 CD1.448 aprobate denitsoc@gmail.com 149.102.242.167
REVIZIONISM ÎN CRONOLOGIA ȘI GEOGRAFIA ISLAMICĂ „În ciuda eforturilor depuse de generații de arabi distinși, istoria arabilor dinaintea islamului rămâne exasperant de obscură”, a scris cercetătorul de la Harvard Barry Hoberman, redactor-șef al Biblical Archaeology.[1] Istoria timpurie a islamului se află într-o stare și cea mai proastă: o „școală revizionistă de studii islamice” zdrobește acum cronologia canonică, în timp ce alți savanți inconformanți numesc geografia islamică o „mușamalizare” abasidă. Cu toate acestea, se ridică noi dificultăți în acest proces. Scopul principal al acestui articol este de a introduce perspectiva lui Gunnar Heinsohn în dezbatere, cu aportul meu personal. Ipoteza heinsohniana Criza secolului al treilea, începută la sfârșitul dinastiei Severan în anii 230, coincide cu prăbușirea secolului al X-lea începând cu anii 930. Ca urmare a extinderii a 230 de ani în 930 de ani, evenimentele simultane care au avut loc în diferite părți ale lumii au fost secvențiate artificial, ducând în cele din urmă la împărțirea modernă a primului mileniu în trei blocuri de timp majore care trebuie resincronizate: Antichitatea imperială (circa 1-230), Antichitatea târzie (circa 300-640) și Evul Mediu timpuriu (circa 700-930). Aceasta explică de ce istoria manualelor este distribuită inegal, majoritatea evenimentelor cunoscute atribuite fiecărui bloc de timp fiind localizate într-una din cele trei zone geografice: pentru Antichitatea Imperială, știm multe despre Sud-Vestul Roman, dar puțin despre restul Europa; pentru Antichitatea târzie, știm multe despre sud-estul bizantin, dar puțin despre Roma și Europa de Vest; iar pentru Evul Mediu timpuriu, știm multe despre Nordul germano-slav, dar puțin despre Roma sau Constantinopol. Deoarece sunt captivi unei cronologii eronate, arheologii care săpă pentru artefacte din primul mileniu își dauează descoperirile în mod diferit, în funcție de locații, chiar și atunci când aceste descoperiri se află la aceeași adâncime stratigrafică și prezintă același progres tehnologic. Pentru a explica asemănările materialelor excavate presupuse separate de 300 sau 700 de ani, ei recurg la teorii ale „reviorării”, „imitării”, spoliei (material reciclat) sau, în totală disperare, „colecțiilor de artă”. De obicei, de exemplu, se spune că Carol cel Mare a construit în stil roman din secolul al II-lea, cu materiale reciclate din secolul al II-lea. De asemenea, se presupune că a reînviat latina clasică a Antichității Imperiale (secolele I-III), până la stilul caligrafic.[3] Contemporanitatea Antichității Imperiale și a Antichității Târzii înseamnă că începutul Romei Imperiale și întemeierea Constantinopolului sunt aproximativ contemporane; „o secvență geografică de la vest la est a fost transformată într-o secvență cronologică de la mai devreme la mai târziu.”[4] Cu toate acestea, Antichitatea târzie bizantină nu poate fi pur și simplu suprapusă antichității imperiale romane, deoarece este ea însăși cu aproximativ 120 de ani prea mult, conform Heinsohn. Segmentul bizantin de la ascensiunea lui Iustinian (527) până la moartea lui Heraclius (641) a fost în realitate mai scurt și se suprapune cu perioada lui Anastasius (491-518). „Știm că stratigrafiile datate din Antichitatea târzie (Dyrrachium, Alexandria etc.) lipsesc aproximativ 120 de ani de substanță arheologică. Astfel, perioada convențională a Antichității târzii din anii 290 până în anii 640 d.Hr. nu are 350, ci doar aproximativ 230 de ani cu straturi rezidențiale.”[5] Contemporanitatea Antichității Imperiale și a Evului Mediu timpuriu înseamnă că popoarele care locuiesc la nord de Dunăre și la est de Rin nu au ieșit brusc din primitivismul lor de pădure la 700 de ani după expansiunea Imperiului Roman. Sașii, de exemplu, au concurat cu romanii pentru cucerirea Marii Britanii încă de la începutul epocii imperiale. Astfel, semilegendarul Arthur din Camelot, menționat pentru prima dată ca dux bellorum în Historia Brittonum (datată 829) poate fi reunit cu alter-ego-ul său, Aththe of Camulodunum, liderul militar celtic în perioada lui Augustus.[6] „Carl cel Mare și Ludovic [Cuviosul] nu aparțin secolului al VIII-lea/IX, ci secolului al IX-lea/X-lea.”[7] Acest lucru este în concordanță cu apariția lui Carol cel Mare în Chansons de Geste la sfârșitul secolului al XI-lea. O sursă de confuzie este înmulțirea unui Charles în mai multi: Carolus Magnus este de fapt identic cu Carolus Simplex (898-929) și cu un alt Charles între ei.[8] „Din punct de vedere stratigrafic acești conducători franci aparțineau anilor 890-930 d.Hr. Faza lor din Evul Mediu timpuriu a fost paralelă cu perioada Severan (anii 190-230) a Antichității Imperiale, precum și cu deceniile dinastiei lui Justinian în Antichitatea târzie.”[9] Teoria lui Heinsohn, elaborată în zeci de articole web lungi, este o lucrare în desfășurare care lasă încă multe întrebări fără răspuns, dar rezolvă câteva probleme cruciale. Am introdus unele dintre aceste probleme în două articole înainte de „Cât a durat primul mileniu?” În „Cât de falsă este antichitatea romană?” Am plecat de la criticul lui Polydor Hochart la ideea comună că călugării creștini au copiat cu evlavie, de-a lungul Evului Mediu, literatura păgână din Antichitatea romană pe care umaniștii florentini au descoperit-o mai târziu în podurile mănăstirilor europene. Din incongruența unei astfel de noțiuni, Hochart a concluzionat că cea mai mare parte a acestei literaturi romane erau falsuri medievale târzii sau renascentiste. Dar cronologia scurtată a lui Heinsohn ne oferă o soluție mai bună: secolul al XI-lea, când majoritatea acestor texte au fost copiate ultima dată, a urmat îndeaproape Antichitatea imperială (= Evul Mediu timpuriu), când au fost compuse pentru prima dată. Cele șapte secole pe care se presupune că le-au petrecut monahii noștri benedictini copiendu-le iar și iar, sfidând datoria lor sfântă de a le arde sau de a le zgâria pentru a le face curate bune de scris din nou, nu au existat niciodată. În al doilea articol al meu, „Cât de falsă este istoria Bisericii?”, am susținut că istoria standard a Bisericii Romano-Catolice echivalează cu o autobiografie total contrafăcută, motivată parțial de rivalitatea Romei cu Constantinopolul. Este imposibil să reconstitui istoria reală a Bisericii înainte de secolul al XI-lea din izvoarele literare care au fost fabricate sau adulterate în scriptorium-urile ecleziastice. J.M. Wallace-Hadrill a scris despre viața Sfântului Benedict: „Fără nicio dovadă în susținere, o narațiune de acest gen nu ar putea conține aproape niciun adevăr istoric. O putem lua pe încredere sau nu, deoarece ne simțim înclinați. Savanții au fost în general dispuși să o accepte.”[10] Același lucru se poate spune despre figuri mai centrale precum Constantin cel Mare, a cărui viață și politici religioase sunt cunoscute aproape exclusiv de la Eusebiu, al cărui autor este extrem de controversat. Motivul pentru care savanții tind să ia socoteala lui Eusebiu la valoarea nominală este că, fără ea, pur și simplu nu ar putea scrie nimic despre Constantin.[11] Se poate spune că istoria Bisericii este părtinitoare până la punctul de inversare. De exemplu, un argument puternic a fost susținut cu mult timp în urmă de Walter Bauer că, spre deosebire de povestea propagată de Biserica biruitoare, ortodoxia a fost precedată, nu urmată, de marile erezii[12]. Ca urmare a falsificării de către Biserica Catolică a propriei istorii, a apariției acesteia ca fantomă a Imperiului Roman, papa preluând majoritatea prerogativelor împăratului — nu doar titlul de pontifex maximus, ci și proprietăți imperiale, publice, trezoreria și chiar afacerile militare — rămân în mare parte obscure pentru istorici.[13] Perspective interesante sunt oferite de savanți nonconformiști precum Joseph Atwill[14] sau Francesco Carotta, acesta din urmă teoretizând o probabilă diversiune a cultului lui Cezar.[15] În cronologia corectată stratigrafic (SC) a lui Heinsohn, tranziția a avut loc în secolul al XI-lea, în timpul Reformei Gregoriene, „Prima Revoluție Europeană”, așa cum o numește Robert I. Moore.[16] Este doar un secol, nu opt secole, după sfârșitul dinastiei Severan. Așa se explică multe anacronisme ciudate din istoria ecleziastică, precum adoptarea oficială a Crezului de la Niceea în 1014, la șapte secole după Conciliul care l-a produs (325), sau standardizarea în secolul al XIII-lea a versiunii latine vulgate a Bibliei comandată pentru Sfântul Ieronim de Papa Damasus I (366-384). Acest lucru explică, de asemenea, de ce arhitectura creștină și stilurile decorative din secolele al XI-lea și al XII-lea sunt greu de distins de cele din secolul al IV-lea, ceea ce i-a determinat pe cercetători să vorbească despre „o renaștere paleo-creștină la Roma la începutul secolului al XII-lea”.