se bucură de drepturile cetăţeneşti numără 50-60 000 suflete. Strămoşii Ciangăilor au alcătuit nişte colonii militare, aduse de Coroana ungară în Moldova pentru paza graniţei Regatului şi aşezate chiar pe graniţă, alcătuită de râul Siretiu.”
(Radu Rosetti – “Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova”, Analele Academiei Române, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1905, pag. 247)
5.”În regiunile moldoveneşti dintre vechea graniţă cu Ardealul şi Prut se află actualmente peste 200 aşezări, care cuprind o populaţie catolică ungurească ce se poate evalua, cu destulă preciziune, la cifra de 75.000 de suflete.”
(Gheorghe Năstase – “Ungurii din Moldova la 1646 după Codex Bandinus”, Arhivele Basarabiei, 1934, pag. 397-399)
6.„De la o vreme, unii dintre Secui trecură şi peste munţi, în Moldova, unde se aşezară în părţile Bacăului şi Romanului: sunt Ciangăii de astăzi.”
(Constantin Giurescu – “Istoria românilor”, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, f.a., pag. 131)
7.„Încă din secolul al XIII-lea aflăm pe secui răspândiţi prin partea de jos a Moldovei actuale (Bacău-Putna), în valea Trotuşului. Ei ţineau de Episcopia Catolică a Milcoviei din secolul al XIII-lea, apoi de a Bacăului. Sate secueşti se întâlnesc mai târziu şi pe valea Siretului, răspândite prin ţinuturile Bacău, Roman, Iaşi. Aceşti secui din Moldova sunt cunoscuţi sub numele de „ciangăi”
(Octav George Lecca – „Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României”, Editura „Universul” S. A., 1937, pag. 469)
8.„O varietate etnică a Secuilor formează Ciangăii. Locuiesc mai ales în Moldova, în basinul Trotuşului cu afluenţii săi, în basinul Bistriţei inferioare între Piatra şi Bacău, spre gura Moldovei şi în valea Siretului mijlociu. Îndeosebi sunt două nuclee mai complete în jurul oraşelor Bacău şi Roman.”
(Ion Simionescu – “Ţara noastră”, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1937, pag. 300)
9.„Secuii au trecut şi dincolo de Carpaţi, formând în Moldova populaţia numită a Ciangăilor.”
(P. P. Panaitescu – “Istoria românilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1942, pag. 68)
10.”Aceasta ne face să credem că acei incantatores întâlniţi de Bandinus în Moldova nu erau români ci ciangăi (populaţie maghiară din Carpaţii moldoveneşti).”
(Mircea Eliade – “De la Zalmoxis la Genghis Han”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1970, pag. 204)
11.”În Moldova, în doue din cele mai mari şi mai frumoase judeţie, mai cu semă Bacăulu şi Romanulu, locuitorii ţierani, cari suntu mai toţi răzăşi, moşneni şi proprietari mici, vorbesc numai unguresce.”
(Ioan Polescu – articolul de presă “Limba ungurească în Moldova”, “Amicul familiei”, IV. 2. 27., 1880, pag. 127)
12.“Iară până atuncea să ne mângâiem, fraţilor, cu nădejdea şi cu acest vin cam acru din viile ceangăilor, de la ţinutul Bacăului. Iaca, bine trăim noi cu aceşti ceangăi de lege şi limbă străină.”
(Mihail Sadoveanu – “Nicoară Potcoavă”, Editura pentru Literatură, Bucureşti, pag. 40, 1962)
********
Comentariul meu
Textul de mai sus dovedește un interes aparte al autorului pentru subiectul „ceangăii”! Un subiect care a fost prezent pe site-ul nostru și despre care îmi face plăcere să mai vorbesc o dată. Se leagă de acest subiect una dintre cele mai frumoase isprăvi ale mele, ale subsemnatului. O ispravă pentru care mă felicit de câte ori am ocazia, deci o fac și de data asta!
Iată isprava:
Ca student la Facultatea de limba și literatura română, în anul I, am aflat despre ceangăi că sunt o comunitate de maghiari catolici, care au trecut munții din Ardeal în Moldova în urmă cu câteva secole, că vorbesc în continuare limba maghiară, dar și limba română, învățată în Moldova. O populație bilingvă! Unanimitatea era deplină din partea specialiștilor români pe acest subiect, așa cum se vede și din scurta antologie de mai sus: ceangăii sunt maghiari pripășiți în Moldova, veniți din Ardeal.
