Cărticica șefului de cuib și cântecele legionare au fost traduse în idiș…

Publicat de |2019-02-24T11:27:40+03:0024 februarie 2019|Doctrină naţionalistă, Textele altora|

Lică Cracanera: „Nu toți evreii sunt jidani”

Publicat de |5 aprilie 2010|Amestecate

Îmi scrie din nou Alejandro Franco, adică Alexandru Frâncu, din Rio de Janeiro. De fiecare dată mă bucur să primesc astfel confirmarea că este mai departe vioi, ager și interesant în tot ce spune. Nici nu e de mirare, când te apropii de 100 de ani cred și eu că ai multe de spus!…  Ehe-he! Să mă văd eu la 100 de ani ca domnul Frâncu… Câte n-aș zice și n-aș face?!…

Zilele trecute m-am regăsit cu Alexandru Frâncu în paginile revistei „Permanențe”, eu cu un text despre „rebeliunea” legionară din ianuarie 1941, cum că nu a fost legionară, ci anti-legionară, iar domnul Frâncu cu un text din publicistica sa legionară din anii ’50, intitulat Despre disidență, apărut în revista „Dacia – Tribună de luptă românească”, Rio de Janeiro, 1954. Domnul Frâncu este unul dintre nenumărații români deplin inconștienți de valoarea lor. Mă întreb care și câte mai sunt textele de valoarea acestuia scrise de Alexandru Frâncu, căci textul de care vorbesc este o adevărată bucurie pentru unul ca mine. Eu fiind un ins care mă bucur oridecâteori văd un fotbalist făcând pe teren cu mingea ceea ce eu, pătimaș jucător de fotbal pe plaja de la Trei Papuci, nici nu mi-aș fi imaginat măcar… Și eram pe plajă dintre cei mai buni!

…La fel, mă bucur când dau peste texte scrise într-o limbă românească la care cel mult visez, dar nu am pus-o niciodată în pagină… Un astfel de autor este Alexandru Frâncu. Profund până la înțelepciune, alert și inventiv în plan stilistic, dând limbii române ocazia să se desfășoare cu fast și farmec „negrăit” de noi, ceilalții. Descopăr în domnul Frâncu un autor, un „operator” al limbii române cu o îndemânare vecină cu prestidigitația lingvistică, fără a înceta să fie de o eleganță curat boierească. Cu un haz subtil și reținut, mai rar întâlnit în proza legionară. „Umorul legionar”, dacă poate fi un capitol, îl va avea pe Alexandru Frâncu printre vinovați… Musai, domnule Frâncu, înainte de a vă debarasa de lumea asta să adunați toate textele dumneavoastră și să le pregătiți pentru tipar. În câteva săptămâni dau drumul la editură, cea la care visez de când mă știu, și printre primele cărți cu care mă voi mândri la Judecata de Apoi sper să fie și a sau ale Domniei Voastre… Cred că am fost destul de clar!

Mă întorc la epistola domnului Franco. O transcriu  integral:

Scrisoare dela Rio de Janeiro

Atenție! Svastica este caz de poliție!

Prestigiosul (fondat în 1891) JORNAL DO BRASIL publică următoarea informație: „Samara Nolding, braziliancă la a patra generație de religie catolică, proprietăreasa a 13 prăvălii de antichități, a fost convocată de Delegația de Poliție nr 19 pentru a explica prezența unui obiect suspect într’una din prăvăliile sale. E vorba de o față de masă de dimensiuni obișnuite, care afișează într-un colț o svastică. Henrique Pessoa, șeful Delegației de Poliție nr 19, însoțit de trei agenți și de un grup furios de evrei, a confiscat fața de masă respectivă, somând pe proprietăreasa prăvăliei să se prezinte neîntârziat la poliție pentru a explica prezența feței de masă cu bucluc. Acțiunea poliției a fost declanșată de intervenția gălăgioasă și amenințătoare a soților Bergher: el, Gerson, deputat, ea, Treso, consilieră municipală a orașului Rio de Janeiro.”

Sesizată și oarecum intimidată de protestul a două figuri politice, protest întărit de prezența unui grup vociferant de evrei, instigat de soții Bergher, poliția dat imediat urmare cazului. În timp ce ancheta se desfășoară, JORNAL DO BRASIL își permite să schițeze un discret comentariu: svastica nu a fost inventată de sângerosul dictator Adolf Hitler. Este prezentă de peste 5000 de ani în cultura indo-ariană, cu deosebire în India, precum și între celții din Balcani, după cum atestă săpăturile arheologice recente. Mai curios e faptul că svastica este cunoscută și venerată chiar și în America Latină, între indienii hopi, ba chiar și la azteci.