[17] ] Pentru a înțelege convertirea Romei la cultul unui Mesia galilean, fundalul împăraților Severeni este un indiciu important. Fondatorul dinastiei, Septimius Severus, se căsătorise în Siria cu fiica unui preot al zeului Elagabal adorat în Emesa (Homs de astăzi în Siria). Soția sa, Julia Domna, a jucat un rol activ în imperiu, mai ales când fiul lor, Caracalla, a devenit împărat în 211, la vârsta de 13 ani. După moartea ei, sora ei mai mică, Iulia Maesa, a fost trimisă înapoi în Fenicia, de unde a plănuit să-l așeze pe tron pe nepotul ei Elagabalus, care a slujit încă din tinerețe ca preot principal al Elagabal. Dominația siriană a fost continuată de domnia de treisprezece ani a lui Alexandru Sever, cu care dinastia s-a încheiat în 235. Această perioadă este acoperită de istoricul Herodian al Siriei, probabil un membru al grupului literar orientat spre est al Iuliei Domna, precum Philostratus care a scris pentru ea “Viața lui Apollonius din Tyana”. Informațiile lui Herodian despre zeul Elagabal (latinizarea arabului Ilah Al-Gabal, „Zeul muntelui”) sunt destul de interesante: Nicio statuie făcută de om cu asemănarea zeului nu stă în acest templu, ca în templele grecești și romane. Templul conține, totuși, o piatră neagră uriașă cu un capăt ascuțit și o bază rotundă în formă de con. Fenicienii susțin solemn că această piatră a coborât de la Zeus”. (Cartea 5, capitolul 3) O piatră neagră venerată în Siria în secolul al III-lea oferă o tranziție adecvată pentru subiectul principal al acestui articol: soluția lui Gunnar Heinsohn la problemele cu care se confruntă istoricii Arabiei și Islamului. Heinsohn despre Arabia și Islam În timpul Antichității Imperiale, arabii nabatei dominau comerțul la distanță lungă. Orașul lor, Petra, a fost un centru major de comerț cu mătase, mirodenii și alte mărfuri pe rutele caravanelor care legau China, India și sudul Arabiei de Egipt, Siria, Grecia și Roma. În anul 106 d.Hr., Regatul Nabatean a fost anexat oficial la Imperiul Roman de către Traian (al cărui tată fusese guvernator al Siriei) și a devenit provincia Arabiei Petraea. Hadrian a vizitat Petra în jurul anului 130 d.Hr. și ia dat numele de Hadriane Petra Metropolis, imprimată pe monedele sale. Petra și-a atins înflorirea urbană în perioada Severan (190-230 d.Hr.).[18] Se presupune că arabii au căzut din civilizație după Hadrian și au apărut din nou în ea doar sub Islam, cu un progres științific de neînțeles. Primitivismul extrem în care se presupune că s-au bătut arabii pre-islamici, fără scris și fără bani ai lor, „stă în contrast puternic cu arabii islamici care prosperă din secolul al VIII-lea, [ale căror] monede nu se găsesc doar în Polonia, dar din Norvegia până în India și nu numai, într-un moment în care restul lumii cunoscute încerca să iasă din întunericul Evului Mediu timpuriu.”[20] Mai mult, monedele arabe datau din secolele VIII și IX. se găsesc în aceleași straturi ca și monedele romane imperiale. „Descoperirile monedelor din Raqqa, de exemplu, care aparțin stratigrafic Evului Mediu timpuriu (secolele VIII-X), conțin și monede imperiale romane din Antichitatea Imperială (secolele I-III) și Antichitatea târzie (secolele IV-VII).” [21] „Astfel, avem o teză impresionantă din secolul al VII-lea. Monedele arabe adunate împreună cu cele din secolul al VII-lea, cu monede romane de dinainte de secolul al VII-lea mdin vremea romanilor. Dar nu avem înainte de secolul al VII-lea. Monede arabe din secolele alianței lor strânse cu Roma în secolul al VII-lea”[22] Primele monede islamice omeiade, emise în Ierusalim, „continuă presupus cu 700 de ani mai devreme monede nabateene.”[23] Adesea afișând menore evreiești cu litere arabă, ele diferă foarte puțin de monedele evreiești datate cu șapte secole mai devreme; avem de-a face aici cu o evoluție „care necesită doar ani sau decenii, dar nu șapte secole”.[24] Arhitectura ridică probleme similare. Arheologii nu au cum să deosebească clădirile romane și bizanțiale de clădirile omeiade, deoarece in „sec. VIII-X. Omeyazii au construit cu tehnologie dn secolul al II-lea” și a urmat modele romane.[25] „Cum au putut omeyazii din secolul al VIII-lea. AD imita perfect stilurile elenistice târzii”, se întreabă Heinsohn, „când nu mai erau specialiști care să le învețe abilități atât de sofisticate?”[26] Mai mult, „construcțiile omeiade au fost construite chiar deasupra structurilor elenistice târzii din secolul I. BCE/CE.”[27] Un exemplu este „a doua cea mai faimoasă clădire omeiadă, moscheea lor din Damasc. Structura octogonală a așa-numitului Dom al Trezoreriei stă pe coloane romane perfecte din secolul I/II. Se presupune că ar fi spolia, dar nu se cunosc clădiri distruse/spoliate din care ar fi putut fi luate materiale. Și mai derutante sunt coloanele monolitice enorme din interiorul clădirii din sec. VIII/IX. d.Hr., care aparțin și secolului I/II. Nimeni nu știe structura masivă care ar fi trebuit demolată pentru a le obține.”[28] Citate Heinsohn din “The David Collection: Islamic Art / Glass”, 2014: Am inclus în articolul „Cât a durat primul mileniu?” una dintre ilustrațiile lui Heinsohn ale bolurilor de sticlă millefiori identice atribuite romanilor din secolele I-II și, respectiv, abbasizilor din secolele VIII-IX. Iată o altă comparație uluitoare:[30] Heinsohn concluzionează că „cultura omeyazilor este la fel de romană ca și cultura francilor medievali timpurii. Arhitectura lor din secolele IX/X este o continuare directă a secolului al II-lea. AVIZ: Cei 700 de ani între ele nu există în realitate.”[31] „Arabii nu au mers în ignoranță fără monedă și scris timp de aproximativ 700 de ani. Acei 700 de ani reprezintă secole-fantomă. Astfel, nu este adevărat că arabii au fost înapoiați în comparație cu vecinii lor imediati romani și greci care, destul de interesant, nu sunt înregistrați pentru că au susținut vreodată vreo înapoiere arabă. . . . califii datați acum din anii 690 până în anii 930 sunt de fapt califii din perioada de la Augustus până la anii 230.”[32] Acest lucru explică de ce arheologii sunt adesea nedumeriți de stratigrafie. De exemplu, “Haaretz” a raportat că în timpul unei săpături în Tiberiade, arheologul Moshe Hartal „a observat un fenomen misterios: alături de un strat de pământ din vremea erei omeiade (638-750) și la aceeași adâncime, arheologii au găsit un strat. de pământ din epoca romană antică (37 î.e.n.-132). „Am întâlnit o situație pentru care nu aveam nicio explicație – două straturi de pământ aflate unul lângă altul, aflate la distanță de sute de ani”, spune Hartal. „Am fost pur și simplu uluit.”[33] Heinsohn susține că omeyazii din Evul Mediu timpuriu nu sunt doar identici cu nabateenii din Antichitatea imperială, dar sunt, de asemenea, documentați în blocul de timp intermediar al Antichității târzii sub numele de Ghassanids. „Nabateenii și Omeiazii nu numai că împărtășeau aceeași artă, aceeași metropolă Damasc și aceeași stratigrafie, ci și un teritoriu comun care a găzduit încă o altă etnie arabă faimoasă care deținea și Damascul: Ghasanizii. Ei au servit ca aliați creștini ai bizantinilor în timpul Antichității Târzii (secolele III/IV-VI d.Hr.). Cu toate acestea, ei erau deja activi în timpul Antichității Imperiale (secolele I-III d.Hr.). Diodor Siculus (90-30 î.Hr.) i-a cunoscut drept Gasandoi, Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) ca Casani și Claudius Ptolemeu (100-170 d.Hr.) ca Kassanitai.”[34] În perioada bizantină, califii Ghassanizi aveau „aceeași reputație de monoteism antitrinitar ca și califii abbazizi datati acum din secolele VIII/IX.”[35] Ei, la fel ca arabii islamici, au păstrat unele obiceiuri beduine, cum ar fi poligamia.[36] Școala Revizionistă de Studii Islamice În calitate de parte victorioasă în conflictul cu omeiazii, abasizii au avut un mare interes în legitimarea guvernării lor și au luat măsuri radicale pentru a distruge sursele care contraziceau narațiunea lor. Coranul a atins stadiul final sub abbazidi și copiile care reflectau etapele anterioare s-au pierdut pentru totdeauna. Un alt aspect binecunoscut al islamului timpuriu este fundalul său evreiesc, cel mai bine ilustrat de cele 135 de mențiuni ale lui Avraam (Ibrahim) în Coran, chiar înainte de Iosif, David, Iona și Solomon. Sure întregi (capitole coranice) sunt dedicate legendelor biblice. „Islamul s-a dezvoltat pe fundalul unei Arabii puternic sub influența iudaismului”, afirmă Gordon Newby în respectata sa “History of the Jews of Arabia” (1988).[37] Influența creștină asupra formării islamului este, de asemenea, evidentă. Pe lângă numeroasele referințe coranice la Isus, biografia canonică a lui Mahomed menționează creștinii evrei cunoscuți ca „nazareeni” sau „nazorieni”, credincioși în Hristos care au rămas credincioși Torei lui Moise. Trăind în principal în Siria și vorbind dialecte arameene, ei s-au opus hristologiei trinitare și au considerat îndumnezeirea lui Hristos ca pe o deviantă păgână. Günter Lüling a susținut că „părți considerabile din textul Coranului însuși erau imnuri strofice creștine pre-islamice” și că adversarii mecani ai lui Mahomed, „mushrikun” („asociatorii”) nu erau păgâni politeiști, așa cum se presupunea anterior, ci creștini trinitari.