Despre ceangăii din Moldova s-a mai vorbit la facultate la o adunare generală PCR, când ni s-a prelucrat un material despre niște abuzuri făcute de organizațiile PCR și de stat din județul Neamț. Printre aceste abuzuri se număra și acordul autorităților pentru construirea unor biserici impozante în câteva sate de catolici, de ceangăi. Povestea în sine era încântătoare: sătenii făcuseră la județ cerere să li se permită „să lărgească biserica” din sat, primiseră aprobarea și în timp record au lărgit biserica: adică au construit o biserică nouă, mult mai mare, în jurul celei vechi care a rămas în pântecul noii construcții, de unde a fost scoasă apoi cu roaba, demolată cu mare grijă. Soluție deosebit de ingenioasă, pe care autoritățile de la capitala de județ o acceptaseră, se făcuseră a nu vedea stratagema!
Am comentat cu colegii „de partid”, entuziasmați ca și mine de ingeniozitatea și curajul acelor români! „Dar nu sunt români, sunt ceangăi”, a subliniat un coleg. Și mi-aduc bine aminte că precizarea aceasta nu mi-a picat bine. Mi-ar fi plăcut să știu că niște români au avut ideea și tăria de caracter pentru asemenea ispravă!…
Asta se întâmpla pe la mijlocul anilor 1970, cred. După câțiva ani, aflat în redacția de la „Flacăra”, dând să plec, colegul Victor Niță mă oprește, să-mi dea ceva. Și scoate dintr-un sertar al biroului un dosar voluminos cu precizarea că plicul zace în redacție de vreo doi ani și nu știe ce să-i răspundă autorului. E o problemă de lingvistică, a precizat Victor Niță. Am luat dosarul și pe copertă avea un titlu care mi-a atras imediat atenția: „Originea românească a ceangăilor din Moldova”. Am ajuns acasă și am citit pe nerăsuflate manuscrisul de peste 200 de pagini, semnat Dumitru Mărtinaș.
A doua zi m-am prezentat la redacția „Flacării” cu un text despre manuscrisul citit, cu cuvinte de laudă pentru autor, pe care-l invitam să ia legătura cu mine, în vederea valorificării manuscrisului. Afirmam categoric că textul merita să fie publicat!
În câteva zile am primit la redacție vestea că autorul, Dumitru Mărtinaș, plecase dintre noi în urmă cu două luni!… Mi-a scris fiica autorului, dar și o persoană necunoscută, Vasile Maria Ungureanu, care cunoștea manuscrisul, îl cunoscuse bine și pe autor, și, mai presus de toate, cunoștea problema, fiind de profesie filolog și originar dintr-un sat ceangăiesc din Moldova.
Convins de valoarea manuscrisului, am decis să fac tot ce-mi stătea în putință pentru a aduce textul la cunoștința publicului, a specialiștilor. Demonstrația autorului mi se părea convingătoare. Dumitru Mărtinaș susținea că ceangăii din Moldova sunt, aproape toți, români din Ardeal, trecuți în Moldova din motive de persecuție religioasă. Erau catolici, iar odată cu reforma și calvinismul introduse în Transilvania de oficiali maghiari, fuseseră presați să părăsească religia catolică și să treacă la noua religie. Ceea ce n-au acceptat și, drept urmare, au luat calea strămutării în Moldova, loc tradițional de refugiu pentru toți ardelenii. În aceeași situație au fost și un efectiv de maghiari, vorbitori de maghiară, limbă pe care au păstrat-o până în zilele noastre. Aceștia reprezintă un procent de 5% dintre „ceangăi”!
