.
Oameni buni, Ne bate bunul Dumnezeu dacă uităm cine a fost şi ce a făcut Carol al II-lea! Dacă uităm răul pe care l-a pricinuit neamului românesc regele infam, regele dezertor, regele sperjur, regele poltron, regele criminal Carol al II-lea! Nu ne va ierta nimeni dacă îi uităm astfel pe cei trei sute de tineri, majoritatea elevi şi studenţi, pe care regele asasin Carol al II-lea i-a ucis fără nici un motiv cât de cât valabil dinaintea lui Dumnezeu şi a legilor statului român! Poate oare cineva să-l ierte pe Carol al II-lea pentru suferinţele îndurate de români în Ardealul de Nord, în Basarabia şi Bucovina, teritorii româneşti pe care regele trădător al ţării sale le-a cedat în mod ruşinos în 1940? De ce, la al cui ordin, cenzura guvernului de azi împiedică presa românească să aducă la cunoştinţa publicului crimele şi fărădelegile lui Carol al II-lea? Care sunt aceste crime şi fărădelegi? Iată numai câteva:
1. În 1917, când România se afla într-o situaţie disperată, Carol al II-lea, pe atunci numai ofiţer, a dezertat. Generalul Averescu a cerut judecarea şi condamnarea la moarte, pentru dezertare. Părinţii săi, regina Maria şi regele Ferdinand, îl declară renegat. Prinţul Carol se vede obligat să renunţe la rangul de prinţ moştenitor al tronului şi părăseşte România, promiţând că nu se va mai întoarce.
2. Cu sprijinul unor politicieni, unii naivi, alţii corupţi, Carol al II-lea revine în ţară, în 1930, cu jurăminte şi angajamente mincinoase. Îl detronează pe Mihai, adăugându-şi astfel şi păcatul de uzurpator. Îşi alungă soţia, pe mama regelui Mihai, şi-şi aduce de la Paris metresa, vestita fostă prostituată Elena Lupescu Wolf, transformând palatul regal în bordel de lux şi intrând astfel într-un conflict ireconciliabil cu Iuliu Maniu, faţă de care îşi luase o serie de angajamente, niciodată onorate!
3. A fost în fruntea jefuitorilor din banul public, al ţării. Delapidările patronate de Carol al II-lea au afectat în mod deosebit înzestrarea militară a României.
4. Din ordinul său a fost asasinat, prin otrăvire, Nae Ionescu, mintea cea mai luminată a României interbelice.
5. A încercat să preia conducerea Mişcării Legionare, dar a fost refuzat, deoarece legionarii cunoşteau că au de-a face, în persoana regelui Carol al II-lea, cu întruchiparea celor mai abjecte şi mai diabolice porniri ale fiinţei omeneşti. Spre a se răzbuna, dar şi de teama intransigenţei morale a legionarilor, Carol al II-lea a anulat alegerile din toamna lui 1937, câştigate de legionari în modul cel mai legal. Desfiinţează Parlamentul şi partidele politice, abrogă Constituţia şi instituie dictatura personală. Ulterior, în noiembrie 1938 şi septembrie 1939 ordonă şi organizează asasinarea a 300 de legionari, elita Mişcării, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. Puţin a lipsit ca printre legionarii asasinaţi în 1939 să se numere şi Mircea Eliade.
6. Cercetări recente (printre alţii, ale d-lui Alex. Mihai Stoenescu) au demonstrat că regele Carol al II-lea a fost mereu sprijinit din umbră de Moscova şi Budapesta, îndeosebi în anii premergători întronării sale. Aşa se explică probabil poziţia lui Carol al II-lea din vara anului 1940, când graniţele României se prăbuşesc în beneficiul Moscovei şi al Budapestei! Ion Antonescu, pentru prestaţia regelui din vara anului 1940, l-a considerat trădător al propriei ţări.