[38] Cercetările lui John Wansbrough asupra manuscriselor islamice timpurii, inclusiv analiza utilizării repetate a imaginilor monoteiste iudeo-creștine în Coran, l-au condus la concluzia că islamul s-a născut dintr-o mutație în ceea ce a fost inițial o sectă iudeo-creștină care s-a răspândit în teritoriile arabe, dar priveau înapoi spre Ierusalim. În 1977, studenta lui Wansbrough, Patricia Crone, a scris împreună cu Michael Cook o carte intitulată Hagarism: The Making of the Islamic World, care urmărește originea islamului într-o încercare a evreilor exilați de a recupera Ierusalimul din care fuseseră expulzați în anii 70 și atribuind pentru ismaeliți o parte din promisiunea lui Dumnezeu față de Avraam.[39] Din această perspectivă, pauza de șapte secole dintre cele două episoade este destul de extraordinară. Cronologia scurtată a lui Heinsohn restabilește continuitatea. Potrivit acestuia, evreii mesianici care au fost alungați de Titus din Ierusalim nu au așteptat 30 de generații în stare de comă, înainte de a se trezi brusc cu fervoare reînnoită și cu planuri de recucerire a orașului lor pierdut. Concură lingvistica și filologia. În 2000, un savant siriac folosind pseudonimul Christoph Luxenberg a publicat Lectura siro-aramaică a Coranului, arătând că Coranul a apărut într-o regiune din punct de vedere lingvistic siro-aramaic, mai degrabă decât arabă. Și conform lui Gerd-Rüdiger Puin, aproximativ douăzeci la sută din cele 6000 de versete coranice sunt scrise inițial în aramaică din secolul I/2 d.Hr.[40] Deci, pe de o parte, studiile recente au împins redactarea finală a Coranului înainte în secolul al IX-lea, în timp ce, pe de altă parte, se arată că Coranul are rădăcini în literatura și liturgia siriacă din secolul I și al II-lea. Acea enigmă găsește o soluție în cronologia SC a lui Heinsohn, care avansează în secolul al II-lea al cronologiei standard imediat înainte de secolul al IX-lea. Ceea ce s-a transformat mai târziu în noua religie a islamului pare să fi fost inițial o mișcare mesianică de revendicare a Ierusalimului, nu la șapte secole după expulzarea evreilor de către romani, ci doar câteva decenii mai târziu. Revizionismul geografic al lui Dan Gibson Identificarea „Bakkah”, casa tribului Quraych al lui Muhammad conform Coranului, cu situl „Mecca” din Arabia Saudită (cele două nume sunt extrem de apropiate în scrierea arabă) nu prea corespunde. În “Meccan Trade and The Rise of Islam” (1987), Patricia Crone a arătat că ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Mecca nu era nici un important centru comercial, nici o destinație de pelerinaj pe vremea lui Muhammad și că starea sa sterilă nu se potrivește deloc cu Coranul,din descrierea lui Bakkah ca un oraș fertil cu câmpuri, iarbă și chiar grădini. Mai mult, Mecca nu a avut niciodată ziduri ale orașului, în timp ce Bakkah este descrisă ca un oraș fortificat. În 2011, o carte a lui Dan Gibson intitulată Geografia coranică a expus teoria revoluționară conform căreia puternica capitală nabateană Petra se potrivește descrierii coranice despre Bakkah, precum și multe povești din istoria islamică timpurie, în timp ce Mecca nu.[41] În 2017, Gibson a adăugat la argumentul său cu Qibla islamică timpurie, unde arată că Qibla (direcția rugăciunii) din moscheile Omayyade era Petra, nu Mecca. Qibla a fost schimbată în timpul celui de-al doilea război civil islamic de către Abd Allah Ibn al-Zubayr, liderul unui califat dizident care s-a refugiat la Mecca în 683. Al-Zubayr a fost cel care a mutat Piatra Neagră de la Petra și a construit pentru ea o nouă Kaaba în Mecca. Timp de un secol după aceea, islamul a fost împărțit între tradiționaliștii omeyazi care au continuat să-și construiască moscheile cu fața spre Petra și reformatorii abbazidi care și-au construit moscheile cu fața spre Mecca. Cu toate acestea, după cutremurul care a devastat sistemele de apă ale Petrei în 713, Petra a fost abandonată și a dispărut încet din memorie. Când abasizii i-au înlocuit pe omeiazii din Orient în 750, Petra și Mecca au fost fuzionate în istoriografia canonică și a fost stabilită o locație arabă pentru alte locații coranice, cum ar fi Yathrib (Medina) și Khaybar, unde Muhammad s-a ocupat de comunitățile evreiești. Argumentele lui Gibson sunt prezentate în filmul documentar regizat de David Taylor, „The Sacred City: Discovering the Real Birthplace of Islam” (2016). Nabateenii fuseseră aliați ai Macabeilor în timpul luptei lor împotriva monarhilor seleucizi. Dar au existat dezbinări interne între ei, la fel ca printre iudei. Iar rivalitatea ulterioară a regilor nabatei cu dinastia Hasmonean a devenit un factor în tulburările care au determinat intervenția lui Pompei. O armată romană a asediat Petra, după care regele nabatean Aretas al III-lea a plătit un tribut, primind în schimb recunoașterea oficială de către Republica Romană. Deși Petra a devenit un oraș roman elenizat, cu siguranță a adăpostit și arabi anti-romani și o comunitate evreiască fierbinte cu așteptări mesianice. Revizionismul geografic al lui Gibson se potrivește, de asemenea, cu revizionismul cronologic al lui Heinsohn, deoarece ambii îi identifică pe arabii care au preluat Ierusalimul în secolele VIII-IX cu conducătorii de la Petra și Damasc. Potrivit lui Heinsohn, cucerirea romană a Ierusalimului în antichitatea imperială și cucerirea iudeo-arabă a Ierusalimului în Evul Mediu timpuriu aparțin aceleiași perioade ample. Să aruncăm o privire mai atentă la dovezile din Ierusalim. Arheologia la Ierusalim În Aelia Capitolina–Ierusalim în perioada romană, în lumina cercetărilor arheologice (Brill, 2020), Shlomit Weksler-Bdolah insistă asupra acestei probleme: „În mod surprinzător, în ciuda duratei lungi a prezenței militare în Ierusalim. . . nicio rămășiță arheologică nu a fost atribuită cu siguranță taberei militare și locul său nu a fost încă identificat.” „Nu se poate subestima dificultatea cauzată de absența unor dovezi de necontestat despre tabăra armatei romane din Ierusalim. . . . În acest stadiu, nu există o soluție acceptabilă la problema „lipsei rămășițelor””[42] Pe de altă parte, arheologii și lumea întreagă știu unde se afla cândva templul irodian pe care trupele lui Titus l-au ars, pentru că zidurile „Muntelui Templului” sunt încă în picioare. În mod ciudat, acest „Muntele Templului” cu vedere la oraș are dimensiunile standard ale unui fort roman. Soluția este evidentă: esplanada pe care musulmanii o numesc Complexul Al-Aqsa a fost inițial fortul roman, construit mai întâi de Irod în onoarea lui Antonie (Fortul Antonia), apoi folosit de Legiunea a X-a. A fost stabilit în mod arbitrar ca locația Templului de către primii cruciați în secolul al XI-lea, iar această atribuire greșită a devenit atât de înrădăcinată încât nimeni nu a îndrăznit să o pună la îndoială. Când întrebarea a fost ridicată în sfârșit cu câteva decenii în urmă, a fost tăcută de instituția academică israeliană și ar fi rămas un secret bine păstrat dacă nu ar fi fost Ernest L. Martin, care după ce a lucrat timp de cinci ani cu arheologul Benjamin Mazar, și-a publicat viziune neortodoxă în 1994 (citiți acest rezumat în Arheologia populară). După cum scria Gregory Wesley Buchanan în Raportul de la Washington privind afacerile din Orientul Mijlociu în 2011, „Deși nu a fost publicat pe scară largă, se știe cu siguranță de mai bine de 40 de ani că locul bine fortificat de 45 de acri, care a fost numit în mod eronat. „Muntele Templului” a fost cu adevărat fortăreața romană – Antonia – pe care a construit-o Irod.”[43] Argumentul, bazat pe surse literare și dovezi arheologice, este prezentat în mod convingător de Bob Cornuke în acest film de 30 de minute.[44] Desenul lui Ernest L. Martin despre Fort Antonia și locul probabil al Templului Primele șapte straturi vizibile, cuprinzând blocuri de piatră foarte mari, sunt din perioada erodiană. Cele patru rânduri de pietre de dimensiuni medii de deasupra lor au fost adăugate în perioada omeiadă, în timp ce pietrele mici ale cursurilor superioare sunt de o dată mai recentă, în special din perioada otomană. 700 de ani separă într-adevăr cursurile iroddiene de cursurile omeiade? Heinsohn pune la îndoială această presupunere, apărata de arhitectul arheologic Leen Ritmeyer și alții: „Deși Ritmeyer știe că omeiazii au construit direct pe ruinele Ierusalimului din anul 70 d.Hr., el crede că au așteptat de peste 600 de ani să facă acest lucru. De aceea se spune că Muntele Templului a rămas gol (‘abandonat’) până în secolul al VII-lea.”[45] Zidul de Vest nu este singura dovadă a unei continuități directe între arhitectura romano-erodiană și arhitectura omayyadă din Ierusalim. Arheologul Orit Peleg-Barkat notează că „constructorii omeyazi au folosit fragmentele de decorațiuni arhitecturale erodiene ca materiale de construcție.”