Până în 1990 am ştiut cu toţii că România a fost singura ţară dintre cele intrate sub „cizma” hitleristă care nu a acceptat să participe la exterminarea evreilor, la programul nazist conceput ad hoc. Eu personal, în mai multe rânduri, am consemnat în cărţile şi articolele mele, inclusiv în câteva publicate în vechea „Flacăra”, cu mare satisfacţie am consemnat această dovadă stralucită de omenie. Acesta fiind şi adevărul bine cunoscut şi de evrei, aşa se explică faptul că până în 1990 niciun român nu a fost desemnat ca „drept al popoarelor”, nu pentru că nu au fost români care să-i ajute pe evrei, ci pentru ca românii care i-au ajutat pe evrei – unul dintre ei fiind şi tatăl meu, nu au făcut astfel dovada unui eroism deosebit, căci nu a existat un pericol de moarte sau de represalii din partea autorităţilor pentru românii care au întins evreilor mâna omeniei şi a bunului simţ. Singuri, românii din Ardealul de Nord – cum a fost cazul lui Raoul Şorban, se poate spune că şi-au pus viaţa în primejdie când i-au ajutat pe evreii intraţi sub autoritatea Budapestei.

După 1990, în debandada care s-a instaurat în România, a apărut şi teza că „Holocaustul a început în România” şi că „românii au asasinat câteva sute de mii de evrei”. Aşa am aflat că ţăranii români ucideau evrei pentru a le extrage sângele, căci sângele evreilor se dovedise a fi un excelent lubrifiant la diverse mecanisme casnice… Sau despre evreii care, pentru a supravieţui foametei la care i-au supus românii, au fost nevoiţi să mănânce cadavre sau fecale…(apud Cartea Neagră, scrisă de Matatias Carp, recent tradusă şi în Occident.)

Au apărut astfel două categorii de mărturii evreieşti. În prima categorie intră evreii care au consemnat poziţia excepţională a României în contextul Europei naziste, faptul că România s-a abţinut să participe la genocidul organizat de autorităţile naziste. Aici sunt mărturiile unor evrei dintre cei mai importanţi şi mai reprezentativi, ca Wilhelm Filderman – preşedintele Comunităţii Evreilor din România, Alexandru Safran – mare rabin al României, Mişu Benvenisti – lider sionist, A.L.Zissu, Nandor Gingold, Moshe Carmilly Weinberger, Marius Mircu, Siegfried Jaegendorf, Leone Blum, Marcel Bruhis, Nicolae Minei Grunberg, Oliver Lustig, Alexandru Graur şi alţii.

A doua categorie de mărturii sunt ale evreilor care susţin că românii au participat cu entuziasm la Holocaust, având pe conştiinţă viaţa a circa 270 000 de evrei. În fruntea acestor evrei se află, mai cunoscuţi, Elie Wiesel şi Ilya Ehrenbourg, a căror onorabilitate, după cum se ştie, este contestată de mulţi evrei dintre cei mai onorabili. Ceilalţi evrei, care susţin vinovăţia românilor, sunt şi ei de o calitate – sub toate aspectele, mult inferioară celor de pe „lista Filderman”. Bunăoară un Radu Ioanid, numărul unu pe „lista lui Wiesel”, a fost în stare să jure strâmb în justiţie pentru a dobândi o casă la care nu mai avea nici un drept: o vânduse statului român atunci când a plecat din Ţară. Sperjur de găinar, care ar fi trebuit să-l ducă dincolo de gratii. N-a ajuns în puşcărie, ci a fost numit director la Muzeul Holocaustului din Washington. Sperjur, în mai multe rânduri, s-a dovedit şi Elie Wiesel, pe care evreii serioşi l-au demascat cu mai multe minciuni şi potlogarii. Unele recent demascate! Nu insist!…

Eu, ca român interesat de prestaţia în istorie a poporului meu, a părinţilor mei, am avut aşadar de ales între aceste două opinii, între aceste două grupuri de evrei. Evident, orice alegere aş fi făcut, urma să devin adversarul opiniei unor evrei, a celorlalţi evrei! Am verificat, atât cât am putut, faptele şi dovezile invocate şi am ajuns în final la concluzia că este mult mai credibilă poziţia evreilor care consideră că românii, „atât cât le-a fost cu putinţă” (l-am citat pe W.Filderman), au evitat să participe la persecutarea evreilor, iar de un program de exterminare a evreilor nicicum nu poate fi vorba în România. Suferinţele şi abuzurile la care într-adevăr au fost supuşi evreii din România nu pot fi numite nici genocid şi nici holocaust! Au existat măsuri cu caracter antisemit, parte din ele au fost aplicate, dar asta nu a dus la moartea organizată, premeditată a unor evrei. Aceasta este poziţia mea şi sunt mulţi evreii care gândesc ca mine. Mai exact spus, eu gândesc ca ei!…

