Nota redacției: În textul de mai jos am pretenția/nădejdea că am rezolvat o problemă extrem de discutată de grămăticii limbii române: funcția lui pseudo -i final din limba română și existența consoanelor palatale, ca serie de foneme disticte în inventarul de foneme al limbii române, dispută filologică care a animat teoria a doi mari lingviști, Alexandru Rosetti în Emil Petrovici, conform acestora numărul, inventarul de foneme al limbii române, variind mult de la unul la altul! Mi-aduc aminte cu plăcere de comentariul unui coleg hâtru, Dinu Chivu, când ni s-au predat teoriile respective la cursul de Limba Română Contemporană: „Ăștia ne-au luat și diftonogii!” Prin „ăștia” automat se înțelegea autoritățile comuniste!…

Textul de mai jos consider că este important pentru discuția elementară: Câte și care sunt fonemele limbii române? În momentul de față sunt două sau trei răspunsuri argumentate științific la întrebarea respectivă. Textul a fost publicat și în volumul UNU în limba română.

 

*********

Despre alternanţe fonetice şi consoanele palatalizate

Alternanţele consonantice cele mai frecvente apar la consoana finală a rădăcinii, pentru a marca pluralul la substantive – la nume în general, şi persoana a II-a singular la verbe. (Trecem deocamdată în plan secundar alte alternanţe, care mai apar în flexiunea cuvintelor sau în derivarea unor cuvinte noi.)

În principal, aşa cum observă şi Gramatica Academiei, aceste alternanţe sunt de două feluri: (1) alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cu varianta ei palatalizată sau palatală: pom-pomi, adorm-adormi etc. şi (2) alternanţe care pun în opoziţie consoana finală a rădăcinii cu o consoană net diferită: ras-raşi, las-laşi etc. Le vom numi diferit : alternanţe parţiale şi alternanţe totale. Alternanţele totale sunt următoarele: c-č(ci)(mac-maci, plec-pleci), g-ğ(gi)(fragă-fragi, fug-fugi), d-z(brad-brazi, cad-cazi), s-ş (pas-paşi, las-laşi), t-ţ(frate-fraţi, bat-baţi) şi z-j(miez-mieji). Ultima, este o alternanţă mai rar întâlnită, mai recentă şi mai puţin productivă. Cele mai productive par a fi alternanţele c-č(ci), s-ş şi t-ţ.

Observaţia cea mai interesantă pe care o putem face ar fi aceea că termenul al doilea al acestor alternanţe totale, adică consoanele č(ci), ğ(gi), z, ş, ţ şi j sunt consoane care nu au existat în latină, ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română, reprezintă foneme noi în raport cu inventarul latinesc. Are acest detaliu vreo relevanţă? Noi credem că are, credem că plecând de la acest amănunt putem formula o ipoteză verosimilă pentru «amuţirea» lui -i final din limba română şi, indirect, pentru consecinţele acestui eveniment, printre care semnalăm dificultatea de a da un răspuns mulțumitor la întrebarea elementară: câte foneme există în limba română?

Simplificând lucrurile, să încercăm să ne imaginăm cum a evoluat flexiunea a două cuvinte latineşti, lupus şi ursus, amândouă păstrate în limba română, dar deosebite prin tipul de alternanţă consonantică, parţială la lup-lupi şi totală la urs-urşi. Aşadar, la un moment dat pluralele lupi şi urşi, rostite în două silabe, au început să fie rostite într-o singură silabă. Şi ne întrebăm care a fost prima «mutare», (1)trecerea lui s la ş sau (2)rostirea într-o singură silabă a pluralului ursi? Ne întrebăm în primul rând dacă există o legătură de cauzalitate între cele două evenimente! După vechea regulă a filologiei numită lectio difficile, vom spune că mutarea (1) poate explica mutarea (2), dar invers nu. Deci mai întâi s-a produs trecerea, în contextul amintit, a lui s la ş, a lui t la ţ ş.a.m.d.

Să ne explicăm: ce se întâmpla prin trecerea lui ursi la urşi? Este vreo deosebire între pluralul lupi, raportat la singularul lup(us), şi pluralul urşi raportat la singularul urs(us)? În care dintre cele două pluraluri se vede şi se va fi marcat mai bine valoarea gramaticală de plural? Evident, între urs(us) şi urşi(rostit bisilabic) este o diferenţă mai mare decât între lup(us) şi lupi(rostit bisilabic). În urşi pluralul este marcat de două ori, prin ş şi prin -i. În astfel de situaţii deseori unul dintre cele două sunete cu valoare de morfem începe să fie simţit ca redundant, drept care rostirea sa nu mai este atent urmărită de vorbitori. Cine se află în această situaţie, ş sau i final? Dată fiind succesiunea liniară a fonemelor, fonemul ş, rostit înaintea lui -i, devine el semnul principal al pluralului, iar -i îşi pierde din importanţă. Este rostit mai «pe jumătate», cu jumătate de gură, adică nu mai rămâne din el decât amintirea. E de presupus că aceasta ar fi principala cauză pentru care -i final încetează de a mai fi silabic şi dispare aproape complet fără ca această schimbare să afecteze funcţia sa morfologică. În lupi, rostit bisilabic, -i final are o poziţie mai puternică decât în urşi, căci este singurul semn pentru a marca pluralul. Faptul că lupi, rostit bisilabic în latină, ajunge monosilabic în română, nu poate avea o explicaţie fonetică, ci numai una fonologică. Cel mai probabil este de acceptat analogia cu un model, iar acest model nu putea fi decât al cuvintelor de tipul urşi, în care i final putea, avea motive să ajungă redundant şi să-şi slăbească astfel poziţia. Aşadar, dintre cele două plurale, mai întâi urşi a devenit monosilabic. Prin analogie, lupi, rostit încă bisilabic, este «tentat» să fie şi el rostit monosilabic, tendinţă căreia i se supune în final, dar fiind nevoie să se păstreze în opoziţie cu singularul lup, p final, urmat de i, era obligat să se diferenţieze de p final din forma de singular. Neputând să se modifice total, aşa cum a făcut-o s devenind alt fonem, ş, p va adopta varianta sa palatalizată, suficientă ca să sprijine o opoziţie morfologică, dintre singular şi plural…