[46] Potrivit lui Heinsohn, „nu există nicio serie de straturi de așezări oriunde în Ierusalim care ar fi necesare pentru a justifica secolele. între Antichitatea Imperială și Evul Mediu timpuriu al Omeyazilor. Deci, din punct de vedere pur stratigrafic, omeiazii au trăit, cel puțin din anul 70 d.Hr., alături de ceea ce se numește Ierusalimul Antichității Imperiale (sec. I-III d.Hr.)”[47] Acest lucru explică de ce omeiazii au numit de fapt Ierusalimul Iliya, așa cum atestă monedele, sigiliile și reperele lor. Aceasta este o formă arabă a numelui pe care Hadrian i-a dat orașului în anii 130 (Aelia Capitolina). Cunoștințele noastre despre evenimentele din această perioadă sunt prea fragmentare și distorsionate de propaganda religioasă pentru a le reconstrui cu orice precizie. Ceea ce pare destul de sigur, însă, este că Ierusalimul, ca și restul Siriei, a fost în mare parte locuit de arabi. Se spune că legiunile romane care au luptat pentru Roma în anii 60, s-au stabilit în zonă, dar după Flavius Josephus acești soldați au fost recrutați mai ales în Siria, „dintre regii din acel cartier” (Războaiele evreiești, cartea a III-a, capitolul 1). Prin urmare, scrie Heinsohn, „soldații arabi nabateieni, nu bărbați din Italia, au cucerit Ierusalimul pentru Titus în anul 70 d.Hr.”. Construcția noului oraș al lui Hadrian, Aelia Capitolina, în anii 130, a fost, de asemenea, opera arabilor, care erau maeștri constructori (cu arhitecți renumiți precum Apolodor din Damasc).[49] Înseamnă asta că subjugarea romană a Ierusalimului cu mercenari arabi la sfârșitul anilor 60 este identică cu cucerirea musulmană a Ierusalimului 700 de ani mai târziu? Nu. Mai degrabă, cucerirea arabă a fost o reacție la cucerirea romană, așa cum sugerează cercetătorii revizioniști – deși nu a reușit să explice întârzierea de 600 de ani. Cu toate acestea, este important să rețineți că arabii au trăit în Ierusalim înainte de a veni să-l conducă sub steagul islamului. Și nu există niciun motiv să presupunem că alianțele arabe erau uniforme și stabile. În funcție de circumstanțe, ei puteau lupta fie pentru, fie împotriva romanilor, fie cu sau împotriva evreilor. Erau într-adevăr iudei.”[50] Biblia insistă asupra înrudirii lor cu triburile și națiunile arabe precum moabiții, edomiții, madianiții, amaleciții și ismaeliții – toți descendenții lui Avraam.[51] Potrivit lui David Samuel Margoliouth, ebraica veche este un dialect arab și chiar și numele lui Yahweh este arab (Relații între arabi și israeliți înainte de apariția islamului, 1921).[52] În plus, Exodul 2-3 face ca cucerirea Canaanului de către evrei să provină din țara Madian, care corespunde aproximativ cu patria nabateenilor. Moise a fost ginerele unui preot madianit (kohen) și l-a întâlnit pe Domnul în Madian.[53] Desigur, Moise este datat în mod tradițional cu două milenii înainte de Mahomed. Dar povestea Exodului, așa cum o spunem, poate data de fapt din perioada Hasmoneană, așa cum tind acum să presupună unii bibliști „minimaliști”.[54] Cucerirea islamică pare într-adevăr o refacere a cuceririi mozaice din aceeași regiune și ambele pot fi separate de doar câteva secole; este întotdeauna despre nomazii arabi care râvnesc Semiluna Fertilă. În orice caz, în anii de formare ai islamului, arabii și evreii erau omogeni din punct de vedere etnic. Numai atunci când și-a afirmat autonomia Islamul a lărgit în mod conștient decalajul dintre evrei și arabi: acest lucru este ilustrat de schimbarea direcției rugăciunii de la Ierusalim în timpul lui Muhammad și a califilor Rashidun, la Petra sub omeiazi, la Mecca sub abbazid. Islamul și creștinismul Comprimarea primului mileniu în aproximativ 300 de ani nu este doar compatibilă cu faptele de bază ale istoriei religioase, dar are mai mult sens pentru ele. Portretul preotului libian Arie (detaliu al unei icoane bizantine) Pe de altă parte, nu există nicio înregistrare scrisă contemporană a cuceririi islamice a Spaniei, ceea ce a determinat unii autori spanioli să susțină că nu s-a întâmplat niciodată – ca o campanie militară.[58] Și din nou aici se observă lucruri ciudate. Ewa Weiling-Feldthusen notează că există în lunga istorie a gnosticismului o „veriga lipsă”, care provoacă „discuții și controverse nesfârșite între savanți” despre „problema modului de a umple golul temporal dintre apariția maniheismului (aplicație). . al treilea- al VI-lea secol) și paulicianismul (aprox. secolul al IX-lea) în partea europeană a Bizanțului.”[59] Gnosticismul a fost cel mai serios competitor al catolicismului în primele trei secole d.Hr., dar a supraviețuit încă șapte secole în ciuda faptului că Biserica Catolică devenise atotputernică în secolul al IV-lea. Mișcările gnostice, care acoperă un mileniu în cronologia standard – de la prima compilație a lui Marcion a epistolelor lui Pavel, până la zdrobirea moștenitorilor bogomililor în sudul Franței – apar ca valuri diferite ale aceleiași mișcări. Heinsohn a remarcat că paulicienii, a căror fortăreață inițială era aproape de Tars, aveau ca conducător spiritual pe un om care se numea Silvanus, nume cunoscut și ca tovarășul de călătorie al lui Pavel.[60] Numele lor arab, „Subbas”, înseamnă „Scăldatori” sau „Baptiști”. Ei pot fi afiliați Elschasaits, mișcarea heterodoxă iudeo-creștină în care Mani a crescut (maniheismul era încă foarte influent în Bagdad în timpul primelor patru secole de islam).[61] Sabeii sunt, de asemenea, recunoscuți în general ca fiind identici cu mandaienii (din manda, echivalentul aramaic al gnozei grecești), care până în 2003 au fost limitați într-o comunitate de treisprezece mii de oameni din sudul Irakului. Cărțile lor sacre sunt scrise într-un dialect aramaic care seamănă mult cu aramaica folosită cândva în Palestina, iar scrierea lor este apropiată de cea nabateană. Deși trăiesc în Irak și se boteză în Eufrat, scripturile lor se referă la Ierusalim și râul Iordan, atestând că au venit de acolo, poate în timpul războaielor iudeo-romane. Pentru că ei se numesc Nazoraia și îl cinstesc pe Ioan Botezătorul, misionarii călători care i-au întâlnit pentru prima dată în 1652 i-au numit „creștinii Sfântului Ioan”. Dar, după cum explică B. R. S. Mead în studiul ei cu autoritate, scripturile lor sfinte îl arată pe Ioan blestemându-l pe Isus, numindu-l un fals profet diavolesc. Acum se presupune că mandaienii descind din discipolii lui Ioan Botezătorul, pe care Evangheliile îi înfățișează drept concurenți ai discipolilor lui Isus.[62] Supraviețuirea sectei lui Ioan Botezătorul timp de atâtea secole este una dintre cele mai interesante ghicitori din istoria religiilor și are mai mult sens în cadrul scurtei cronologie a lui Heinsohn. Istoria diferitelor ramuri ale iudaismului heterodox este încă plină de enigme și, fără îndoială, unele dintre ele pot găsi o soluție în paradigma heinsohniană care face nașterea creștinismului în Antichitatea Imperială, a maniheismului în Antichitatea târzie și a islamului la începutul anului de Ev Mediu, aproximativ contemporan. Dar, așa cum am spus, există încă sute de întrebări care așteaptă un răspuns plauzibil și sunt necesare mai multe cercetări înainte ca o schimbare de paradigmă în cronologia globală să poată începe să zguduie instituția academică înrădăcinată. Note Sursa: https://www.unz.com/article/revision-in-islamic-chronology-and-geography Traducerea: CD |
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Galileea „Ținutul neamurilor”, adică al necredincioșilor – Isaia, 9,1. Galilaea, este ținutul din nordul Israelului, divizat în Galileea Superioară (Ha-Galil Ha-Elion), Galileea Inferioară (Ha-Galil Ha-Tahton) și Galileea de Vest (Ha-Galil Ha-maaravi). Galileea a fost locuită încă din epoca pietrei. În paleolitic a sălășluit aici Omul din Galileea, ale cărui oseminte au fost găsite în peștera din Nahal Amud. Vârsta lor a fost apreciată ca fiind de cel puțin 140.000 ani. Și în alte locuri din Galileea s-au descoperit urmele unor așezări din perioade preistorice: în Valea Hula, lângă izvoarele Einan, în peștera Kaftza de lângă Nazaret, locuită în urmă cu peste 100.000 ani. Vestigiile unor așezări omenești din epoca pietrei au fost găsite și pe Nahal Batzat, de asemenea în cariera Evron, unde a existat o așezare din paleoliticul mijlociu. Mai târziu, în neolitic au ființat în regiune, inclusiv la Ein Gev, așezări ale Culturii Natufiene din anii 12.800-10.200 î.Hr. În vremea noastră sunt cunoscute în munții Galileei 22 de așezări calcolitice. În ele s-au descoperit obiecte de ceramică caracteristice regiunii alături de elemente tipice pentru epoca cronologică. Există diferențe între așezările umane preistorice găsite în Galileea Superioară și cele din Galileea Inferioară, unde de pildă, ele nu erau plasate în preajma bazinelor de apă. Epoca bronzului s-a însoțit în Galileea de începutul urbanizării. Potrivit tradiției biblice a evreilor, numele de Galil, adică Galileea, a fost dat de evreii sau israeliții antici. Regiunea corespundea cu patrimoniul teritorial al triburilor Naftali și Asher, precum și Dan. În cele din urmă tribul Dan a fost însă dispersat prin țară, având un reazăm teritorial în primul rând în centrul țării.