7. În mai 1944 “Sovieticii fac demersuri pe lângă anglo-americani pentru readucerea lui Carol, la sfârşitul războiului, pe tronul României” (după revista «Dilema», nr. 227), împrejurare care ne obligă să ne întrebăm dacă “sovieticii” au cumva un amestec şi azi, în februarie 2003, când se va produce “readucerea lui Carol” în România, cu onoruri pe care nu le merită nicicum din partea românilor!
Este un mare păcat să ucizi, aşa cum a ucis Carol al II-lea sute de români, zeci de mii, dacă îi pui la socoteală şi pe cei din Ardealul de Nord sau din Basarabia şi Bucovina, căzuţi victime trădării sale. Dar este un păcat şi mai mare să ştii cine este asasinul şi să nu ceri pedepsirea lui. Ba chiar să accepţi ca în locul pedepsei, asasinul să aibă parte de onoruri din partea Guvernului şi a Bisericii! De acest păcat ne facem noi vinovaţi azi! Şi pentru acest păcat vom plăti! Vom plăti noi şi copiii copiilor noştri! Căci a lăsa nepedepsită vărsarea de sânge nevinovat este crima cea mai cumplită!
Bucureşti, 4 februarie 2003
Uniunea “Vatra Românească”
Fundaţia “Profesor George Manu”
Liga pentru Combaterea Anti-Românismului
Post scriptum 2017 Acest text, scris în 2003, cu ocazia aducerii în Țară a osemintelor spurcatului rege, a fost republicat în primele postări de pe site-ul www.ioncoja.ro, în iunie 2007. De atunci și până azi site-ul nostru a găzduit peste 5200 de articole și materiale, ale titularului și ale unor colaboratori majoritatea necunoscuți, cu păreri pro și contra ideilor și tezelor puse în discuție publică. Tuturor, colaboratori și vizitatori, tot binele.
De ce a fost cedata Basarabia fara lupta si cat de vinovat este Carol al II lea?
La aceasta intrebare un raspuns cat mai apropiat de realitate l-am gasit la reputatul nostru istoric si profesor,specialist in participarea Romaniei la Al Doilea Razboi Mondial, d-ul Alesandru Dutu in articolul „26 – 28 iunie 1940. Notele ultimative ale guvernului sovietic și răspunsul guvernului român”
„Indiferent de argumentele autorităților, modul în care guvernul român a decis renunțarea la partea de est a țări și felul în care armata a părăsit, fără luptă, Basarabia și nordul Bucovinei, face firească întrebarea Cum a fost posibil acest lucru? din moment ce – așa cum arăta Stelian Popescu (29 iunie 1940) într-un articol cenzurat ce trebuia să apară în ziarul ,,Univesul” – : ,,De ani de zile, lozinca oficială pe temeiul căreia se cereau poporului român necontenite sacrificii pentru apărarea naţională, lozinca mereu repetată, nu în şoapte timide, ci în discursuri răsunătoare, a fost: «Nicio brazdă din pământul ţării!». Şi iată tragedia: Nu o brazdă, ci provincii întregi şi cele mai frumoase şi cele mai româneşti şi cele mai paşnice, adevărate tezaure ale tradiţiei româneşti, ne sunt smulse în câteva ore. Nu printr-o victorie a forţei în faţa unei rezistenţe înfrânte, nu printr-un dictat al unui for internaţional victorios şi hotărâtor al destinelor popoarelor, ci printr-o simplă notă cominatorie. Se cutremură mintea, se revoltă conştiinţa şi se sparge pieptul în indignarea sufletului în faţa unei atari nedreptăţi pe care nu o poţi pricepe. Cum s-a putut ajunge aici? La ce folosesc lucrările de apărare, altele de acelaşi fel, şi pentru ce s-au cheltuit zeci de milioane? Ce politică s-a făcut?”. Sugestive, în acest sens, au fost şi întrebările pe care și le-au pus şi le puneau guvernanților românii de rând: ,,Cum? Noi nu avem un rege? Nu avem o armată în stare să lupte, să ne apere ţara? Atunci de ce ne-a spus Majestatea Sa Regele că nu vom da nicio brazdă din pămânul românesc şi că-l vom apăra până la ultimul om? De ce mai ţinem armata? De ce ne-am luat de la gura noastră şi am dat bucuroşi pentru înzestrarea ei?”.