Dumitru Mărtinaș vine cu o precizare foarte importantă: dintre toți cei care s-au pronunțat asupra statutului etnic al ceangăilor din Moldova el era primul autor originar dintr-un sat de ceangăi. În această calitate el cunoștea lumea ceangăilor, cunoștea cum vorbesc aceștia, ce tradiții au, ce etnografie specifică au. Principalul argument al lui Dumitru Mărtinaș era cel lingvistic. Invincibile argumentum!Ca ceangău, Mărtinaș aduce o mărturie la care străinii nu aveau acces. Și anume numai din interiorul comunității de ceangăi puteai să-ți dai seama că aceștia vorbeau limba română în două feluri: în graiul matern, româna din familie, din comunitatea de ceangăi, și în limba română cu puternice influențe din zonă, din graiul moldovenesc sau din limba literară, oficială, pe care o vorbeau în afara localității, a lumii lor de catolici moldoveni.
Noutatea adusă de Mărtinaș este că studiază această limbă română specifică satelor de ceangăi și consemnează o serie de particularități cu totul străine graiului moldovenesc. În felul acesta se demonstrează că ceangăii veniseră din Ardeal ca vorbitori ai limbii române, ai unei variante dialectale a limbii române care nu avea nicio legătură cu varianta moldovenească a limbii române. Imensa majoritate a acestor ceangăi nu au habar de limba maghiară, au conștiința etnică de români, iar prin trăsături etnografice specifice aparțin universului românesc. Este vorba aici în primul rând de portul popular, țărănesc. Fotografiile atașate textului erau extrem de convingătoare.
Argumentul cel mai spectaculos este că în limba română vorbită în satele de ceangăi sunt folosite cuvinte românești care au dispărut din celelalte dialecte românești, cuvinte de origine latină, care s-au folosit cândva și în alte zone dialectale, dar care nu s-au păstrat până azi în uzul popular decât la așa zișii ceangăi, la catolicii din Moldova. Nota bene: acești catolici nu folosesc cuvîntul „ceangău” între ei, nu se identifică etnic ca ceangăi, ci ca români, ca moldoveni catolici.
În aceată ordine de idei pomenesc cuvîntul LER, provenit din latinescul LEVIR, care înseamnă „soțul unei surori mai în vârstă”. (A nu se confunda cu LERUI, LER din colinde!) Acest cuvînt a fost cândva folosit de toți românii, avem rămase toponimul LEREȘTI și numele de familie LERESCU derivate de la acest LER. Mai mult, acest LER din vocabularul ceangăilor este singurul supraviețuitor al latinescului LEVIR de pe întinsul întregului teritoriu lingvistic romanic. Mi s-a părut deosbit de spectaculos și de convingător acest argument cu privire la apartenența ceangăilor la comunitatea etnică românească.
Intră aici și câteva arhaisme fonetice, pronunții străvechi ale unor cuvinte românești. De exemplu, pronunția LIERTARE, pentru IERTARE, sau LIEPURE pentru IEPURE, fază intermediară de la latinescul LIBERTARE, respectiv LEPOREM. Se face astfel dovada că ceangăii sunt urmașii unei comunități românești care la un moment dat au întrerupt legăturile organice cu alți români și au trăit o vreme izolați de ceilalți români, ceea ce a făcut posibilă conservarea unor cuvinte și forme arhaice, dispărute din limba română comună.
Norocul manuscrisului a fost apariția mai sus numitului Vasile Maria Ungureanu, cu care am intrat în legătură. Un năzdrăvan de om! Fusese învățător în satul său și fusese dat afară din învățămînt și arestat pentru vina de a fi ieșit să protesteze când, după 1948, satul a fost declarat de autoritățile comuniste sat de ceangăi, de minoritari etnici, vorbitori de maghiară, drept care în școală trebuia introdusă limba maghiară, pe care, în fapt, n-o cunoștea nimeni. La vremea aceea Partidul Muncitoresc Român era un partid în care românii erau minoritari, iar conducerea PMR era dominată de alogeni, de evrei, de maghiari, și de alți minoritari. Năzdrăvanul de Vasile s-a dus cu toți copiii din școală, cu tricolorul în frunte, să protesteze la primărie pentru drepturile limbii române!… Și pentru asta a făcut câțiva ani de pușcărie!… Când l-am cunoscut eu lucra la CFR și venea des la București, unde se întâlnea cu prelați catolici din București cu care avea convorbiri de taină. Mi le-a împărtășit și mie, după ce ne-am împrietenit bine!
