Contabilizez ceea ce s-a spus despre Ion Coja c-ar fi : aroman, tigan, machedon, evreu.D-le profesor lamuriti carei etnii apartineti.Ca lingvist, aratati etimologia numelui de familie Coja.Trebuie sa va fi preocupat, altminteri, ar fi descalificant pentru dv….

  • Un commentator de pe blog mă somează cu întrebările de mai sus. Mă rog, cine știe ce bazaconie se mai scornește dacă nu răspund acestei întrebări. O mai fac o dată. Dar încep cu precizarea că nu refuz cuiva capacitatea de a fi un bun român, un român naționalist(sic!), dacă cumva se trage din părinți care nu sunt români! Cu o condiție: să nu-și ascundă originea părinților! Dimpotrivă, este un titlu de mândrie pentru orice cetățean care, deși se trage din părinți alogeni, își asumă identitatea românească și o onorează prin tot ce face! În felul acesta își onorează și părinții!

    Cum să nu mă fi interesat originea numelui meu? Mai ales că la școală au fost destui colegii care făceau din Coja „coajă”. Prima mea mirare a fost să-l aud pe tata când ne spunea, de exemplu, „nu mai umblați mă, desculți, ca niste cojani!” Adică, am tras eu concluzia, deși mă cheamă COJA, nu sunt cojan…
    Am aflat, din casă, că suntem MOCANI! Cuvînt care la început nu mi-a plăcut prea tare. Prin Constanța copilăriei mele se auzea expresia „ a rămâne mocan”! Adică perdant! Un peiorativ, oareșicât! Când m-am mărit și am citit despre MOCANI cât de mare a fost rolul lor în istoria neamului nostru m-am socotit tare norocos de obârșia mea. Am scris trilogia ȘEITANII, dar am ezitat la titlu. Se potrivea și MOCANII!…
    Scurtez povestea: originea cuiva se află după bunici: bunicii din partea tatii s-au numit COJA și ȘEITAN, originari din Bran-Moeciu și Săcele (Șaptesate sau Satulung) de Brașov. Au venit în Dobrogea pe la 1890.
    Bunicii din partea mamei s-au numit LICOI și FLOREA, originari din Rășinari! Veniți în Dobrogea pe la 1910.

    Mulțumiți?

    Relatez două scene, una de prin 1987-8, la Bran eram cu toții, la Casa Scriitorilor: colegul Prepeliță, coleg de liceu, scoate o hartă și mi-arată pe unde vine Muntele Coja din preajma Branului. După ce acesta pleacă, feciorul meu, încă șoim al Patriei, mă întreabă „Tată, dar există în România un munte Ceaușescu?!”