GALII: https://coggle.it/diagram/X9HXRUvpCEZEbJ4u/t/galii-faceau-parte-din-familia-celtilor-in-europa-de-vest Lingvistul Patrizia De Bernardo Stempel a sugerat că aceasta înseamnă „mare.“ Cuvântul propriu-zis celtic provine din celtic comun * kel-to („luptător, războinic”) în sine derivând din * kellāko- („luptă, război”), în timp ce galate și gallus provin din celtic comun * galatis („puternic, puternic ”) În sine derivând din * gal-n („ a fi capabil, puternic.Numele AD tribale Gallaeci , și grecescul Γαλάται ( Galatai , latinizat Galatae vezi regiunea Galatiei din Anatolia ) au fost probabil aceeași origine. În Comentariile
sale despre războaiele galice , Cezar subestimează numărul de locuitori, exagerând în același timp numărul de războinici. Potrivit scrierilor sale, savanții din trecut au estimat la cinci sau șase milioane numărul locuitorilor unei Galii, cu aproape 100.000 km 2 mai mult decât Franța actuală. Unii specialiști cred că Celtica Gallica a fost populată de aproximativ zece milioane de suflete, dar Ferdinand Lot , luând ca bază spațiul cultivat și făcând comparații cu cifrele obținute în Evul Mediu, propune numărul de douăzeci de milioane de locuitori (aproximativ ca multe ca în timpul domniei lui Ludovic AL XIV – LEA ). Galia a fost locul, cu mult înainte de cucerire, a unei urbanizări în plină expansiune, așa cum se arată, de exemplu, în săpăturile oppida din Corent sau din Bibracte și ale unui comerț pe scară largă, așa cum au descoperit numeroasele zăcăminte de amfore de vin italic în contextul sanctuarelor. În cele din urmă, societatea gală, a cărei structură a variat în timp, a părut foarte complexă și ierarhizată în ajunul cuceririi și a dezvăluit o tripartiție funcțională care poate fi interpretată ca o moștenire indo-europeană. Instituțiile sunt similare cu cele ale grecilor și romanilor: o adunare a poporului, un senat și magistrați puse sub autoritatea unui vergobret . În general, femeile ocupă un loc mai mare decât omologii lor din lumea meditera-neană. Într-adevăr, ei puteau participa la judecăți, deliberau în treburile statului și erau instruițiîn arta vindecării.
NOTA personala : Privind cu atentie cele doua harti care arata imperiul roman inainte si dupa cucerirea galilor, si ambele comparate cu harta Europei de astazi, se poate observa ca in Dacia lui Burebista care era mult mai mare decat Romania de astazi, si nu-i avea ca vecini pe ungurii khazari de care romanii nu auzisera, traiau si gali. In zona Dunarii se vad niste puncte verzi care indica faptul ca existau comunitati de gali in Dacia. Pe aceeasi harta a imperiului roman vedem ca galii erau si in zona actualei Turcii – Galatia, de unde era usor sa ajunga in Palestiana. In Romania exista orasul Galati, si eu cunosc o familie care se numeste Galiceanu, nume care vine de tot de la Gali. Este clar ca Galii din Palestina sunt europeni. Asa cum turcii au venit sau au fost adusi in Galatia, asa si in Palestina au fost adusi arabi si musulmani pentru a fi inlocuiti galii crestini, urmasi ai Mantuitorului. De aceea se spune ca Romania este Gradina Maicii Domnului, pentru ca Sfanta Fecioara era gala din Dacia unde il nascuse pe Iisus. Povestea din Vechiul testament cu nasterea pruncului iisus este o alta fictiune khazara ca sa-i ascunda adevarata identitate de gal a Mantuitorului. In realitate Tora evreilor este o culegere de povesti din cultura altor popoare, amestecate cu povesti fictive. Talmudul satanist este al jidanilor paduchiosi, care pe buna-dreptate isi spun pagani antici, pentru ca provin din acel cult satanic babilonian. Arabii si musulmanii au fost intotdeauna manevrati de paganii antici talmudici, dar galii nu au fost si nu sunt neam de neverte-brati care sa faca plecaciuni jidanilor paduchiosi, asa ca de-a lungul timpului s-a incercat alungarea lors au/si exterminarea lor, ca si in aceste vremuri pe care le traim. Insasi asa-zisa lor religie musul-mana in frunte cu drogatul Mahomed, este o facatura jidaneasca inventata pentru a putea opri raspandirea crestinismului. Dovada cea mai clara ca unica Biserica crestina a Mantuitorului Iisus Cristos nu poate fi distrusa, se vede si din istoria Nazaretului: chiar si arabii au devenit crestini cand au ajuns in Palestina. Imperiul roman inainte de cucerirea Galiei : anul 58 I.Cr. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e6/Europe_-58.png
Imperiul roman dupa cucerirea Galiei. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2e/Europe_-50.png https://media-cdn2.romaniatv.net/unsafe/870×510/smart/filters:contrast(5):format(webp):quality(80)/https://www.romaniatv.net/wp-content/uploads/2021/12/ue-1.jpg https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/1855_Spruneri_Map_of_France_-_Gaul_-_Gallia_in_Ancient_Times_-_Geographicus_-_Gallia-spruneri-1855.jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4a/Gaule_-59.png
Nazaret (în ebraică נָצְרַת, Natzrat sau Natzeret; în arabă اَلنَّاصِرَة, an-Nāṣira sau an-Naseriyye) este un oraș din Palestina situat în districtul de Nord, fiind cel mai populat oraș arab cu circa 80 000 locuitori, dintre care o treime sunt creștini (31%), iar restul musulmani (69%). Nazaret este un centru de pelerinaj creștin, grație faptului că în Noul Testament, orașul este descris ca fiind locul copilăriei lui Iisus Cristos. Este recunoscută dogmatic expresia „Iisus Nazariteanul, Regele Iudeilor”, care, în abreviere (INRI), se regăsește pe crucile purtate înaintea sicrielor la înmormântările de rit creștin ortodox.
Zona Nazaretului a fost locuită încă în perioada preistorică, așa cum dovedesc descoperirile arheo-logice din peștera Kedumim (Al Kafza) de pe Muntele Prăpastiei din sudul orașului. Locul e pomenit
de 12 ori în versiunile elene ale Noului Testament, sub formele Nazara, Nazaret, Nazarat, Nazarath. Forma Nazara (Ναζαρα), considerată cea mai timpurie, se află în Evanghelia după Matei(Matei 4,13) și cea după Luca (Luca 4,16) și, probabil, în ipotetica Sursa Q care ar fi precedat formele canonice ale evangheliilor. Forma Nazaret,care e utilizată astăzi și în greaca modernă, apare odată în Evanghelia după Matei (Matei 21,11), de patru ori în capitolele nașterii din Evanghelia după Luca (Luca 1,26; 2,4; 2,39) și odată în Faptele Apostolilor (Fapte 10,38). În traduceri ale Noului Testament din greacă, denumirea Iisus din Nazaret apare mai multe ori (de pildă, de 17 ori în traducerile engleze) corespunzând formei grecești Iisus Nazariteanul – mai precis Ναζαρηνε – Nazarene sau Ναζωραιος- Nazoraios. Surse extrabiblice: Forma Nazara se găsește în cea mai timpurie referința extrabiblică la localitate, un citat din Sextus Julius Africanus de pe la anul 200 d.Hr. Părintele bisericii Origene (185-254) folosește formele Nazara și Nazaret. Mai târziu, Eusebiu , în „Onomasticonul” său, (tradus de Sfântul Ieronim) se referea de asemenea, la localitatea Nazara. Nazaretul este așezat în Galileea de Jos, în Munții Nazaretului, dealuri având o înălțime de peste 350 m. Este situat , mai precis, într-o vale înconjurată din toate părțile de aceste înălțimi. Pe marginile apusene ale văii se află cartierul Orașului Vechi și Cartierul Latin, formate în marea lor parte de un labirint de ulițe pentru pietoni. În anul 427 s-a zidit Bazilica Bunei Vestiri în prima ei versiune, iar în secolul al VI-lea prima Biserică Sfântul Gabriel de lângă Izvorul Mariei. În anul 614 Palestina a fost cucerită de Persia Sasanidă, iar evrei din Nazaret i-au asistat pe cuceritorii persani în măceluri împotriva populației creștine din regiune. Când bizantinii au reocupat țara in anul 630, împăratul
Heraklios a ordonat expulzarea evreilor din localitate, iar existența așezării evreiești la Nazaret a încetat.