Cu antecedente așa de nobile este abuziv să consideri svastica caz de poliție, numai pentru că a avut nenorocul, în cursul istoriei sale milenare, să fie pângărită, timp de câțiva ani, de mâinile nelegiuite ale unui dictator nebun.

E ciudat, deci, că acest simbol inofensiv să fi ofensat numai doi cetățeni brazilieni, soții Bergher. Zic numai doi pentru că nici un alt cetățean dintre cei șase milioane de cariocas (locuitorii orașului Rio de Janeiro) sau dintre cei 198.000.000 de brazilieni în genere nu s-a simțit șocat, nici amenințat în ființa sa fizică și morală de inocenta prezență a simbolului arhaic pe o inocentă față de masă braziliană.

Și acum intervine comentariul meu: mă întreb dacă acțiunea – fie ea și intempestivă – a soților Bergher nu e un motiv de orgoliu pentru noi românii. Într-adevăr, dintre cei 198.000.000 de brazilieni, numai doi, zic doi, au avut inițiativa sau curajul să se manifeste. Într-un get de patriotism global sau mundial, și-au sacrificat negoțurile de pe Dudești părăsind România ca să-i învețe pe brazilieni, cam naivi și neinformați, ce e bine și ce e rău pentru ideologia lor politică. Evident, e rău să se permită exhibiția svasticii, fie ea doar pe o față de masă.

De unde știu eu că soții Bergher sunt – pentru mândria noastră – de origine moldo-valahă? Simplu, din grafia numelui ce-l poartă. Numai românii, într-adevăr, intercalează un h în numele german Berger pentru a conserva pronunția originală, teutonică a literei g. Franțujii recurg la altă stratagemă: intercalează litera u, între g și e, ca să evite pronunția negermană berjer. Cine a avut ideea – adevărată găselniță – de a intercala litera h între g și e a fost genialul lingvist și dicționarist Lazăr Șăineanu. O știu din gura fratelui său, Constantin Șăinenau, profesorul meu de la Liceul Șincai din București în cursul unei memorabile lecții date elevilor din anul trei, acum 80 de ani.

POST SCRIPTUM Ieri, același JORNAL DO BRASIL, publică scrisoarea de protest a rabinului JACOB ISRAEL BLUMENFELD, șeful rabinatului Rio de Janeiro: „Am fost șocat și tulburat de nefericitul denunț al soților Bergher. Trebuie să protestez cu vehemență (textual) contra atitudinii necivilizate adoptată de denunțianții Bergher. Trebuie să respectăm învățăturile milenare ale iudaismului. Trebuie să respectăm simbolurile religioase ale altor religii și să nu le pângărim fără ruține, numai ca să ne promovăm politic pe noi înșine.”

POSTSCRIPTUM II Lică Cracanera (Krakauer), evreul iubit de toți românii din Paris în timpul războiului, mare patriot român și în același timp israelian, care a tradus în idiș  Cărticica șefului de cuib și toate imnurile legionare, avea o zicală: „Nu toți evreii sunt jidani.”

Comentariul meu e …mai multe:

1. Eu unul evit cuvîntul jidan. Asta de când un coleg evreu, Hari Coman, m-a făcut atent că nu-i face plăcere să fie numit așa. Ca lingvist, observ însă că majoritatea românilor au folosit acest cuvînt fără o conotație negativă. În popor, jidan este mai departe un etnonim neutru. Printre oamenii care se pretind mai cultivați, în ultimii ani, tot mai des se face deosebire între cele două cuvinte, cam în sensul propus de „zicala” lui Lică Cracanera, evreul „mare patriot român”, despre care dl Frâncu mi-a mai vorbit și în alte scrisori. Tot așa, cu tot dragul!

Nu cred că perechea rom / țigan va avea aceeași soartă. Probabil că rom va dispărea, așa cum o merită cu prisosință, ca orice cuvînt inventat fără a fi nevoie de el.