    A doua scenă, în Parlamnentul României, în Senat. Se discuta legea pădurilor, a pășunilor alpine, iar secretarul de stat IANCU mă rugase să intervin și să propun niște amendamente pe care mi le-a și scris pe o foaie de hârtie. M-am ridicat de mai multe ori, cu propunerile respective, până când la un moment dat, Gheorghe Dumitrașcu, excedat de insistența mea, dar și invidios pe profesionalismul intervențiilor, cere cuvîntul și se miră: „Ce are colegul meu, Ion Coja, constănțean, ba încă și cojan, adică om al câmpiei, cu problemele muntelui, cu pășunile alpine?!”
    A trebuit să răspund și am răspuns cam așa:
    ”Domnule coleg, om fi noi amândoi constanțeni, dar e o mare deosebire între noi: bunicii mei au venit din Bran, de la poalele vestitului masiv Piatra Craiului! Pârvan și alți mari istorici au localizat în Piatra Craiului muntele sacru al dacilor, vestitul Kogaion! Iar în Piatra Craiului sunt mai multe toponime Coja, inclusiv muntele Coja… Iar Kogaionul să știi că se scria așa, Kogaion, dar se pronunța Kojaion!” 
    Și am luat loc în banca mea și în aplauzle colegilor, inclusiv ale udemeriștilor… Adrian Păunescu, Dumnezeu să-l odihnească, s-a repezit la microfon și a zis cam așa: ”Domnilor, am asistat la un schimb de replici memorabil! Sunt fericit că am fost de față! Felicitări, domnilor colegi!”
    Exact-exact cum a fost, cred că s-a consemnat în stenogramă.. Se poate verifica.
    E drept, numele Coja se întâlnește și la românii din sud, la aromâni! Am cunoscut un episcop aromân din Albania, trăitot în America, care făcea și el din numele COJA un renume…
    Sextil Pușcariu, care își petrecea vacanțele la Bran, a cercetat și a găsit că Branul este o localitate întemeiată pe la 1200 de picurari aromâni!.. Dar amintirea acelui moment nu s-a păstrat în tradiția localnicilor, deci nici în familia mea. Am aflat prima dată de această origine când eram student, de la fotograful Barna, de pe Moșilor, și de la dna Matilda Caragiu, în anul al II-lea de facultate. Mi-au deschis capul amândoi…
    Destul?
    Poate că discursul meu asumat naționalist ar fi fost mai convingător dacă nu eram român get-beget. Așa cum pledoaria mea pro-legionară câștigă credibilitate prin faptul că fac parte dintr-una dintre puținele familii de români care nu au avut legionari la Canal, la Aiud sau refugiat în Germania…
    Regret că nu sunt evreu, ca să fiu mai ușor crezut când neg holocaustul din România, genocidul, pogromul! N-au existat!
    Regret câteodată și că nu sunt țigan. Poate că aș fi avut urechea muzicală a cărei lipsă o resimt atunci când mă apucă cântatul prin casă! Numai fluieratul a pagubă îmi iese bine!…

    Ce etimologie are numele meu? După Iorgu Iordan, în al său Dicționar Onomastic, un dicționar tare superficial scris, ar fi vorba de origine slavă. Din koja, care a intrat în limba română și a devenit, prin diftongare, coajă. Cam simplist, ca să nu zic aiurea.

    De ce sună „armânește” acest nume? Pentru că mai sunt o mulțime de nume armânești din două silabe, terminate în A: Goga, Sima, Dima, Dida. O paradigmă și mai strânsă face cu numele Moga, Noja, Goga, Doja, Doca, Doga, Loga, specifice Ardealului.

    La cunoscutul istoric al limbii române I.I. Russu, dacă nu mă înșel (sau la alt autor?) am întâlnit cuvîntul coja pe lista cuvintelor dacice reconstituite de acesta, cu sensul „capră”.

    Am întlnit într-un ziar acest nume ca nume de botez. De mirare! La Moeciul de Sus am dat de un Coja pe care îl chema altfel, Coja fiind poreclă. Cu un sens care mi-a plăcut să-l aflu. Mi se cam potrivea! Căci deseori l-am auzit pe Nenea Ștefan, frate mai mare al tatei, zicându-mi că sunt un Coja, asta să n-o uit niciodată!… Exact ce ar însemna asta nu l-am întrebat!

    Substantivele comune cu structura fonetică de tipul rota s-au diftongat: roată, poartă, coadă, coajă, coasă. Substantivele proprii însă nu s-au diftongat. Nu se știe încă de ce. După părerea mea, numele proprii sunt rostite cu mai mare grijă să nu se modifice, să se păstreze ca atare. În primul rând se îngrijește de asta titularul numelui. Este și un semn de respect! Asta se vede mai ales la cuvîntul POPA, greșit considerat ca fiind de origine slavă. Am colegi care, când i-am întrebat de ce consideră că acest cuvînt este slav, mi-au răspuns că, dacă venea din latinescul POPA, ar fi dat în română POAPĂ!… Exclus! Sensul cuvîntului nu se potrivea cu diftongarea. Popa este substantiv masculin, ca și celelalte nume proprii de mai sus, cu acceași structură fonetică.

    Aș fi tare bucuros dacă s-ar confirma originea dacică a numelui meu de familie! Cine n-ar fi?!

     

    ion coja