Fratele Vasile era filolog ca pregătire universitară. Scrisese câteva articole în presa științifică. Cunoștea bine problema ceangăilor. Era și el, repet, catolic din Moldova, ceangău! Am hotărît să purcedem la pregătirea textului lui Mărtinaș pentru tipar. Vasile urma să facă completări bibliografice și alte observații de natură strict filologică, iar eu urma să „periez” textul, să asigur redactarea textului mai ales sub apectul eliminării unor fraze care se repetau prea des. Nu am completat textul lui Mărtinaș, ci l-am scurtat. Am luat legătura și cu familia, cu fiica lui Mărtinaș, o doamnă doctor care ne-a secondat cu brio.
În paralel, am început să tatonez autoritățile politice în vederea publicării, deloc ușoară. Dificultatea publicării rezida în faptul că lucrarea lui Mărtinaș intra în contradicție cu propaganda ungară, pentru care ceangăii din Moldova, adică catolicii din Moldova, reprezentau comunitatea etnică maghiară de la extremitatea estică a teritorilui de limbă maghiară. Cum maghiarii din PCR erau în continuare o forță ocultă, dar deosebit de eficientă, răspunsul autorităților, al secției de propagandă din CC al PCR, a fost refuzul. Cică să nu ne supărăm unii pe alții în interiorul lagărului socialist de națiuni înfrățite! Am insistat pe lângă Mihnea Gheorghiu, care sigur putea să înțeleagă importanța lucrării lui Mărtinaș, acesta a intervenit pe lângă un Enache, responsabil cu propaganda în PCR, dar degeaba!
Am stat așa cu cartea depusă la Editura Științifică vreme de un an sau doi, și deodată suntem chemați să dăm drumul cărții în graba cea mai mare! Din ordinul lui Nicolae Ceaușescu personal!
Ce se întâmplase? La Budapesta apăruse o Istorie a Transilvaniei cu atacuri iredentiste fățișe la adresa românilor, a României. Cartea a stârnit recenzii severe din partea noastră, iar Ceaușescu, într-un conclav pecerist dăduse ordin să se publice imediat o carte prin care să contracarăm iredentismul maghiar. Așa și-au adus aminte tovarășii de la secția de propagandă a CC al PCR de manuscrisul lui Mărtinaș. Cartea a apărut cu „celeritate”, dar vreme de câteva săptămâni nicio publicație nu i-a semnalat apariția. Mi-am dat seama că este un mic complot al tăcerii. M-am plâns lui Paul Anghel, marele „protocronist”, iar acesta l-a făcut atent pe Ilie Ceaușescu, de la care a venit intervenția, drept urmare revista „Luceafărul” a organizat o masă rotundă, pe două pagini și ceva, care a avut un mare impact în public!
Printre altele s-a făcut și o lansare a cărții la Cluj-Napoca, cu care ocazie am fost contactat de „nea Ionică”, un ofițer de securitate, care mi-a relatat ce ar putea să se întâmple la lansarea cărții. Nu s-a întâmplat mare lucru, publicul s-a purtat la nivel universitar, academic, fără reproș!
Cartea lui Mărtinaș, grație aranjamentelor pe care le-a putut face fratele Vasile Maria Ungureanu, a stârnit interesul Vaticanului, fiind vorba de o comunitate de catolici. Așa ne-am trezit cu o comandă de la Roma, solicitând traducerea cărții în italiană. Dacă nu mă înșel, traducerea a fost făcută de Anca Giurăscu, iar în toamna lui 1987 s-a făcut lansarea cărții apărută la editura Vaticanului, pe cheltuiala Papei. Am participat la acest eveniment, tot datorită lui Vasile Maria Ungureanu, când am putut săruta inelul Papei Ioan Paul al II-lea, i-am înmânat cartea și i-am spus că sunt un român ortodox și că în România toți românii îl iubesc și îl așteaptă!…
Mă mândresc sau mă amăgesc că, probabil, de la mine a primit Papa prima invitație de a vizita România… După câteva luni, în februarie 1988, Părintele Patriarh Teoctist avea să se întâlnească tot la Vatican cu Papa și să-i lanseze istorica invitație.