La scurt timp după aceea Nazaretul, ca și întreaga Palestină au intrat în stăpânirea califatelor arabe
musulmane. Odată cu cruciadele și întemeierea Regatului cruciat al Ierusalimului în jurul anului 1000, Nazaretul a crescut în însemnătate, iar în anul 1108regele Baldovin I al Ierusalimului a întemeiat în orășel o dioceză romano-catolică indepedentă, Nazaretul primind statutul de oraș-district. Localitatea și zece sate din jur, dintre Safuriye (Sephoris, Tzipori) și Kafr Kana au fost administrate de arhiepiscop. Pe locul vechii bazilici a Bunei Vestiri a fost ridicată o bazilică nouă și impunătoare. Crestinii ortodocși și-au pierdut statutul pe care-l avuseseră și au fost nevoiți să se concentreze în zona Bisericii Sinagogii. Și biserica Sfântul Gabriel a fost rezidită. Nazaretul s-a extins spre nord, dar a rămas o așezare urbană mică și neîmprejmuită de ziduri. Sub turcii otomani, în 1584, francis-canii au fost iarăși expulzați. În 1620 emirul druz care controla zona de coastă a Siriei otomane, cunos-cuta azi mai ales ca Liban, a permis din nou accesul franciscanilor și zidirea unei bisericuțe la Grota Bunei Vestiri. Franciscanii au reluat pelerinajele la locurile sfinte din regiune, cu riscul jafurilor și răpirilor de ostatici perpetrate de triburi beduine. Stabilitatea a revenit in timpul domniei lui Zaher al Umar (Dhaher al-Omar) az-Zaidani, un șeic arab de origine beduină care, sub dominația otomană, a ajuns să stăpânească ca domnitor autonom Galileea și o parte din coasta mării din nordul Palestinei și sudul Libanului. Protejarea Nazaretului s-a explicat și prin faptul ca Zaher al-Omar a manifestat toleranță față de cultele creștine, a stabilit relații bune cu Franța și a zidit în oraș un serai pentru una din soțiile sale. Seraiul a devenit ulterior o clădire guvernamentală care a a găzduit primăria orașului Nazaret până în anul 1991. Izvorul Mariei, la Nazaret, imagine din 1891: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Fountain_of_the_Virgin,_Nazareth,_1891.jpg
Zaher a permis franciscanilor să construiască o biserică în anul 1730. Aceasta a dăinuit până în anul 1955, când a fost demolată pentru a face loc unei mari bazilici, a cărei construcție a fost terminată în 1967. Zaher a permis franciscanilor să achiziționeze în anul 1741 Biserica Sinagogii și a autorizat comunitatea greacă ortodoxă să zidească Biserica Sfântul Gabriel sau Biserica greacă ortodoxă a Bunei Vestiri. Urmașii lui Zaher, cunoscuți sub numele de Zawahri, împreună cu familiile Zuabi, Fahum și ‘Onassa au făcut parte din elita musulmană tradițională a Nazaretului. După ce Otomanii au recuperat regiunea, a continuat spre Nazaret fluxul de fonduri bănești europene și au luat ființă noi instituții. Șeicul beduin Aqil Pașa care a exercitat o mare influență în Galileea între anii 1845-1870 creștinii au fost protejați de acesta în zilele masacrelor din Liban din 1860.
NOTA personala: Turcii s-au dovedit a fi OAMENI in comparatie cu jidanii care i-au ajutat pe persi sa-i macelareasca pe crestini in anul 614, asa cum se precizeaza mai sus. Incepand cu primul razboi mondial programat de jidanii din SUA odata cu programarea urmatoarelor doua razboaie mondiale si infiintarea ILEGALA a statului TERORIST Israel, intervetia CRIMINALILOR englezi este devastatoare pentru Palestina si pentru crestini. Observati ca organizatia satanista Vatican si-a trimis pizdosnicii sa acapareze credinciosii, mintind ca biserica catolica este crestina. Ca deovada Ca catolicii sunt niste impostori si falsi crestini, sta istoria Constantinopolului care de pe la anul 800 a devenit cel mai bine aparat oras si, la fel ca in anul 1453 cand a fost cucerit de truci prin tradarea cumparata de jidanii finantatori ai campaniilor turcesti impotriva tarilor crestine, in secolu 12 a fost cucerit tot prin tradare de catolicii francezi. Si toate acestea datorita Vaticanului, care a furat biblioteca din Alexandria si apoi a ars cladirea, a controlat imparatii Romei, a imaginat comunismul si coordonat implementarea lui in Rusia, cea mai mare tara ortodoxa, si alte grozavii facute asupra omenirii si crestinilor. Vlad Tepes si Mihai Viteazul au fost asasinati la comanda Vaticanului pentru ca nu au vrut sa se inchine si sa inchine tarisoarele lor ortodoxe Vaticanului reptiliano-babilonian. P.S. : Daca vreti sa vedeti ,, Mandatul britanic pentru Palestina’’ sau harta ONU de impartire a Palestinei in 1947, etc., Google nu le mai gaseste…,,a uitat unde le-a pus’’ si nu vi le arata.
La 1914 orașul Nazaret avea opt cartiere: ‘Araq, Farah, Jami’, Khanuq, Maidan, Mazazwa, Sharqiya și Shufani. El cuprindea nouă biserici, doua mănăstiri de bărbați, patru mănăstiri de femei, două moschei, patru spitale, patru școli particulare, o școala publică, o stație de poliție, trei orfelinate, un hotel, trei hanuri, o moară de făină și opt piețe de marfuri. În Primul Război Mondial Imperiul Otoman a pierdut controlul asupra Palestinei, în favoarea Marii Britanii. Înființarea de noi așezări evreiești în Valea Izreel, multe din ele înlocuind satele arabe dezgolite de locuitori în urma vânzării de pământuri de către familia de moșieri Sursuk din Beirut, s-a însoțit de o scădere a importanței economice a Nazaretului. În anul 1926 locuiau în Nazaret 8000 locuitori arabi, din care doua treimi erau creștini și o treime musulmani. Mai locuiau în oraș și o mică comunitate evreiască formată din 58 membri (1922) pentru care centrul urban evreiesc cel mai apropiat se afla în localitatea Afula, înființată recent în 1925. Modernizarea și creșterea orașului erau lente în raport cu alte orașe arabe. Electificarea Nazaretului s-a amânat până în anii 1930. În schimb s-au realizat progrese în domeniul aprovizionării cu apă potabilă. S-au creat două rezervoare suplimentare pe dealurile din nord-vest și s-au adăugat câteva noi cisterne. În anul 1924 a fost înființat Spitalul englez iar în 1923 s-a încheiat zidirea Bisericii Salesiene. Până în anul 1930 au luat ființă și o biserică baptistă, un parc municipal la Izvorul Mariei și o stație de poliție instalată în Seraiul lui Zaher al-Umar. De asemenea a fost extins cartierul musulman Sharkiya. Orașul a fost legat prin soseaua 60 de Afula. Din primii ani ai mandatului britanic in Palestina, populația arabă din Nazaret s-a opus prin reprezentanții ei mișcării sioniste și a susținut naționalismul arab, mai întâi „sirian de sud” și apoi „palestinian”. Delegați din Nazaret au participat la Primul Congres al arabilor din Palestina la Ierusalim in anul 1919. Ei au subscris la o scrisoare de protest împotriva mișcării naționale evreiești reprezentate de sionism. În 1922 a luat ființă și la Nazaret o Asociație arabă Musulmano-Creștină, sprijinită financiar mai ales de familia Zuabi. În anii 1936-1939 Nazaretul a jucat un rol minor în revolta arabă din Palestina. La 26 septembrie 1937 comisarul de district Lewis Yelland Andrews a fost asasinat la Nazaret de către rebeli arabi locali. Pînă în anul 1946 municipiul Nazaret s-a extins, și s-au creat noi cartiere – Maidan, Maslakh, Khanuk li Ninsawi. Pe mai multe înălțimi din localitate s-au înălțat turnuri de control. În fosta cazarmă otomană s-a instalat Comisarul britanic al districtului. S-au mai înființat și sedii noi ale Departamentului pentru Agricultură și Departamentului pentru măsuratori și colonizare. În 1947 în ajunul Războiului cu evreii populația orașului era de 17.000. Planul O.N.U. de împărțire a Palestinei din 1947 între un stat evreiesc și unul arab, a alocat Nazaretul viitorului stat arab. Partea arabă a respins planul. În lunile de dinaintea evacuării forțelor și a administrației britanice, Nazaretul a devenit un loc de refugiu pentru numeroși arabi palestinieni veniți din orașe precum Tiberia,
Haifa și Beitshan (Baysan), care au căzut în mâinile unităților evreiești respectiv, la 18 aprilie, 22 aprilie, și 22 mai 1948. În timpul Războiului arabo-evreiesc din 1948-1949, cunoscut la evrei ca Războiul de independență al Israelului, Nazaretul nu a constituit propriu zis un camp de bătaie. La 9 iulie 1948 detașamente din așa numita Armată Arabă de Eliberare, la care s-au alăturat o parte din sătenii arabi dimprejur, și-au făcut intrarea în Nazaret. Apărarea localnicilor consta din 200-300 combatanți risipiți pe dealurile din jurul orașului. Greul luptelor pentru controlul Nazaretului s-a dus în satele dimprejur, mai ales la Saffuriya, unde locuitorii au depus rezistență până ce au fost risipiți la 15 iulie de niște raiduri aeriene israeliene. În cele zece zile de lupte dintre primul și al doilea armistițiu, după o rezistență mai mult simbolică, la 16 iulie Nazaretul a capitulat în fața soldaților israelieni, care participau la așa numita „Operațiune Dekel” („Palmier”). Primarul musulman al orașului, Yusef Fahum, a cerut încetarea oricărei rezistențe pentru a preveni distrugerea orașului. Comandantul poliției a ridicat drapelul alb pe clădirea Seraiului. Capitularea orașului a fost pecetluită printr-un document scris, prin care conducerea Nazaretului a acceptat încetarea focului în schimbul promisiunii din partea ofițerilor israelieni, inclusiv comandantul de brigadă Ben Dunkelman, care a condus Operațiunea Dekel, de a proteja de daune pe civilii din localitate. La scurt timp după semnarea acordului, Dunkelman a primit un ordin prin care generalul Haim Laskov îî cerea sa evacueze cu forța arabii din oraș. Dunkelman a refuzat aceasta, explicând că a fost șocat și cutremurat de conținutul ordinului care făcea abstracție de acordul pe care el și însuși Laskov l-au semnat. La 12 ore după aceasta el a fost demis din post, dar totuși a reușit sa obțină asigurări că securitatea populației Nazaretului va fi garantată. Premierul și ministrul apărării noului stat evreiesc, David Ben Gurion, care voia să preîntâmpine proteste în lumea creștină, a sprijinit această decizie. Până la sfârșitul războiului, populația Nazaretului a fost martoră la venirea unui mare număr de refugiați din orașele și satele arabe ale Galileei. Nazaret este cel mai mare oraș din Israel cu o populație majoritar arabă. Până la instituirea mandatului britanic asupra Palestinei orașul era format preponderent din arabi creștini (predominant