«Ideea» palatalizării a venit de la consoana ş, a cărei rostire este de regulă uşor palatalizată, la fel ca şi la č, ğ, şi j. Am putea spune că aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. Nu pot fi pronunţate decât palatalizate. Noi nu cunoaştem motivul pentru care vorbitorii stră-românei l-au schimbat pe s din ursi în ş, dar este de presupus că acesta a fost primum movens, evenimentul iniţial. Procesul a fost iniţial de natură fonetică, şi nu este absolut necesar să-l putem explica. Nu este exclusă nici influenţa substratului. Important este ce a urmat, care au fost consecinţele apariţiei acestor sunete noi, ale acestor alternanţe consonantice totale. În ordine cronologică consecinţele acestea ar fi deocamdată următoarele: (1) -i final devine redundant, drept care nu se mai rosteşte plenison, silabic; (2) dat fiind că noile consoane sunt aproape toate palatalizate(cu excepţia lui z), ideea de plural(la nume) (şi de persoana a II-a) la foarte multe substantive este simţită ca fiind legată de aspectul palatalizat al consoanei finale a rădăcinii; (3) prin analogie, deşi nu este redundant, -i final precedat de celelalte consoane, pe care nu le afecta fonetic prezenţa lui -i, încetează şi el să mai fie silabic şi rămâne doar ca adaus, ca apendice palatal al consoanelor de care este precedat, adaus suficient pentru a prelua sarcina de morfem gramatical. Apare astfel o serie nouă de consoane în limba română, zic unii, consoanele palatalizate. Au dreptate? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au un statut propriu în inventarul de foneme ale limbii române? Iată o suită de întrebări cărora lingviştii români le caută răspuns de câteva decenii bune. Au oare cele de mai sus vreo legătură cu răspunsul căutat?

Deocamdată să semnalăm faptul destul de bizar că lucrurile s-au petrecut cam la fel şi în cadrul opoziţiei persoana I – persoana a II-a, când s-a ajuns să se generalizeze desinenţa -i pentru persoana a II-a, ceea ce a făcut ca punctul de plecare să fie aceeaşi opoziţie u(o)-i: merg(o)-mergi(s), cant(o)-canti(s). Rezultatul – apariţia unor alternanţe consonantice totale şi în flexiunea verbelor, la verbele a căror rădăcină se termină în c, g, d, t, s: fac-faci, merg-mergi, rîd-rîzi, cânt-cânţi, las-laşi. La fel ca la substantive, alternanţele totale se răspândesc la celelalte verbe ca alternanţe parţiale, prin palatalizarea celorlalte consoane finale: cari, dormi, pupi, speli etc. şi pierderea silabei finale. «Punctul de plecare» identic la verbe şi substantive s-a păstrat bine în cuvintele(substantive sau verbe) a căror rădăcină se termina în muta cum liquida: codru-codri, umblu-umbli, cuscru-cuscri, umplu-umpli, poziţie în care căderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedente nu era posibilă din motive de fonetică articulatorie. Deosebirea dintre substantive şi verbe a fost aceea că practic aproape toate verbele au avut la persoana I singular un -u final, prin a cărui afonizare şi cădere s-a egalizat (sau s-a păstrat egal) numărul de silabe: cânt-cânţi, văd-vezi, merg-mergi, vin-vii. Substantivele care ajung să producă opoziţia u-i au fost cele masculine terminate în -us, iar ulterior, în română, terminate în consoană. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn al pluralului la unele substantive feminine şi la substantive masculine terminate în -e, a dat naştere unor noi alternanţe consonantice totale: coadă-coade-cozi, casă-case-căşi, munte-munţi. Această extindere a lui -i ca semn al pluralului poate fi considerată a fi fie efectul, fie cauza fenomenului paralel: reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare a palatalizării, ceea ce dă naştere în final unui model flexionar nou, în care opoziţia de sens gramatical se exprimă şi prin numărul de silabe, mai mare la singular decât la plural.

Vom zice că modelul flexionar vacă-vaci, frate-fraţi este «şchiop». Acest defect nu a împiedicat modelul să se răspândească în toată flexiunea românească, nominală şi verbală deopotrivă!

Intră aici, la extinderea lui -i, şi trecerea desinenţei de neutru, -ora(-ură), la rostirea monosilabică –uri. Cauza acestei schimbări nu poate lua în calcul numai tendinţa de generalizare a lui -i, ci şi raportul silabic, dezechilibrat prin dispariţia lui -us. Vocalele a (ulterior devenită ă) şi e, vocale finale la forma de singular a acestor substantive, nu se puteau afoniza, precum u şi i, drept care singularul acestor substantive(nume) conservă silaba finală: frate, vacă, fagure, moară etc. Se poate spune că aceste substantive ajung la modelul şchiop nu neapărat prin analogie, ci (şi) prin evoluţie fonetică regulată. În schimb la verb opoziţia persoana I – persoana a II-a va angaja mereu acelaşi număr de silabe. Flexiunea verbală va da totuşi naştere unui model flexionar şchiop dacă raportăm primele două persoane la a III-a, care, de cele mai multe ori, va avea o silabă în plus !