Încercând să motiveze decizia guvernului pe care îl conducea în acele momente dramatice, Gheorghe Tătărescu avea să precizeze, ceva mai târziu, că în noaptea de 26 spre 27 iunie 1940 ,,am fost lăsați singuri în fața ultimatumului unui imperiu de 180 de milioane de oameni”, că în acel context ,,nu erau decât două soluții: rezistența sau acceptarea”. ,,Rezistența – continua fostul prim-ministru – era soluția cea mai ușoară: era soluția instinctului, soluția bărbăției. Rezistența era actul reflex al unui neam conștient de drepturile și de misiunea sa istorică. Dar rezistența însemna nu numai un război inegal, dar și un război în care armata noastră nu-și putea arunca în luptă toate forțele, întrucât avea de apărat și alte fronturi amenințate și în împrejurări în care orice ajutor devenise iluzoriu și asigurarea oricărei linii de retragere imposibilă. Rezistența însemna, în cazul cel mai bun, irosirea forțelor noastre armate. Prin această irosire se încurajau însă alte agresiuni, care, în împrejurările din luna iunie, puteau crea țării noastre, o situație cu totul gravă. Iată de ce guvernul, în urma examinării chinuitoare a consecințelor războiului și conștient de toate răspunderile ce avea să le ia în fața istoriei, a abandonat hotărârea rezistenței și a încercat să negocieze pentru a reduce amploarea loviturii și pentru a putea evacua în ordine, asigurând viața și avutul românilor ce voiau să se retragă cu trupele noastre”.
Chiar dacă, din anumite puncte de vedere, Gheorghe Tătărescu, avea dreptate, tot atât de adevărat este şi faptul că hotarele propriei ţări nu se discută, indiferent de tăria inamicului, indiferent de pericolele externe, că ,,o ţară nu se dă”, aşa cum se aprecia în ziarul ,,Facla”, la 8 august 1940.
A avut dreptate Gheorghe Tătărescu sau nu ?
Acum 75 de ani, evenimentele s-au derulat astfel:
26 iunie 1940
* Orele 22. La Moscova, V.M. Molotov, comisarul Afacerilor Externe, înmânează (în numele guvernului sovietic) lui Gheorghe Davidescu, ministrul român la Moscova, o Notă ultimativă, prin care se propunea guvernului român ,,să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi să ,,transmită” partea de nord a Bucovinei. Răspunsul era aşteptat în cursul zilei de 27 iunie 1940. Pe harta înmânată (la scara 1/800 000), ,,noile frontiere” erau marcate printr-o linie groasă, trasată cu creion roşu, urma acesteia acoperind, aşa cum releva Gheorghe Davidescu, ,,o fâșie de pământ de peste 10 km lățime”, astfel încât era foarte greu de stabilit în care parte erau unele localităţi. Mai mult, linia trecea şi peste un teritoriu (regiunea Herţa) care nu era menţionat în ultimatum.
* După ce precizează că ,,argumentele înșirate în Notă sunt lipsite de temei”, Gheorghe Davidescu expune ,,drepturile istorice, entice și politice care formează temelia reunirii Basarabiei cu patria” și declară că ,,România nu a profitat de slăbiciunea militară a U.R.S.S.”, că ,,unirea a fost un act al majorității populației basarabene a cărei voință s-a exprimat în hotărârea Sfatului Țării”. Apoi, combate ,,alegațiunea despre unirea istorică a Basarabiei cu Ucraina” (expunând ,,modul în care a fost răpită Bucovina și împrejurările în care această provincie, care nu a cunoscut niciodată dominația rusească, a hotărât să se unească cu Patria Mamă”) reamintește faptul că după 1918 România ,,a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a avea raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S. în convingerea că guvernul sovietic își dă seama că o Românie puternică, unită în granițele ei entice este o garanție de securitate pentru toți vecinii ei”.