Dar satisfacția cea mai mare mi-a dat-o faptul că am reușit să public cartea unui autor care mi-era complet necunoscut, carte a cărei valoare am știut s-o prețuiesc și nu am pregetat să-i dedic ore și energie pentru a-și împlini destinul. Am constatat cu această ocazie că poți fi mult mai eficient atunci când susții drepturile și valoarea unui text al altcuiva, care nu-ți aparține! E mult mai ușor să te bați pentru altul!
…Mă opresc aici. De multă vreme intenționez să las în urma mea un text lămuritor despre marele român care a fost preotul greco-catolic Vasile Maria Ungureanu. O voi face cât de curând, când voi mai spune câte ceva și din povestea cu ceangăii! Deocamdată atât!
Îi mulțumesc necunoscutului coleg a cărui intervenție pe site m-a mobilizat! Sper să ne vedem la o cafea!
Ion Coja
Iată ce susține Dumitru Mărtinaș – Originea ceangăilor din Moldova, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985:
„Această populație catolică nu s-a bucurat de condiții favorabile pentru a putea progresa. Ea a cunoscut atâtea tulburari și încercări de tot felul, atâtea treceri la husitism, la luteranism și la ortodoxie, încât catolicismul se stinsese aproape în Moldova la sfârșitul secolului al XVII-lea. Chiar pe vremea lui Bandinus, la 1646, aria de răspândire a populației catolice era considerabil redusă. Ce a urmat după aceea se știe: dese invazii de oștiri străine, năvăliri de pradă ale tătarilor și ducerea multor locuitori în robie, secetă și foamete, epidemii care au secerat o parte din populația țării și lungul război turco-polon pentru cucerirea Cameniței, cu urmările lui atât de nefaste pentru Moldova. Sunt acei ani de groază despre care Miron Costin scria în predoslovia letopisețului său: „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de grijă și suspinuri… cumplite vremi și cumpănă mare pământului nostru și nouă.”
Într-un raport din 1670, Petru Parcevic, episcop de Bacău, arată că în Moldova n-a rămas nici a treia parte din locuitorii de pe timpul lui Vasile Lupu. O parte din ei au plecat în Polonia, alta în Turcia, iar ungurii catolici s-au refugiat în Transilvania. Și Vito Piluzio relatează la Roma, în 1682, că locuitorii unor așezări catolice sunt fugiți cu toții („tutti fugitti”).
Exemplar în acest sens este satul Săbăoani, astăzi cea mai mare așezare catolică din Moldova, care a fost de repetate rânduri jefuit și apoi incendiat, iar locuitorii împrăștiați, siliți să se ascundă în păduri. În 1682, satul a avut de suportat o cumplită nenorocire de pe urma invaziei turcești și tătărești. Mulți locuitori au fost uciși, alții, cei valizi, au fost duși în robie la tătari, iar cei scăpați cu fuga s-au ascuns în pădurile din apropiere. Ceea ce mai rămăsese din sat a fost distrus de o nouă incursiune turcească în 1687, ultimele case au fost pârjolite, iar vechea biserică de piatră, ctitorie a principesei Margareta Mușata, a fost jefuită și apoi incendiată. Deznădăjduiți, lipsiți de apărare, supraviețuitorii salvați prin păduri se refugiară în Transilvania. Timp de o jumătate de secol, satul pustiit își încetează existența. Abia în 1744 își fac apariția aici alți locuitori, veniți de peste munți, încurajați de stăpânirea fanariotă a țării. Dar aceștia nu mai erau vechii locuitori refugiați în Transilvania, erau ceangăii, locuitorii de astăzi ai satului. Ei nu se mai stabilesc în vechea vatră pustiită a satului, acolo unde drumul țării cobora pe valea Siretului, ci se așează sus pe platou, lângă pădurea Licușeni, unde sunt și acum. ”
Sursa: Dumitru Mărtinaș – Originea ceangăilor din Moldova, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 21-22
Și iată cum îl contrazic sursele istorice care arată CONTINUITATEA populației maghiare catolice in Moldova.
1. Memoriu despre Moldova şi despre părinţii misionari apostolici din acea provincie, apărut aproximativ în 1685:
„Sunt, în Moldova, mulţi catolici, şi chiar sate întregi de unguri catolici, şi deşi nu prea sunt nobili, totuşi sunt atât de zeloşi şi de buni creştini.”