2. Un evreu care își scrie numele de origine germană Berger cu ortografia românizată Bergher denotă un grad jos de cultură. Așadar, așa s-a numit un evreu plecat din Dudești la Rio de Janeiro. Probabil tatăl actualului Gerson. Fără voia mea îmi aduc aminte de evreii care au plecat din Constanța spre America de Sud după al II-lea Război Mondial. Unii au făcut acest drum cu vapoare românești. La întoarcere, marinarii constănțeni povesteau, aproape admirativ, despre tiparnița instalată pe vas de emigranți, tiparniță la care s-au fabricat peste noapte și peste ocean diplome de ingineri, medici, profesori… Toate eliberate în numele universităților românești. Cine să le mai verifice în noua patrie?!

3. Reconfortantă atitudinea rabinului Jacob Israel Blumenfeld. Îmi aduce aminte de rabinul Alexandru Șafran, cel care a fost bun prieten cu guvernatorul Transnistriei. În 1946, la procesul intentat mareșalului Ion Antonescu și colaboratorilor săi, rabinul Șafran nu a avut curajul să afirme adevărul bine știut de eminența sa cu privire la soarta evreilor supuși legilor și politicii mareșalului. Miza era enormă, incomparabilă cu …fața de masa braziliană. Propus martor al apărării, nu s-a prezentat. A tăcut fără demintate și, se pare, tot restul vieții l-au muncit părerile de rău, remușcările. Cu prima ocazie, în 1995, revenind în România, a înmânat domnului Șerban Alexianu, fiul guvernatorului, un înscris în care a depus mărturia sa despre nevinovăția profesorului George Alexianu, despre ținuta sa impecabilă ca guvernator al Transnistriei. Îndeosebi față de evreii strămutați în localități transnistrene. Pe post de burgher la nivelul cel mai înalt al minciunii, secătura numită Elie Wiesel, pe care nici jidan nu-l pot numi! A condus chipurile o comisie de cercetare a holocaustului din Transnistria. S-a ferit ca dracul de tămâie ca cineva din comisie să ia legătura cu Șerban Alexianu. S-a îndoit de autenticitatea înscrisului lăsat de rabinul Șafran, publicat în presă, și a apelat la nepotul rabinului, rezident în Suedia, care s-a deplasat la Geneva – probabil pe banii comisiei, adică ai guvernului român, ai noștri, pentru a obține o dezmințire a înscrisului din partea rabinului șef. S-a ținut tare bătrânul Șafran și nu a revenit asupra declarației prin care exonera amintirea lui George Alexianu de orice acuzație de crimă împotriva evreilor din Transnistria. Ceea ce echivalează și azi și în eternitate cu o dezmințire a tezei Holocaustului din România. O dezmințire cum nu poate fi alta mai convingătoare, mai avizată. Cândva, în termeni mai expliciți, propuneam să distingem între evreii angelici și evreii satanici. Aș prefera-o celei propuse de Lica Cracanera, pentru a-l deosebi pe Alexandru Șafran de orice Elie Wiesel. Cuvîntul jidan e prea blând și mulți români îl folosesc cu oarece simpatie.

4. Se pare că acest Lică Cracanera este unul dintre „evreii legionari”. Oricum, amintirea sa ar merita salvată. În comparație cu liota de evrei pușlamale, reciclați după 1990 ca specialiști în incriminarea românilor pentru un holocaust perfect imaginar, evrei care nu lasă să se stingă tăciunele antisemitismului românesc, evrei dintre care unii au ajuns și la demnitatea unor distincții de stat deplin nemeritate, ceilalți, evreii angelici, care, după o expresie răutăcioasă „și-au depășit condiția de evreu”, merită să ocupe un loc mai important în conștiința publicului românesc, alături de un Nicu Steinhardt și ceilalți „evrei pământeni”.

5. Așadar, elevul de la Șincai, își aduce aminte după 80 de ani, de profesorul său Constantin Șăineanu, fratele binecunoscutului Lazăr Șăineanu… Când m-am cunoscut cu Alexandru Frâncu, prin Adamescu bătrânul, ne-a apropiat și mai mult descoperirea faptului că aveam un dascăl comun, căruia îi purtam aceeași amintire plină de recunoștință: Alexandru Graur. Prin anii ’30 Alexandru Graur a fost profesor de latină la două mari licee: Gheorghe Șincai și Gheorghe Lazăr. După război a intrat în învățămîntul universitar și i-am fost eu student. De la un curs al lui Alexandru Graur am aflat prima oară despre existența evreilor pământeni, categorie din care se trag mai toți evreii angelici cunoscuți lumii românești. Despre acești evrei pământeni s-au ferit să vorbească vreodată atât evreii cominterniști, cât și cei sioniști. Poate și pentru că acești evrei au avut chiar și un partid al lor, al evreilor pământeni!…