Nota bene: în latină, acolo unde flexiunea nominală era uneori imparisilabică, tendinţa a fost ca numărul silabelor să se egalizeze, astfel că în limbile romanice frons cedează locul lui fronte, mons lui monte, vox lui voce. Mai apoi, în română, sub influenţa morfemului -i, morfem de plural la multe substantive şi morfem pentru persoana a II-a la o bună parte dintre verbe, apar alternanţele consonantice, datorită(din pricina) cărora se pierde o silabă şi putem spune că în limba română reapare flexiunea imparisilabică, inversată însă. Nu mons-montes, ci munte-munţi, cu o silabă în plus la forma de nominativ singular: munte-munţi, voce-voci, coadă-cozi, oaspete-oaspeţi, femeie-femei, coajă-coji, cadă-căzi etc. Evident, modelul şchiop are avantaje mari, deosebirea prin numărul de silabe a două forme flexionare fiind extrem de pregnantă, de clară.

Notă: sintagma «pierderea silabei finale» trebuie înţeleasă ca proces fonetic prin care vocala din ultima silabă nu se mai pronunţă plenison, ceea ce face ca această pseudo-vocală, împreună cu consoanele respective, să se adauge la silaba precedentă. Se pierde propriu zis caracterul de silabă al grupării respective de foneme.

Să facem inventarul fenomenelor puse în discuţie şi pe care am încercat să le punem şi între ele în legătură:

(a)transformarea consoanelor c, g, d, t, s urmate de i în consoane cu totul noi în raport cu inventarul de foneme moştenite din latină: č, ğ, j, ş, z, ţ, transformare petrecută mai ales sub influenţa lui -i, morfem de plural la (unele) substantive şi pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Dintre aceste consoane noi, primele patru se pronunţă palatalizate în mod natural şi inevitabil;

(b)palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoane finale când sunt urmate de -i, palatalizare care nu produce însă nici o modificare a celorlalte trăsături articulatorii;

(c)afonizarea lui -i;

(d)afonizarea lui -u;

(e)dispariţia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unui mare număr de substantive şi adjective(de fapt nu dispare silaba, ci numărul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau -i) (nu mai complicăm lucrurile menţionând şi formele de genitiv-dativ ale unor substantive feminine, forme solidare cu cea de plural: porţi-unei porţi );

(f)reducerea cu o unitatea a numărului silabelor la verbe, la persoana I şi a II-a;

(g)extinderea desinenţei -i la alte substantive şi adjective, ca semn al pluralului, precum şi la toate verbele ca semn al persoanei a II-a;

(h)apariţia modelului flexionar şchiop şi răspândirea lui la un număr mare de substantive;

(i) apariţia unor similitudini în flexiunea verbelor şi a unor substantive, ceea ce face ca, în final, alternanţele consonantice să capete un rol la fel de important în toată flexiunea românească, verbală şi nominală deopotrivă.

Avem destule motive să credem că aceste evenimente sunt legate între ele, principalul motiv fiind coerenţa supoziţiilor pe care le sugerează. De discutat este ordinea cronologică a acestor evenimente şi raportul cauză efect în care ele intră. Cine este cauza, cine efectul ? Deseori termenii raportului cauză – efect se pot inversa fără a fi afectată coerenţa construcţiei. Aşa bunăoară primele două mişcări pot fi oricând interpretate ca fiind una cauză a celeilalte. În funcţie de «alegerea» noastră se modifică şi succesiunea dintre cele două cauzalităţi, fonetică şi fonologică.

Alte observaţii:

(A) Ne putem pune întrebarea unde a început procesul fonetic de alterare a consoanelor afectate de alternanţele totale: (1)la nume sau la verb? (2)în interiorul rădăcinii(vezi cireaşă sau ţine ori şarpe) sau în poziţia finală ? Înclinăm să credem că începutul s-a produs (1)la nume(clasă în care includem şi participiile verbelor), dat fiind că verbele de conjugarea I, atât de importante în economia verbului, erau în situaţia de a bloca sau măcar de a încetini acest proces şi (2)în poziţie finală, când vorbitorul (român) (se ştie că) este mai neglijent cu articularea sunetelor, dat fiind că majoritatea cuvintelor româneşti se accentuează la început, pe prima silabă mai ales, dând limbii române un caracter trohaic.(Apud D.Caracostea)

(B) Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adăugat şi subliniat faptul că intră în calcul şi -u final din pronunţarea unor substantive ca urs şi lup. Punctul de plecare a fost lupus şi ursus, care, in toate limbile romanice, au devenit lupu şi ursu. Astfel că adevărata opoziţie a fost între lupu şi lupi(bisilabic), respectiv ursu şi urşi, tot bisilabic. Când urşi începe să fie pronunţat monosilabic diferenţa devine şi mai mare, drept care vocala -i devine redundantă şi se poate renunţa la ea, ceea ce este sinonim cu renunţarea la ultima silabă. Apare astfel modelul flexionar in care deosebirea dintre singular şi plural constă şi în numărul de silabe, mai mare la singular cu una. Paralel cu impunerea acestui model are loc şi căderea în desuetudine, dacă putem spune aşa, a lui u final, care funcţionase în opoziţie cu i final şi plenison. Printr-o coincidenţă stranie, aceeaşi opoziţie, între un u final şi un i final, va funcţiona şi la foarte multe verbe, astfel că soarta acestor morfeme (desinenţe) va fi aceeaşi, ele se afonizează până la dispariţie, cazul lui -u, sau quasi dispariţie, în cazul palatalizării consoanelor finale urmate de i.