Se pune o problemă de principiu: se poate numi şi considera anti-semitism faptul că m-am alăturat unei categorii de evrei şi, în mod automat, m-am înscris împotriva opiniei celorlalţi evrei? Cum trebuia să aleg eu ca să nu fiu etichetat drept anti-semit, aşa cum am ajuns să fiu catalogat în final, drept anti-semit şi negaţionist al Holocaustului. Sau, mai exact pusă întrebarea: cine este mai reprezentativ pentru evreime, Alexandru Graur sau Lya Benjamin? Moshe Carmilly Weinberger, fost rabin al Clujului, sau Harry Culler, fost propagandist de partid, adică semănător de minciuni? Siegfried Jaegendorf, şeful unei importante comunităţi de evrei deportaţi în Transnistria, deci martor ocular al „Holocaustului din Transnistria” sau Jean Ancel, „prostul clasei”, remarcabil prin submediocritatea sa ca istoric, şi care, pus în faţa evidenţei, a inventat după 1990 povestea cu cei 170.000 de evrei din Ucraina ucişi de români?

În termeni exacţi, eu nu „am ales” varianta care îmi convenea dintre cele două, susţinute una de unii evrei, alta de alţi evrei. Am cercetat faptele şi documentele cu inima strânsă, nu cumva să se infirme teza omeniei româneşti, însă decis să mă supun evidenţei şi adevărului, chiar dacă în felul acesta ar fi fost să constat că neamul meu românesc a putut cădea în păcatul genocidului, mai greu decât oricare alt păcat. Mulţumesc bunului Dumnezeu că adevărul nu dezminte renumele de „popor blând” (l-am citat pe marele rabin Alexandru Şafran) al românilor, astfel că m-am adăugat la lista lui Filderman, onorat de vecinătatea cu Alexandru Graur & comp.

Am fost reclamat în justiţie ca antisemit, adică am fost reclamat că nu m-am înhăitat cu Wiesel sau Ioanid, ci m-am aliniat la opiniile şi poziţia lui Şafran şi Gingold. Anchetat conform legii, mi-a fost uşor să demonstrez două lucruri:

(1) EU NU NEG EXISTENŢA HOLOCAUSTULUI, EU NEG PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA HOLOCAUST, LA OMUCIDERI ÎN MASĂ.

(2) ÎN TOT CE AM SCRIS M-AM FOLOSIT NUMAI DE SURSE DE INFORMAŢIE EVREIEŞTI, DE AUTORI EVREI, ÎN PROPORŢIE DE 95%.

Astfel că acuzaţia a căzut, fără urmări în plan juridic.

Din păcate, eticheta de antisemit dispare greu, chiar şi atunci când este pusă fără niciun temei. Pentru o bună parte din mass media din România eu sunt un „negaţionist antisemit”, ceea ce nu mă afectează prea tare, în România fiind mare numărul celor care, ca şi mine, nu au niciun respect pentru onorabilitatea mass mediei. Dar mi s-a întâmplat deunăzi să am de pierdut de pe urma acestei etichete, iar pierderea pe care am suferit-o să nu fie propriu zis a mea, personală. Anume, povestea este următoarea:

România, contrar aşteptărilor, a cunoscut după 1990 o involuţie dramatică, sub toate aspectele. În momentul de faţă este în pragul dezastrului, al falimentului, al colapsului generalizat. Vinovaţii principali sunt clasa politică, politicienii corupţi care au pus monopol pe structurile de putere şi nu permit desfăşurarea democratică a competiţiei politice. În România s-a instaurat o veritabilă dictatură a câtorva partide, care, prin legi ad hoc elaborate, stopează accesul altor forţe politice la actul de decizie politică.

Un eveniment important pentru viaţa noastră politică, decisiv pentru viitorul României, va avea loc în luna noiembrie: alegerile prezidenţiale. Partidele politice parlamentare şi-au anunţat candidaţii, toţi nişte impostori, de o calitate morală şi profesională precară, sub-mediocră. Oricare dintre ei va ajunge preşedinte, rezultatul va fi acelaşi: România îşi va continua prăbuşirea, corupţia şi sărăcia vor creşte peste orice limite, imaginea României va deveni şi mai jenantă, penibilă…

Mă număr printre românii care nu pot accepta asemenea situaţie, de aceea m-am decis „să încerc marea cu degetul”, adică să candidez la alegerile din toamnă. Evident, cu şanse minime, fără niciun sprijin din partea mass mediei, a marilor oameni de afaceri etc. Dar candidez! Din disperare!…