Sursa: Călători străini despre Ţările Române, capitolul Memoriu anonim despre Moldova, volumul VII, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980, pag. 396
2. Misionarul Francesco Antonio Renzi, în Raport către Congregația De Propaganda Fide despre situația din Moldova, redactat în 1691, la Iași:
„Mai întâiu, la Iași se află peste cincizeci de familii de catolici, și mereu se înmulțește numărul lor, căci se înapoiază cei care fugiseră din cauza războaielor, care încotro, unii în Turcia, alții în Țara Tătărească, sau în Polonia sau în Transilvania.”[…]
„La Bacău sunt douăsprezece familii de catolici în oraș și cam treizeci de familii în jurul orașului, locuind la vii. Este o biserică de lemn, mai e și acum un preot acolo. La acea biserică se duc și câteva familii de catolici care locuiesc la Trebiș, sat al Episcopiei Catolice.
În satul Fărăoani se află o biserică de lemn cu clopot; sunt cam 160 de familii de catolici. Acest sat, dimpreună cu biserica, au stat sub ascultarea părintelui Rossi aproape patru ani.
La Trotuș se află o biserică de piatră, un clopot, și sunt cam treizeci de case de catolici; acolo este un dascăl. Într-un sat numit Bahna, la o milă italiană depărtare de oraș, sunt cam 18 familii de catolici. Într-un alt sat numit Grozești, la o depărtare de o jumătate milă italiană sunt cam patruzeci de familii de catolici. Într-un alt sat învecinat numit Bogdănești sunt cam 30 de familii de catolici.
În satele de pe râul Siret, adică: Săbăoani, Răchiteni, Tămășeni, Tețcani și Adjudeni, cinci sate între care la mijloc se află o biserică de piatră în plin câmp; sunt cam 200 de familii de catolici, nu este nici dascăl și e fără preot.”
Sursa: Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pag. 117-118
21. Militarul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, în ”Jurnal de campanie pe anii 1710-1714”:
„Şi de aici mai departe, spre oraşul Roman aşezat pe râul Moldova, aproape de locul unde se varsă în Siret. Aici am primit de asemenea şi biletele de încartiruire şi am mai mers până în cvartirul de subzistenţă atribuit suedezilor: satul Săbăoani, cât şi Teţcani aşezat în pădure, nu departe de râul Moldova, şi aici locuiesc mulţi unguri, de multe sute de ani în ele.”
Sursa: Călători străini despre Ţările Române, capitolul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, volumul VIII, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, pag. 323
Si inca o cafeluță:
“Aşa cum s-a observat mai înainte, Mărtinaş a propus ideea, într-o carte publicată în 1985, deşi aparent fusese scrisă cu 20 de ani mai devreme, că ceangăii din Moldova sunt, de fapt, “români din Transilvania”. Aceşti oameni ar fi fost catolicizaţi şi ar fi adoptat “o limbă maghiară aproximativă”, emigrând la est de Munţii Carpaţi în secolele ale XVII-lea şi al XVIII-lea. El şi-a bazat argumentele în principal pe date lingvistice, lăsând chestiunile istorice şi etnografice în seama “altor experţi”. Cu orice măsură s-ar evalua această teorie, ea se arată a fi eronată. Consemnările istorice, datele toponimice, mărturiile etnografice şi arheologice demonstrează că ceangăii au locuit în Moldova dintr-o perioadă mai veche decât secolul al XVII-lea. Mai mult decât atât, dialectal lor, departe de a fi o “limbă maghiară aproximativă”, conţine trăsături arhaice dispărute în alte regiuni, cu excepţia variantelor periferice. Pretenţia de obiectivitate ştiinţifică a cărţii nu este susţinută de fotografiile proeminente ale lui Nicolae Ceauşescu, dintre care una îl prezintă salutându-i pe muncitorii din Bacău. Cu toate acestea, din discuţiile mele cu oficialităţile române, aserţiunile centrale ale cărţii lui Mărtinaş rămân poziţia oficială asupra originii ceangăilor. Majoritatea cercetătorilor ceangăilor îi consideră a fi maghiari.”