(C) În toată această poveste un rol important l-a jucat şi articolul hotărît, a cărui ataşare la sfârşitul cuvîntului l-a salvat pe -u final să dispară cu totul. El se salvează făcând însă redundantă prezenţa lui -l, urmaşul direct al lui ille! Acest -l nu dispare – aşa cum s-a întâmplat cu -s final latinesc, deoarece este păstrat de substantivele masculine terminate în -e(fratele, muntele) şi în formele de genitiv-dativ(pomului, lupului).

Un rol excepţional îi revine însă coincidenţei că, la plural, articolul hotărît, latinescul illi, la capătul unei evoluţii în care a contat şi nevoia de a se distinge de pluralul ei, provenit tot din illi, ajunge -i, plenison, ataşat formei (rădăcinii) nominale nedeterminate. Se ajunge în final ca prin -i să fie marcat atât pluralul unor substantive, cât şi valoarea de determinat definit. Nevoia de a marca diferenţa dintre pluralul nearticulat – pomi, fii, şi pluralul articulat hotărît – pomii, pomilor, fiii, fiilor, credem că a avut un rol important în salvarea şi permanentizarea în limba română a acestui ciudat sunet care este pseudo -i final. Acţiunea acestei coincidenţe se cuvine a fi adăugată la factorii inventariaţi mai sus sub numerotarea (a) – (i). A acţionat simultan şi într-o neaşteptată coordonare cu aceştia, dar nu trebuie trecută cu vederea nici ingeniozitatea(sic!) a nomothetului român care, desigur, nu a premeditat inventarea acestui «pseudo -i final», dar atunci când din jocul întâmplării acesta s-a ivit, ca soluţie atât de atipică, vorbitorii limbii române de odinioară n-au pregetat să-i recunoască funcţionalitatea, capacitatea de a răspunde exigenţelor semioticii gramaticale. Raportarea lui pomi nu numai la pom, ci şi la pomii, la pomilor, adică la un i plenison cu care intră în opoziţie, ne îndeamnă să credem că românul aude totuşi un i şi la finalul lui pomi, căci în mintea sa acest pomi se raportează la pomilor, la pomii, cu care are în comun sensul de plural. Acest sens nu se leagă de caracterul palatal al lui m din pomi, căci în pomilor m nu mai este palatal. Dacă spunem că pluralul este exprimat prin palatalizarea lui m, nu mai pot da acelaşi răspuns pentru forma articulată a aceluiaşi substantiv. Deci şi în pomi, şi în pomilor, vorbitorul român are sentimentul că sensul gramatical de plural se exprimă prin acelaşi sunet, i. Un i rostit diferit, în funcţie de prezenţa sau absenţa articolului definit. Soluţia ingenioasă la care se recurge nu este (x)exprimarea diferenţei singular – plural prin opoziţia nepalatalizat – palatalizat, pom-pomi, ci, mai ales, (y)exprimarea diferenţei nedeterminat – determinat, pomipomii, prin diferenţa dintre i din pomi şi i din pomii. Cum l-au descoperit sau inventat românii pe acest pseudo -i final? Probabil, aşa cum spuneam mai sus, datorită noilor consoane č, ğ, ş, j, poate şi ţ, care se rostesc în mod natural cu un apendice final asemănător celui din rostirea lui pomi… Efectele produse de apariţia acestor consoane par a fi copleşitoare pentru configurarea finală a sistemului fonologic românesc.

Aşadar, opoziţia (y)dintre pseudo -i şi -i plenison: pomi, respectiv pomii sau pomilor merită cel puţin atenţia acordată opoziţiei (x)pom-pomi. Instituirea celor două opoziţii, (x) şi (y), se va fi produs simultan sau cu un decalaj foarte mic în timp. Este probabil că fără opoziţia (y) nu s-ar fi permanentizat alternanţele consonantice parţiale, acest ciudat apendice vocal care este pseudo -i final din morfologia românească. Căci, să nu uităm, acest sunet are rol distinctiv aproape numai în morfologie.

(D) Să comparăm, tot schematic, cuvintele latineşti casa şi vaca, al căror plural latinesc era casae şi vacae. Curând, în română, se ajunge la pronunţia case şi, probabil, pentru o vreme, vace(vezi coade, poarte devenite abia mai târziu cozi, porţi ). Apariţia la plural a lui č(ci), atât de diferit fonetic de c de la singular, face redundantă prezenţa lui e, cu consecinţa aceeaşi ca şi la urs-urşi: ultima silabă dispare propriu zis prin amuţirea vocalei : vaci, rostit într-o singură silabă. Se creează astfel modelul flexionar vacă-vaci, model nou, alături de modelul casăcase moştenit din latină. În cadrul modelului vacă-vaci principalul semn fonetic al valorii gramaticale de plural este numărul de silabe, mai mic cu o unitate la plural. Cât de importantă devine această deosebire se deduce din faptul că acest model se extinde şi la acele substantive care nu pot oferi pluralului sprijinul unei alternanţe consonantice totale: moară-mori, şcoală-şcoli, nară-nări, floare-flori etc. Numărul substantivelor care exprimă pluralul practic numai prin renunţarea la ultima silabă este foarte mare, incluzând şi substantive ca femeie, claie, vedenie etc.