ortodocși), cu o minoritate musulmană. În prezent, creștinii constituie o parte semnificativă din populația orașului (maroniți, ortodocși, romano-catolici, melkiți, anglicani, baptiști, evangheliști și copți) însă sunt minoritari. Populația musulmană a crescut rapid, din mai multe considerente, însă mai ales din cauza că orașul a servit ca centru administrativ sub conducerea britanică, existând un flux mare de musulmani
care se stabileau aici. În 2009, structura religioasă era următoarea: 69% musulmani, respectiv 30,9% creștini și 0,1% evrei. Primarul orașului este un creștin. Zona metropolitană are o populație de 210 000 de locuitori, dintre care 59% sunt arabi și 41% evrei. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3e/Nazareth_Panorama_Dafna_Tal_IMOT_%2814532097313%29.jpg https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/88/Basilica_of_the_Annunciation.jpg/193px-Basilica_of_the_Annunciation.jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/1/17/Israel_location_map.svg/290px-Israel_location_map.svg.png
https://lp-cms-production.imgix.net/2019-06/1cdf21d0fecbcd860455d2d233dc41cc-nazareth.jpg
https://media.timeout.com/images/105376020/750/422/image.jpg
https://media.timeout.com/images/103618464/750/562/image.webp
https://media.timeout.com/images/103618465/750/562/image.webp
Galileea „Ținutul neamurilor”, adică al necredincioșilor – Isaia, 9,1. Galilaea, este ținutul din nordul Israelului, divizat în Galileea Superioară (Ha-Galil Ha-Elion), Galileea Inferioară (Ha-Galil Ha-Tahton) și Galileea de Vest (Ha-Galil Ha-maaravi). Galileea a fost locuită încă din epoca pietrei. În paleolitic a sălășluit aici Omul din Galileea, ale cărui oseminte au fost găsite în peștera din Nahal Amud. Vârsta lor a fost apreciată ca fiind de cel puțin 140.000 ani. Și în alte locuri din Galileea s-au descoperit urmele unor așezări din perioade preistorice: în Valea Hula, lângă izvoarele Einan, în peștera Kaftza de lângă Nazaret, locuită în urmă cu peste 100.000 ani. Vestigiile unor așezări omenești din epoca pietrei au fost găsite și pe Nahal Batzat, de asemenea în cariera Evron, unde a existat o așezare din paleoliticul mijlociu. Mai târziu, în neolitic au ființat în regiune, inclusiv la Ein Gev, așezări ale Culturii Natufiene din anii 12.800-10.200 î.Hr. În vremea noastră sunt cunoscute în munții Galileei 22 de așezări calcolitice. În ele s-au descoperit obiecte de ceramică caracteristice regiunii alături de elemente tipice pentru epoca cronologică. Există diferențe între așezările umane preistorice găsite în Galileea Superioară și cele din Galileea Inferioară, unde de pildă, ele nu erau plasate în preajma bazinelor de apă. Epoca bronzului s-a însoțit în Galileea de începutul urbanizării. Potrivit tradiției biblice a evreilor, numele de Galil, adică Galileea, a fost dat de evreii sau israeliții antici. Regiunea corespundea cu patrimoniul teritorial al triburilor Naftali și Asher, precum și Dan. În cele din urmă tribul Dan a fost însă dispersat prin țară, având un reazăm teritorial în primul rând în centrul țării.
GALII: https://coggle.it/diagram/X9HXRUvpCEZEbJ4u/t/galii-faceau-parte-din-familia-celtilor-in-europa-de-vest Lingvistul Patrizia De Bernardo Stempel a sugerat că aceasta înseamnă „mare.“ Cuvântul propriu-zis celtic provine din celtic comun * kel-to („luptător, războinic”) în sine derivând din * kellāko- („luptă, război”), în timp ce galate și gallus provin din celtic comun * galatis („puternic, puternic ”) În sine derivând din * gal-n („ a fi capabil, puternic.Numele AD tribale Gallaeci , și grecescul Γαλάται ( Galatai , latinizat Galatae vezi regiunea Galatiei din Anatolia ) au fost probabil aceeași origine. În Comentariile sale despre războaiele galice , Cezar subestimează numărul de locuitori, exagerând în același timp numărul de războinici. Potrivit scrierilor sale, savanții din trecut au estimat la cinci sau șase milioane numărul locuitorilor unei Galii, cu aproape 100.000 km 2 mai mult decât Franța actuală. Unii specialiști cred că Celtica Gallica a fost populată de aproximativ zece milioane de suflete, dar Ferdinand Lot , luând ca bază spațiul cultivat și făcând comparații cu cifrele obținute în Evul Mediu, propune numărul de douăzeci de milioane de locuitori (aproximativ ca multe ca în timpul domniei lui Ludovic AL XIV – LEA ).
Galia a fost locul, cu mult înainte de cucerire, a unei urbanizări în plină expansiune, așa cum se arată, de exemplu, în săpăturile oppida din Corent sau din Bibracte și ale unui comerț pe scară largă, așa cum au descoperit numeroasele zăcăminte de amfore de vin italic în contextul sanctuarelor. În cele din urmă, societatea gală, a cărei structură a variat în timp, a părut foarte complexă și ierarhizată în ajunul cuceririi și a dezvăluit o tripartiție funcțională care poate fi interpretată ca o moștenire indo-europeană. Instituțiile sunt similare cu cele ale grecilor și romanilor: o adunare a poporului, un senat și magistrați puse sub autoritatea unui vergobret . În general, femeile ocupă un loc mai mare decât omologii lor din lumea meditera-neană. Într-adevăr, ei puteau participa la judecăți, deliberau în treburile statului și erau instruiți
în arta vindecării.
NOTA personala : Privind cu atentie cele doua harti care arata imperiul roman inainte si dupa cucerirea galilor, si ambele comparate cu harta Europei de astazi, se poate observa ca in Dacia lui Burebista care era mult mai mare decat Romania de astazi, si nu-i avea ca vecini pe ungurii khazari de care romanii nu auzisera, traiau si gali. In zona Dunarii se vad niste puncte verzi care indica faptul ca existau comunitati de gali in Dacia. Pe aceeasi harta a imperiului roman vedem ca galii erau si in zona actualei Turcii – Galatia, de unde era usor sa ajunga in Palestiana. In Romania exista orasul Galati, si eu cunosc o familie care se numeste Galiceanu, nume care vine de tot de la Gali. Este clar ca Galii din Palestina sunt europeni. Asa cum turcii au venit sau au fost adusi in Galatia, asa si in Palestina au fost adusi arabi si musulmani pentru a fi inlocuiti galii crestini, urmasi ai Mantuitorului. De aceea se spune ca Romania este Gradina Maicii Domnului, pentru ca Sfanta Fecioara era gala din Dacia unde il nascuse pe Iisus. Povestea din Vechiul testament cu nasterea pruncului iisus este o alta fictiune khazara ca sa-i ascunda adevarata identitate de gal a Mantuitorului. In realitate Tora evreilor este o culegere de povesti din cultura altor popoare, amestecate cu povesti fictive. Talmudul satanist este al jidanilor paduchiosi, care pe buna-dreptate isi spun pagani antici, pentru ca provin din acel cult satanic babilonian. Arabii si musulmanii au fost intotdeauna manevrati de paganii antici talmudici, dar galii nu au fost si nu sunt neam de neverte-brati care sa faca plecaciuni jidanilor paduchiosi, asa ca de-a lungul timpului s-a incercat alungarea lors au/si exterminarea lor, ca si in aceste vremuri pe care le traim. Insasi asa-zisa lor religie musul-mana in frunte cu drogatul Mahomed, este o facatura jidaneasca inventata pentru a putea opri raspandirea crestinismului. Dovada cea mai clara ca unica Biserica crestina a Mantuitorului Iisus Cristos nu poate fi distrusa, se vede si din istoria Nazaretului: chiar si arabii au devenit crestini cand au ajuns in Palestina. Imperiul roman inainte de cucerirea Galiei : anul 58 I.Cr. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/e6/Europe_-58.png
Imperiul roman dupa cucerirea Galiei.
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2e/Europe_-50.png https://media-cdn2.romaniatv.net/unsafe/870×510/smart/filters:contrast(5):format(webp):quality(80)/https://www.romaniatv.net/wp-content/uploads/2021/12/ue-1.jpg https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/1855_Spruneri_Map_of_France_-_Gaul_-_Gallia_in_Ancient_Times_-_Geographicus_-_Gallia-spruneri-1855.jpg
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/4a/Gaule_-59.png
S-AR PUTEA CA CONSCRIPTII SUA SA TREBUIEASCA SA LUPTE CU RUSII IN EUROPA, AMENINTA LLOYD AUSTIN
– Senatorii republicani părăsesc dezgustati informarea secretă despre Ucraina cu secretarul apărării
De Stephen Bryen – 7 decembrie 2023
Prezentând Congresului, intr-o sedinta secreta, o propunere pentru mai mult ajutor pentru Ucraina, secretarul american al Apărării Lloyd Austin a evocat o amenințare din partea Rusiei.