(Robin Baker – articolul științific “On the Origin of the Moldavian Csangos”, The Slavonic and East European Review, vol. 75, no.4, October 1997, page 664)
Domnule Coja, accept invitatia la cafea!
„Dumitru Mărtinaş a încercat să-şi susţină teoria în primul rând cu exemple etnografice şi lingvistice. Conform părerii lui, portul şi limba particulară a ceangăilor nu pot fi explicate decât printr-o comparaţie paralelă cu populaţia română din Transilvania. Autorul nici nu ia în considerare ideea că în cazul ceangăilor, diferenţele detectabile în limba română vorbită de comunităţile catolice, respectiv de cele ortodoxe sunt tocmai consecinţele substratului lingvistic maghiar din Transilvania timpurie.
Când autorul încearcă să prezinte particularităţile româneşti transilvane ale limbii vorbite de ceangăii din Moldova, el trece în revistă exemple din Transilvania de nord sau chiar din Banat, zone aflate în contact direct cu centrul ariei lingvistice maghiare. Aşadar, Mărtinaş neglijează faptul că limba maghiară a influenţat considerabil aceste dialecte ale limbii române. Deci dacă regăsim un fenomen lingvistic în dialectele comunităţilor de ceangăi din Moldova şi în cele ale românilor din Transilvania de nord, aceasta nu conduce automat la concluzia că ceangăii sunt de origine română transilvană. Fenomenul arată mai degrabă influenţa limbii maghiare din ambele regiuni.
Mărtinaş nu a avut o formaţie de lingvist, nici istoric prestigios de talie naţională sau europeană nu a fost.
1. Conform tezei fundamentale avansate de autor, cuvântul de origine latină „lér” nu putea decât să provină decât din limba română ardelenească. Părerea lui este că acest cuvânt provine din latinescul „levir”, care a fost păstrat, de către ceangăii din Moldova, din substratul lingvistic român din Transilvania, dar care mai apoi a dispărut din dialectele moldoveneşti şi transilvănene ale limbii române. Mărtinaş încearcă să demonstreze că acest cuvânt de origine latină a fost preluat din limba română de cea maghiară. Autorul ignoră întrebarea: de ce apare acest cuvânt român doar în limba comunităţilor de ceangăi din Moldova şi de ce cercetătorii nu l-au găsit în alte dialecte ale limbii române sau în izvoare istorice.
Cercetările istorice ale limbii documentează chiar contrariul tezei lui Mărtinaş: cuvântul „lér” a fost preluat în limba maghiară direct din limba latină medievală. Mărtinaş nu reuşeşte să documenteze prezenţa cuvântului în dialectele limbii române, dar el apare frecvent şi larg răspândit în dialectele limbii maghiare din Bazinul Carpatic şi în izvoarele medievale scrise. De exemplu, Glosarul din Bistriţa din jurul anului 1395, din Felvidék (azi parte a Slovaciei) conţine prima menţiune scrisă a cuvântului din 1395. El este menţionat şi în Glosarul din Schä gli din 1405, în lucrarea Magyar nyelvmester a lui János Rotenburg din 1418 şi în testamentul căpitanului din Eger, Ferenc Horvát, în 1570. Expresia apare în dialectele limbii maghiare şi sub forma de „rér” care avea tot înţelesul de „sógor” (cumnat) nu numai în comunităţile maghiare, ci şi la maghiarii din Slavonia (Croaţia).
Afirmaţia noastră conform căreia cuvintele lér / rér nu au fost împrumutate de maghiară din limba română este susţinută şi de alţi factori lingvistici (de exemplu, factori semantici). Particularitatea terminologiei maghiare a relaţiilor de rudenie este că ele reflectă precis apartenenţa la anumite grupuri de vârstă, ceea ce lipseşte din structura limbii române. De exemplu, în limba maghiară „bátya” înseamnă „frate mai mare”, „öcs” – „frate mai mic”, „néne” – „soră mai mare” şi „húg” – „soră mai mică”. Similar cu această terminologie, în limba maghiară lér / rér nu este pur şi simplu denumirea de cumnat. Cu ajutorul acestui cuvânt se denumeşte tocmai soţul surorii mai mari („nővér”), în timp ce în limba maghiară veche pentru soţul surorii mai mici („húg”) se folosea cuvântul „süv”. Semnificaţia specială a cuvintelor lér / rér, precum şi locul lor particular în structura terminologiei relaţiilor de rudenie din limba maghiară infirmă opinia conform căreia expresia provine pe calea împrumutului lingvistic din limba română.