Putem deduce că în limba română există un model ideal de a distinge singularul de plural, atât prin numărul de silabe, cât şi prin alternanţe fonetice totale, dacă se poate deopotrivă consonantice şi vocalice: poartă-porţi, coadă-cozi, carte-cărţi, munte-munţi, frate-fraţi, rangă-răngi. (Se pare că alternanţele vocalice sunt rezervate numai substantivelor feminine: cărţi, răngi, porţi etc. În pluralul feţi de la făt, avem un e etimologic. Nu însă şi în băieţi, chiar dacă nu cunoaştem etimologia băiat-ului…)

La nivelul popular, «ţărănesc», varianta căşi a literarului case dovedeşte cât este de activ acest model, nici pe departe acţiunea sa nefiind încheiată. După cum se vede, acţiunea lui -i afectează numai substantive de genul masculin şi feminin. Dar nu şi substantivele neutre, la care desinenţa -e nu «decade» niciodată la -i. La fel, diftongii care apar de regulă la singular la substantivele feminine, alternând cu o vocală la plural – poartă-porţi, moară-mori etc., la multe substantive neutre apar la plural, alternând cu o vocală de la singular: glonţ-gloanţe, soroc-soroace, moţ-moaţe, rod-roade, bob-boabe etc. Să fie «calitatea» de feminin a formelor de plural cu care se asociază prezenţa diftongilor? În schimb neutrele cu pluralul în -uri păstrează modelul şchiop originar, moştenit din latină : tempus-tempora, timp-timpuri. De menţionat că la aceste substantive înregistrăm o «varianţă silabică» maximă: N+3. Astfel, avem timp(o silabă), tim-puri, tim-pul, tim-pu-ri-le(patru silabe). Dacă ni se îngăduie, numim varianţă silabică faptul că în cursul flexiunii un cuvînt se modifică şi la nivelul silabic, al numărului silabelor din care sunt alcătuite formele sale flexionare. Chiar dacă strict morfologic acest fapt nu pare a fi relevant, el este caracteristic în plan fonologic, contribuind la ceea ce numim empiric a fi sunetul specific al unei limbi, «melodia» acesteia. Dar le putem atribui şi un rol morfologic mai subtil, adică semiotic propriu zis, acestor alternanţe …silabice.

Cât priveşte substantivele care realizează modelul flexionar ideal, ele se regăsesc şi printre neologismele ceva mai …vechi şi mai frecvente: gardă-gărzi, bancă-bănci, şpagă-şpăgi, bară-bări etc.

(E) Flexiunea imparisilabică are avantaje şi dezavantaje. Avantajul principal este că asigură, prin forme redundante, prin diferenţe mari între formele flexionare, transmiterea mai netă, mai sigură, a semnificaţiei gramaticale: coadă-cozi, casă-căşi, bască-băşti etc., forme care mai au comună nu rădăcina, ci primul fonem din cuvînt. Aproape că sunt forme supletive. Dezavantajul este că efortul mnemic, de memorare, este mai mare. Ca şi la formele supletive, frecvenţa decide: dacă frecvenţa este destul de mare, atunci ne putem permite luxul unor forme atât de redundante.

Mai contează un element, puţin luat în seamă: formele redundante – supletive sau alternanţele, îndeosebi cele care însoţesc forme flexionare imparisilabice, sunt incomode pentru cei care învaţă acea limbă, cei care au altă limbă maternă, care îşi însuşesc limba respectivă ca pe o a doua sau a treia limbă… Limba latină avea multe alternanţe silabice. Limbile romanice au abandonat acest sistem care a devenit greoi în măsura în care aceste limbi au ajuns să fie vorbite de alogeni, de vorbitori care aveau altă limbă maternă. Dintre toate limbile romanice, se pare că limba română a păstrat cel mai bine şi chiar a dezvoltat alternanţa silabică ca procedeu semiotic morfologic. Măsura în care o limbă romanică a păstrat asemenea subtilităţi idiomatice din latină credem că reflectă măsura în care latina a fost limba maternă a celor care au răspândit-o şi au conservat-o în provincia romană respectivă.

(F) Interpretăm din perspectiva celor de mai sus câteva forme flexionare mai bizare: bunăoară forma tu te legeni, în raport cu eu mă legăn. Cred că alternanţa g-ğ(gi), în interiorul rădăcinii în poziţie mediană, nu finală(!), provine din obişnuinţa şi preferinţa vorbitorului de a avea o alternanţă totală pentru a marca valoarea morfologică de plural sau persoana a II-a. Palatalizarea lui -n, tu te legăni, este simţită ca insuficientă, iar prezenţa în apropiere a lui g este «speculată», putând astfel obţine marca morfologică convingătoare: alternanţa consonantică g-ğ, totală. Oarecum asemănător, cuvîntul pieptene are două forme de plural: piepteni şi, mai rar şi neliterar, piepţeni. De unde această alternanţă consonantică în interiorul rădăcinii ? Credem că este aceeaşi situaţie ca şi la te legeni: prin alternanţa t-ţ din mijlocul rădăcinii obţinem un plural mai clar. Faptul că forma de singular pieptene nu se pronunţă niciodată piepţene denotă că ne mişcăm numai pe terenul fonologiei, al morfo-foneticii, şi deloc pe al foneticii. La fel în grăunţe, plural de la grăunte. Vocala e nu are «puterea» să-l transforme pe t final în ţ, în munte, frate etc. Nu prezenţei lui -e i se datorează pronunţia grăunţe, ci obişnuinţei de a marca pluralul printr-o alternanţă totală. Aşa explicăm şi forma inţi pentru intri, înregistrată de Puşcariu în Dicţionarul său… Forma inţi respectă probabil şi regula(?) ca verbul să aibă la pers. a II-a indicativ prezent o silabă mai puţin decât infinitivul: cânta-cânţi, plimba-plimbi, mânca-mânci, merge-mergi, ţine-ţii, veni-vii etc. (După ţ nu mai putea să rămână r, succesiunea ţr fiind imposibilă în română.) Dar cel mai impunător este cazul alternanţelor nostrunoştri, vostru-voştri, care uneori afectează un sunet aflat mai aproape de iniţiala cuvîntului decât de finală! Atât e de puternic sentimentul că valoarea morfologică de plural este legată de o alternanţă consonantică totală! Chiar şi atunci când morfemul propriu zis -i se pronunţă plin, întreg. Vezi şi fost-foşti, ăst-ăşti, veste-veşti, gust-guşti etc.(Vezi şi mai jos, cele scrise sub G.)