Austin a spus că, dacă Congresul nu alocă un ajutor de 61 de miliarde de dolari pentru Ucraina, este „foarte probabil” că trupele americane de pe teren în Europa vor trebui sa lupte împotriva Rusiei.
Senatorii republicani – din diverse motive, inclusiv în special pentru o dispută cu privire la posibilitatea de a lega ajutorul de securitatea graniței SUA – au ieșit din briefing după doar douăzeci de minute, părăsind sala.
Lloyd Austin cu Volodymyr Zelensky la Kiev luna trecută. Zelensky ar fi trebuit să informeze senatorii prin intermediul unui link video, dar nu s-au prezentat, asta i-a înfuriat pe liderii Senatului.
Amenințarea pe care și-a imaginat-o Austin este că Rusia, după ce va termina cu Ucraina, va lansa atacuri în Europa n-a avut efect. În mod obiectiv, nu există nicio dovadă că Rusia amenință pe cineva în Europa.
Asta nu înseamnă că nu există mulți ruși care cred că generalii lor ar trebui să amenințe Europa.
La urma urmei, Europa oferă Ucrainei ajutor militar masiv, informații și ajutor tehnic în războiul cu Rusia, împreună cu antrenarea trupelor ucrainene și ajută Ucraina să își dezvolte planurile de război. Stocurile de arme europene, destinate apărării NATO, au fost expediate la Kiev aproape in totalitate. Cele mai multe dintre ele nu vor fi înlocuite timp de zeci de ani, dacă vreodată.
Din punctul de vedere al Rusiei, adevăratul acaparator de pământ este NATO.
La urma urmei, în ciuda avertismentelor și promisiunilor făcute Rusiei, care au fost încălcate flagrant, NATO s-a extins în Balcani și în Europa de Est. Rușii au fost asigurați frecvent, chiar cu un jurământ din partea fostului președinte Bill Clinton, că NATO nu se va extinde.
Extinderea a însemnat înarmarea noilor membri NATO cu arme occidentale de cea mai bună calitate, construirea bazelor NATO pe teritoriile lor și amenințarea directă a Rusiei.
Unul dintre motivele pentru care Rusia a preluat cea mai mare parte a Europei de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a fost crearea unui tampon de securitate. Acesta nu a fost singurul motiv, desigur; rușii erau de asemenea nerăbdători să obțină resurse în aceste țări. Se ne amintim că Rusia a suferit devastări uriașe și o depopulare masivă datorită naziștilor și aliaților lor.
Nimic din toate acestea înseamnă că Rusia nu ar dori să recupereze ceea ce a pierdut în urma expansiunii NATO după prăbușirea Uniunii Sovietice. Și, da, este destul de adevărat că „Operațiunea militară specială” a Rusiei poate fi privită ca o acaparare de pământ în Ucraina.
Dar există puține semne că Rusia intenționează vreo expansiune în Europa de Est sau în statele baltice și practic nicio informație de orice fel care să susțină teza invaziei propusă de Austin. Dacă ar exista informații concrete, puteți paria cu siguranță că administrația Biden ar anunța ea Congresul, mai ales când are mâinile întinse pentru mai mulți bani pentru război.
Există trei motive pentru a credita ipoteza opusă, și anume că Rusia nu are intenția de a se extinde în afara zonei de conflict din Ucraina.
Primul motiv este comportamental.
Având în vedere că stocurile de război ale NATO se află la un nivel minim, Rusia ar fi putut profita de această vulnerabilitate și ar fi putut să își mute forțele împotriva țintelor NATO – de exemplu operațiunile NATO în Polonia sau în Balcani – dar nu a făcut acest lucru.
Rușii au exercitat o reținere fără precedent și au tolerat chiar zboruri agresive de informații și exerciții navale ale NATO în Marea Neagră, o îngrijorare de securitate a Rusiei extraordinar de sensibilă. Marea Neagră nu este doar ușa din spate a Ucrainei, este și o rută de a provoca însăși Rusia.
Rusia și-a exercitat reținerea chiar si atunci când Ucraina a folosit drone pentru a lovi un aerodrom din Rusia, unde se află bombardierele nucleare. Două dintre aceste bombardiere au fost fie avariate, fie distruse. Un astfel de atac avea nevoie de sprijinul serviciilor de informații din partea NATO, în primul rând din partea SUA, iar rușii, fără îndoială, au înțeles asta destul de bine. Cu toate acestea, rușii au tolerat atacul într-o anumită măsură și nu au făcut niciun pas pentru a extinde conflictul.
Există unele dovezi că atacul asupra bazei aeriene Soltsy-2 a fost lansat de ucrainenii din Estonia, deoarece dronele ucrainene nu aveau raza de acțiune pentru a ajunge la baza aeriană.
Alte exemple de reținere a Rusiei includ scufundarea navei emblematice a Rusiei Moskva cu ajutorul SUA, multiple încercări de a distruge podul Strâmtoarea Kerci care leagă Rusia de Crimeea și multiple atacuri asupra Moscovei, inclusiv o încercare de a lovi biroul lui Putin de la Kremlin în ceea ce Rusia spune că a fost o încercare de a asasinarea lui Putin.
Al doilea motiv pentru a vedea Rusia ca fiind reticentă în extinderea conflictului este că acest lucru ar fi extrem de costisitor. Rusia a aflat deja cât de scump este războiul din Ucraina, chiar dacă în sfârșit câștigă războiul după aproape doi ani de lupte. Dar un război în Europa ar adăuga avioane de luptă și bombardiere americane și europene la mizeria Rusiei – chiar dacă forțele terestre NATO ar avea probleme semnificative, potrivit unui studiu RAND.
Cel mai mare cost pentru Rusia este forța de muncă și pierderile din război. Este dificil să identifici victime reale, deoarece ucrainenii și rușii fie nu spun adevărul, fie nu spun nimic.
Cu toate acestea, faptul că Rusia trebuie să-și intensifice recrutarea militară – a umplut chiar golurile cu prizonieri – spune că războiul a luat multe vieți.
De asemenea, înseamnă că popularitatea războiului în Rusia poate fi amenințată dacă numărul morților și răniților crește prea mult.
Este greu de crezut că Rusia va declanșa un război mai mare, având în vedere impactul asupra forței de muncă. Nici războiul nu ar păstra sprijinul poporului rus, care știe să se opună unui conflict când începe să-l muște acasă.
Acesta este ceea ce a forțat Rusia să părăsească Afganistanul, începând retragerea în mai 1988 și terminând-o în februarie 1989. Acest lucru nu a fost suficient pentru a-l salva pe Gorbaciov sau a preveni o tentativă de lovitură de stat și a dus la dezintegrarea URSS.
Al treilea motiv care vorbește împotriva extinderii conflictului de către Rusia este cartea jucata nebuneste l sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei.
De fapt, răspunsul la „Operațiunea militară specială” a lui Putin în Ucraina, NATO și multe alte țări aliniate cu Statele Unite sau cu Uniunea Europeană a impus sancțiuni grele Rusiei. Acest lucru a condus Rusia în brațele Chinei și a forțat Rusia să-și regândească viitorul.
Mai presus de toate, a însemnat o realiniere cu succes a resurselor, comerțului și sistemului monetar al Rusiei, departe de Europa și vest.
Acesta este un nou factor decisiv care schimbă foaia de parcurs strategică pentru Rusia. Subminează direct argumentul că Rusia are ceva de câștigat din orice atac asupra Europei.
Adevărul este că rușii sunt din ce în ce mai puțin interesați de Europa sau Statele Unite. Se poate spune cu siguranță că sancțiunile extralegale occidentale au fost o gafă strategică majoră pentru NATO și pentru partenerii și prietenii săi, precum și pentru UE.
Chiar dacă se încheie un acord de pace cu Ucraina și Europa și SUA ridică sancțiunile împotriva Rusiei, probabil că este prea târziu pentru a ne recupera din pagubele aduse eventualelor legături viitoare.
Rusia nu va respinge comerțul cu Occidentul, dar este probabil să încheie afaceri numai în propriile condiții. Este puțin probabil ca Rusia să permită din nou companiilor occidentale să opereze în interiorul Rusiei, iar țara va face din ce în ce mai mult echipa cu China pentru dezvoltarea tehnologiei și a armelor. Pe scurt, Occidentul a cerut divorțul, iar rușii au acceptat decretul final.
Argumentul Austin este, asa cum rezulta din motivele de mai sus, fals și copilaresc.
Când republicanii au ieșit din briefing-ul secret organizat pentru Senat pentru a încerca să le vândă pentru a sprijini mai mulți bani pentru Ucraina, mulți au susținut că argumentele administrației Biden sunt false și neconvingătoare.
Efortul lui Biden de a intimida Senatul pur și simplu nu a funcționat.
Cu ce va mai veni gasca lui Biden?
AVIZ:
Stephen Bryen, a fost director de personal al Subcomitetului pentru Orientul Apropiat al Comitetului de Relații Externe al Senatului SUA și ca subsecretar adjunct al apărării pentru politică, în prezent este senior fellow la Centrul pentru Politică de Securitate și la Institutul Yorktown.
Acest articol a fost publicat inițial pe rubrica lui Arme și Securitate. Este republicat cu amabila sa permisiune.
https://weapons.substack.com/p/lloyd-austins-threat-to-congress?utm_source=profile&utm_medium=reader2
Traducerea: CD