2. Dumitru Mărtinaş consideră chiar vorbirea cu „sz”, existentă în comunităţile maghiare din Moldova drept particularitatea lingvistică care demonstrează decisiv descendenţa transilvano-română a ceangăilor din Moldova. Cercetările lingvistice sistematice au demonstrat că realizarea „sz” a fonemului „s” lipseşte din dialectele limbii române din Moldova şi Transilvania, în timp ce existenţa ei la maghiarii din depresiunea Transilvaniei se poate data precis începând din epoca maghiară veche (896-1526). Mărtinaş ilustrează variantele române ale acestui fenomen fonetic cu exemple din Banatul situat la periferia vestică a ariei lingvistice române, aşadar exemplele lui provin din regiunile vecine cu blocul central al maghiarimii.
Conform cercetărilor lui Benkő Loránd, actele din Transilvania şi Câmpia Transilvaniei întocmite în perioada Evului Mediu conţin în număr mare alternanţa sunetelor „s” / „sz”, de ex. 1570: eszett ’esett’ („a căzut”), 1573: adoszágért ’adosságért’ („pentru datorie”), 1611: igaszágban ’igazságban’ („în dreptate”) etc. Conform istoricilor limbii, în Bazinul Carpatic, în Evul Mediu existau două dialecte (unul în care se folosea „s”-ul şi altul în care se folosea „sz”-ul), iar existenţa lor este documentată de cuvinte înrudite etimologic, ca de exemplu perechile de cuvinte „sző” – „sövény” („ţese” – „gard”), „szőr” – „sőrény” („păr” – „coamă”). Populaţia ceangăilor din localităţile sudice şi nordice a aparţinut acestui dialect al sz-ului în momentul stabilirii în Moldova. Conform cercetărilor efectuate de dialectologi, pe lângă populaţia maghiară din Moldova, acest fenomen se regăseşte în aria lingvistică ce dispune de o cultură mai arhaică, în zonele mărginaşe din vest şi sud: de exemplu în rândul maghiarimii din Slavonia (Kórógy) şi Burgenland (Austria de est), unde cercetătorii au observat chiar în pronunţia altor africate şi spirante, fenomene similare limbii ceangăilor. Faptul că vorbirea cu „sz” apare în urmele lăsate de limba maghiară medievală, în timp ce prezenţa lui în limba română nu poate fi documentată univoc, întăreşte originea maghiară medievală a ceangăilor din Moldova. În opinia lor, vorbirea cu „sz” demonstrează în mod cert originea maghiară medievală a ceangăilor din Moldova. Mai mulţi dialectologi au remarcat faptul că alternanţa sunetelor „c” / „cs” apare consecvent în limba ceangăilor numai în împrejurimile satelor maghiare din Moldova sau în acele localităţi de limbă română unde maghiarimea medievală a fost complet asimilată populaţiei române, dar şi-a păstrat particularităţile fonetice chiar şi după substituirea limbii.”
Sursa: Pozsony Ferenc – Ceangăii din Moldova, Asociaţia Etnografică Kriza János, Cluj, 2002, pag. 19-21
Cuvîntul LER a fost folosit de toți românii, dar a fost abandonat. Așa cum precizam, s-au păstrat două derivate: numele de familie LERESCU și toponimul LEREȘTI. Ceangăii, care constitie o arie izolată, au fost mai conservatori, nu-i de mirare.
Aveți bune cunoștințe de limbă maghiară și română. Ar merita să studiați sistematic relațiile lingvistice dintre cele două limbi. Pot să vă întreb cu ce vă ocupați și ce vârstă aveți?
Mai ramane sa va puneti la punct cu invatatura ortodoxa care il considera pe papa profetul lui anticrist (nu vorbim de clerul de sistem, ci de sfintii lui Dumnezeu).