O ultimă întrebare, poate cea mai importantă: chiar există în limba română o serie de foneme, distincte de celelalte, vestitele consoane palatalizate? Consoana p din patru este altă consoană, alt fonem decât p din piatră sau din lupi? Desigur, contează aspectul fonetic al problemei, dar asupra acestuia nu ne pronunţăm. Aspectul funcţional, fonologic, ne este mai accesibil. Şi propunem câteva observaţii din care încercăm să deducem punctul de vedere al vorbitorului, dacă se poate spune aşa. Al limbii. Şi anume, mai întâi celebra metateză cribit pentru chibrit. Din care se poate deduce că c din chibrit şi c din cribit sunt acelaşi fonem pentru conştiinţa vorbitorului. Mai avem asemenea situaţii? Se pare că da. Mi s-a semnalat din limbajul infantil metateza oicul pentru ochiul. Iar eu însumi am auzit-o pe nepoata mea de doi anişori zicând că pe ea o cheamă Ioana Stochia, în loc, desigur, de Stoica. Aceeaşi concluzie o tragem şi din perechea tărcatTărchilă. În Tărchilă, unde esenţială este păstrarea legăturii de sens, c se păstrează nealterat. Adică c din tărcat şi c din Tărchilă sunt acelaşi fonem. La aceeaşi concluzie ne duce şi cazul lui cneaz, cuvînt împrumutat din slavă, destul de rar folosit, dar care atunci când a devenit mai frecvent şi-a românizat pronunţia prin evitarea lui cn-, grup consonantic greu de reperat în română, devenind chinez. Cei ce au creat această variantă erau încredinţaţi că c din cneaz şi c din chinez sunt sunete(şi foneme) identice. Mai amintim varianta gâci pentru ghici, din cele două forme rezultând că pentru vorbitorii limbii române g din ghici şi g din gâci sunt acelaşi sunet-fonem. Mai avem şi alte situaţii asemănătoare, din care să rezulte însă că limba română distinge pe c din chiar de c din car? Personal, nu am dat peste asemenea argumente.

De vreme ce palatalizarea consoanelor româneşti este un fenomen cu funcţii morfologice atât de evidente, ni se pare straniu să considerăm că c, g, t, d, s ar avea perechi palatalizate în cuvinte ca chior, versus cor, gheară, versus gară, teacă, versus tacă ş.a.m.d., dar nu şi în poziţie finală, cu rol fonologic. Bunăoară am un c, respectiv g palatal la final de cuvînt în unchi, în ochi sau trunchi, în unghi sau renghi. Dar acesta nu este în alternanţă cu un c dur. Căci rac face la plural raci, iar nu rachi. Ce deducem din comparaţia lui robi-robilor-robului cu unchi-unchilorunchiului? Există substantive terminate în b sau m palatalizat la singular, aşa cum cele de mai sus se termină în c sau g palatalizat? Fonemul c(palatal) din unchi se păstrează şi în forma flexionară unchiului. Găsim vreo altă consoană din seria consoanelor palatale cu un comportament asemănător? Cam nu!(Cf. pomi, dar pomului.) Şi asta ce ar putea să însemne? Că singurele consoane palatale autentice sunt c din chior, unchi etc. şi g din unghi, gheară etc? Dar am avut mai sus dovada că c din chibrit este acelaşi fonem cu c din cribit!… Şi atunci?! Ce mai rămâne din ipoteza existenței seriei de consoane palatalizate cu statut de foneme propriu-zise? (Vezi teoria lui Emil Petrovici)

O variantă acceptabilă a teoriei potrivit căreia în română ar funcţiona o serie de consoane palatale ar fi aceea că în limba română e pe cale să se nască o asemenea serie. Natura non facit saltuus. Nici limbajul. Aşa că argumentele invocate în sprijinul acestei teze, a existenței seriei de consoane palatale, pot fi mai corect interpretate pentru a identifica o tendinţă de a se constitui, în viitor, o asemenea serie. Ea este sau a fost pe cale să se nască, dar procesul e departe de a se fi încheiat. Începutul l-au făcut consoanele palatale notate de foneticieni prin k’ şi g’. Ele pot să apară la sfârşitul unor cuvinte la forma de singular, precum ochi, unchi, unghi, renghi, dar celelalte consoane palatalizate, precum b’ din robi, p’ din lupi, r’ din cari etc., nu. Alternanţele b/b’, p/p’ etc., cu rol morfologic în română, nu pot conta decât ca o promisiune, ca un început al unui proces care mai include multe etape. Consoanele k’ şi g’ au mers ceva mai departe pe acest drum, aşa cum am văzut, distribuţia lor fiind mai variată. Adăugăm în acest sens şi situaţia unor verbe ca veghea, urechea, împerechea şi altele, care într-adevăr nu se termină în diftongul -ea, ci în vocala -a, adică sunt de conjugarea I: veghez, urechez, împerechez etc. Verbele de conjugarea a II-a aşadar, precum vedea, părea, se termină aşadar în diftongul -ea, iar nu într-o consoană palatală urmată de -a. Caz în care ar fi trebuit să aparţină aceleiaşi conjugări ca şi veghea. Faptul că vedea şi veghea sunt de conjugări diferite ne spune care este părerea limbii române despre consoanele palatalizate…