Cu câteva zile în urmă, la propunerea unor români din America, un important partid din România a luat în calcul posibilitatea de a susţine candidatura mea. M-am pus la dispoziţia acestei initiaţive şi i-am sfătuit pe posibilii mei susţinători să viziteze site-ul meu, www.ioncoja.ro, pentru a mă cunoaşte mai bine. Din textele aflate pe acest site – majoritatea publicate, dumnealor au tras concluzia că prin poziţia mea, de român care contestă participarea României la holocaustul anti-evreiesc, imaginea dumnealor, ca partid curat, tolerant şi ataşat valorilor morale, ar avea de suferit…

Nu aş contesta această părere, dacă nu aş fi conştient de faptul că prin candidatura mea, sprijinită de un partid curat, împotriva unor candidaţi susţinuţi de mari partide mafiote, ar fi putut şi ar putea să se producă începutul sfârşitului pentru aceste partide, pentru situaţia disperată în care a ajuns România. Drept care, pentru prima oară, ţin să explic, să dau mură-n gură înţelesul textelor publicate de mine pe tema relaţiilor dintre români şi evrei, pentru a deduce în cunoştinţă de fapte cât sunt eu de antisemit!

Aşa cum am spus în mai multe rânduri, mai în glumă, mai în serios, calitatea intelectuală a evreilor rămaşi în România deseori m-a surprins şi m-a dezamăgit. Fac această afirmaţie în măsura în care eticheta de antisemit care mi-a fost aplicată denotă o lectură neatentă şi superficială. O lectură „neprofesionistă” a textelor mele, adică o înţelegere greşită a mesajului meu. În realitate, prin textele mele eu am făcut servicii importante evreilor din România. Din păcate, niciun evreu nu a fost în stare să-şi dea seama… N-a avut minte să priceapă esenţialul! Adică înţelesul acestor texte, al atitudinii mele!

Precizez însă că nu a fost în intenţia mea să le fac evreilor vreun serviciu anume. Eu nu am făcut decât să respect adevărul. Adevărul nu este antisemit, nu este nici pro-semit. Este adevăr şi punctum.

Aşadar, din respect pentru adevăr, am făcut următoarele constatări şi aprecieri referitoare la implicarea evreilor în viaţa şi istoria românilor:

(a) Printre români circulă ideea, convingerea că „comunismul a fost adus în Romania de evrei!” Dovada: în 1944 în Partidul Comunist din România evreii reprezentau cam 95% din efective…

Eu am propus, în 1991, alt calcul, mai corect: câţi dintre evreii din România erau membri ai Partidului Comunist? Raportând cei 1000 de evrei comunişti la cei 2000 000 (două milioane) de evrei, rezultă că mai puţin de 0,1% dintre evrei au fost comunişti înainte de august 1944! Aşadar, nu evreii au adus comunismul în România! (Ci felul cum s-a încheiat al 2-lea Război Mondial.)

(b) Tot evreii („iudeo-comunismul”!) sunt consideraţi vinovaţi de asasinarea a peste 500.000 de români în închisorile comuniste, în perioada 1944-1964. Eu sunt cel care, tot din respect pentru adevăr, am atras atenţia cu oarecare insistenţă că numărul românilor morţi în detenţie, ca deţinuţi politici, este mult mai mic. Că deci evreii bolşevici din România nu pot fi vinovaţi de asasinarea a sute de mii de români. În România nu au murit în detenţie mii şi sute de mii de deţinuţi politici. Concluzia mea:

Nici românii nu au ucis mii şi sute de mii de evrei pe timpul lui Ion Antonescu, nici evreii nu au ucis mii şi sute de mii de români în timpul comunismului.

Această concluzie, menită să uşureze contenciosul româno-evreiesc, s-ar fi cuvenit să aibă efecte dintre cele mai pozitive în relaţiile dintre mine şi liderii evrei din România. Concluzia mea, atât de convenabilă pentru evrei, a fost însă ignorată de liderii evrei în primul rând, dar şi de evrei, în general. Inclusiv de evreii plătiţi să monitorizeze pas cu pas antisemiţii ca mine! Nu a venit niciun evreu să-mi strângă mâna sau măcar o privire mai amicală să-mi arunce! (Fireşte, cu câteva excepţii…) Acest comportament îl înregistrez ca lipsă de rigoare intelectuală. Mai pe româneşte spus, îl numesc prostie! Nerozie! Boală veche, la fel de răspândită printre evrei ca şi printre români… Boală endemică! Pan-endemică după 1990!