Dacă avem însă diftong în vedea şi părea, atunci tot diftong avem şi în deal sau reavăn. Cu alte cuvinte, k’ şi g’ sunt mai avansate în procesul de a se constitui ca foneme distincte de c şi g, în comparaţie cu celelalte consoane pe care unii s-au pripit să le declare palatalizate sau palatale, seria palatalelor etc…

Consoanele considerate că alcătuiesc seria de consoane palatalizate au un comportament deficitar, din punctul de vedere al distribuţiei, fiind supuse unor restricţii necunoscute celorlalte consoane. De exemplu, ele nu pot fi urmate de o consoană, nu pot intra într-un grup consonantic decât ca element final. Ele apar numai la finală de cuvînt, în opoziţie morfologică cu varianta lor dură, sau urmate de o vocală, situaţie în care unii lingvişti consideră că avem de-a face de fapt cu un diftong, ea(ia), ie sau io(eo): beată, viezure, pleosc.

(G) A ţine seama de mărturia involuntară a vorbitorilor mi se pare a fi regula de aur a lingvisticii. Vorbitorul, ca medie a tuturor vorbitorilor, se arată a fi un excelent fonetician, nu numai fonolog. Am în vedere bunăoară soarta sufixului -esc, aflat în alternanţă cu -eşti, -eşte. La aceste cuvinte, de tipul citeşti, ruseşti, este surprinzătoare apariţia lui t palatalizat la forma de plural sau de persoana a doua, unde de regulă t din radical devine ţ : batbaţi, băietbăieţi etc. La fel cum şi c, în cursul flexiunii devine mereu č: saci, culci etc., niciodată c palatalizat. Găsim pe t palatalizat în teacă ori teamă, urmat de un a, dar niciodată nu găsim pe c, g, t, d, s cu pronunţie palatalizată la persoana a II-a sau la plural. Cum se explică acest t palatalizat la sufixul -eşti? Propunem explicaţia următoare: -eşti vine de la -esc + -i, care devine astfel -esci. Prin efectul propagării alternanţei, s devine ş, la fel ca ğ din legeni sau ţ din piepţeni. Forma -eşci este atestată, dacă nu mă înşel. Numai că, să nu uităm, -eşci se pronunţă în fapt -eştşi, căci semiocluziva č este o consoană compozită, alcătuită din t şi ş. Acest lucru se pare că vorbitorii români l-au intuit, l-au auzit foarte corect, căci numai aşa se explică dispariţia prin disimilare a lui ş cel de după t, aflat în pronunţia lui ci. Devenind consoana ultimă din cuvînt, t nu va avea încotro şi va prelua palatalizarea, ceea ce dovedeşte că din punct de vedere fonetic t se putea palataliza ca orice altă consoană la final de cuvînt, fără a deveni ț. Deci, în final, -eşti. În contestaconteşti, avem efectul analogiei cu seria poveste-poveşti, veste-veşti, oaste-oşti, triste-trişti, artiste-artişti, comuniste-comunişti, unde rolul morfo-fonologic principal îl are alternanţa s-ş. Merită a fi consemnată şi această coincidenţă tulburătoare: prezenţa sufix(oid)ului -esc, -eşti atât în flexiunea nominală, cât şi în cea verbală…)

Uneori lui pseudo -i precedat de o consoană îi corespunde un -i certamente semivocalic, precedat de o vocală: femei, vrei, dai, sui etc. Desigur, -i din pomi sau vezi nu este semivocalic, dar statutul de semivocală este probabil genul proxim al speţei bizare a acestui unicat fonetic şi fonologic care este mult discutatul –i final din limba română.

În concluzie, credem că trebuie acceptată existenţa acestui i afonizat, nesilabic, complet atipic, a cărui existenţă şi permanentizare în fonologia limbii române este posibilă datorită faptului că el există numai în paradigmă morfologică, gramaticală, în opoziţie cu -i plenison, îndeosebi la substantive, la nume: pomi, pomii, pomilor, la fel cum i semivocalic din femei se vocalizează şi devine i propriu zis, vocalic, plenison, prin variantele morfologice femeile, femeilor.

La verbe este mai rar realizată această opoziţie. Avem totuşi pe vezi, o silabă, şi pe vezi-ţi(de treabă), unde i din vezi- este plenison. La fel vedeţi, dar vedeţi-vă (de ale voastre)., vă plimbaţi(trei silabe), dar plimbaţi-vă(patru silabe). (Confer şi Văzutu-l-ai?) Dacă vorbitorii limbii române îl mai ţin minte pe –u din finalul participiilor latineşti şi străromâne, nu e deloc de mirare ca vorbitorii limbii române să ştie, să simtă că în pomi avem un i şi datorită flexiunii pereche codru-codri, dar mai ales codri-codrii. Aşadar, limba română rămâne cu diftongii ei mai departe şi cu acest pseudo i, un i mai ciudat, ca semn nu numai al pluralului, ci şi al nedeterminării: pom-pomul, pomi-pomii.

Trebuie subliniat acest detaliu – semn al nedeterminării, prea puţin luat în seamă în discuţiile despre statutul lui i din pomi. Un fonetician ca Grammont ar fi considerat că opoziţia fonetică pomi-pomii, adică opoziţia pseudo -i final / -i final plenison, sugerează destul de bine diferenţa în plan semantic, dintre nedeterminat şi determinat. În vreme ce opoziţia pom-pomi nu pare a fi în nici un fel legată de diferenţa de sens(gramatical) dintre cele două cuvinte: singular-plural, caracterul vag, din punct de vedere fonetic, al lui -i din pomi se potriveşte cu sensul gramatical exprimat prin absenţa articolului, prin nedeterminare. Subscriem aşadar la ipoteza imaginată de un imaginar Grammont!… O adăugăm ipotezelor de mai sus, cu care nu intră în contradicţie, ci le completează, toate ipotezele concurând, ca o suită de coincidenţe, pentru a produce(şi explica!) împreună originalitatea limbii române în acest punct extrem de important al morfologiei sale. Şi vom conchide că fonemul i în limba română cunoaşte trei variante poziţionale: i din codri sau pomilor, i din femei sau din iarnă şi i din pomi. Ultimul fiind unul din estemele limbii române, din «brandurile» noastre.

Nota bene: Prin expresia variante poziţionale avem în vedere nu numai contextul sintagmatic, ci şi contextul paradigmatic pe care se sprijină existenţa şi funcţionarea lui -i ca morfem atât al pluralului şi al nedeterminării nominale, cât şi al persoanei a II-a.

Ion Coja

Post scriptum : Cele de mai sus se sprijină pe ideea că în pronunţia iniţială urşi(două silabe, plural de la urs), vorbitorul are capacitatea de a sesiza caracterul redundant al lui -i final, consecinţă a trecerii lui s la ş, printr-o alternanţă totală. Că după ce a fost rostit sau auzit acest ş, atât Emiţătorul, cât şi Receptorul slăbesc atenţia şi grija cu care îl mai rostesc/aud pe -i final, devenit acesta oareşicât de prisos. Se naşte întrebarea (sau obiecţia) cu privire la durata, răstimpul dintre rostirea lui -ş- şi rostirea lui -i: are timp suficient vorbitorul ca să descopere sau să sesizeze caracterul redundant al lui -i? Eu însumi aş fi tentat să spun că răstimpul avut în vedere este prea scurt pentru ca vorbitorul să-şi facă atâtea socoteli în cap. Dar dacă totuşi nu spun asta este pentru că am avut norocul să trec cândva, nu demult, printr-o experienţă extrem de interesantă: treceam strada Academiei prin dreptul Teatrului Ţăndărică, iar din sens opus traversa o femeie cu un copilaş măricel în braţe. Când am ajuns de ne-am petrecut în mijlocul drumului, femeia a spus «Mai stăm cinci minute», adresându-se, desigur, copilului. Numai că eu mi-am dat seama de asta abia la sfârşitul enunţului, iar iniţial am avut impresia că mi se adresează mie. Primele cinci sunete rostite, m-a-i-s-t…, le-am decodat ca început al cuvîntului maistre, cu care aşadar femeia aceea am crezut că mi se adresează, apelativ care nu mi-e deloc pe plac, ceea ce m-a năpădit de întrebări: de ce mi se adresează astfel o necunoscută? Ce oare din înfăţişarea mea o făcea pe necunoscută să fie atât de familiară cu mine? Nu cumva sunt caraghios în părerea prea bună ce o am, în genere, despre mine, de vreme ce această femeie oarecare, iată, nu se arată prea impresionată de cum arăt îmbrăcat, cum sunt etc. Ţin bine minte că am avut un gând şi pentru Tudor Arghezi, care, într-un text celebru, plachetă sau fabulă, se supăra pe uşurinţa cu care i se spune «maestre» oricui, mâine-poimâine chiar şi măgarului său se va găsi cineva să-i zică maestre… Motiv pentru care per total m-am simţit şi eu aproape jignit de adresarea cu pricina, consolându-mă însă imediat cu ideea, cu evidenţa faptului că biata femeie în mod evident nu ştia cu cine stă de vorbă… Nu mă cunoştea şi nici nu m-a recunoscut, eu şi mai puţin o cunoşteam, deci s-ar putea să exagerez făcându-mi atâtea gânduri, n-am nici o vină, mi-am zis… Din fericire, cum spuneam, enunţul, rostit mai departe, a inclus succesiunea de foneme ă, m, ci, n, ci, m, i, n, u, t, eMai stăm cinci minute! Dar câte minute sau secunde s-au scurs între rostirea lui t şi a acelui ă izbăvitor din mai stăm? Cât ai clipi, este prea mult! Iar eu, în acel răgaz infinitesimal, am avut totuşi timp să mă gândesc, pe rând sau simultan?, la atâtea şi atâtea! E drept, a fost cu viteza gândului…

Sub efectul acestei întâmplări am curajul să propun ipoteza că vorbitorii limbii române au putut sesiza caracterul redundant al lui -i final în momentul când pluralul ursi începe să fie rostit urşi. Cu consecinţele prezentate mai sus. Aproape toate datorate psihologiei noastre ca fiinţe vorbitoare, mecanismelor mentale care ne guvernează comportamentul, inclusiv cel lingvistic.