* V.M. Molotov nu acceptă argumentele ministrului român, apreciind că acestea nu corespundeau ,,nici evoluției istorice, nici situației de fapt”. Apoi argumentează cererea sovietică privind nordul Bucovinei ca ,,despăgubire pentru dominația română în Basarabia timp de 22 de ani”.
* Gheorghe Davidescu precizează că termenul de 24 de ore era ,,insuficient pentru ca guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru”. Argumentele sale se dovedesc a fi inutile, V.M. Molotov atrăgând atenția că dacă România nu va răspunde afirmativ în termenul fixat, atacul sovietic se va produce în seara următoare. * În condițiile în care, la scurt timp după începerea descifrări mesajului cifrat al Legației române de la Mosscova, legătura s-a înterupt, conținutul Notei sovietice a putut fi aflat doar în dimineața zilei de 27 iunie.
* De la Moscova, Friedrich Werner von Schulenburg face cunoscut că trupele sovietice ,,trec mâine dimineață granița României dacă guvernul român nu dă încă azi răspuns afirmativ la pretențiile URSS@. Informând despre acest lucru, Wihelm Fabricius precizează că ,,acceptarea este în interesul bineînțeles al României@.
27 iunie 1940
* Orele 4. Ministrul Apăărării Naționale ordonă trupelor române aflate în Basarabia și Bucovina să intre imediat în dispozitiv de luptă.
* Orele 8,30. Ion Gigurtu informează pe Wilhelm Fabricius că ,,după atitudinea de până acum a regelui ne putem aștepta la război@. Roagă ca în această situație Germania ,,să țină în frâu Ungaria și Bulgaria@.
* Orele 9. Ion Gigurtu prezintă regelui Carol al II-lea Nota ultimativă a guvernului sovietic, suveranul consemnând, apoi, în jurnalul său: ,,Nota e mai gravă decât credeam. Ni se cere evacuarea acestor teritorii în 24 de ore și ocuparea orașelor Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă, începând de mânie ora 12. Eu sunt hotărât pentru rezistență. Gigurtu nu vede cum, iar Tătărescu șovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziția nostră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică, dacă vom fi atacați pe trei fronturi. Totuși nu pot concepe, ca suveran al Țării, cum pot ceda teritorii care sunt hotărât, de fapt și istoric, românești. Raționamentul U.R.S.S., că cere nordul Bucovinei, ca o slabă despăgubire pentru 22 de ani de ocupație românească în Basarabia este pur și simplu ridicol”.
* Orele 10. Carol al II-lea informează pe Wilhelm Fabricius despre ultimatumul sovietic și a cerut ca Germania să exercite ,,o influență moderatoare asupra Ungariei și Bulgariei”. * În timpul întrevederii, diplomatul german primește o comunicare din partea lui Joackim von Ribbentrop prin care suveranul român era sfătuit ca ,,în numele intereselor menținerii păcii în această parte a lumii” să accepte ultimatumul sovietic. * Convocat și el, Pellegrino Ghigi, ministrul Italiei la București, dă același sfat: să se cedeze.
* Orele 12. În Consiliul de Coroană, convocat de rege, Gheorghe Tătărescu și Ion Gigurtu expun situația politică internă și internatională, iar generalul Florea Țenescu pe cea militară. * Nicolae Iorga este ,,indignat” de poziția adoptată de către militari (și cu acel prilej). * La fel, Carol al II-lea: ,,De la început s-a văzut tendința spre cedare… Nu pot zice că m-am sculat prea fericit de la acest Consiliul”. * Pentru primirea ultimatumului s-au pronunțat: Constantin Argetoianu, generalul adjutant Ernest Baliff, Ion Christu, Mircea Cancicov, generalul Ion Ilcuș, Mihail Ralea, Aurelian Bentoiu, Mihail Ghelmegeanu, Mitiță Constantinescu, I. Macovei. Împotrivă au fost G.G. Mironescu, Nicolae Iorga, N.C. Anghelescu, Victor Iamandi, Victor Antonescu, Ștefan Ciobanu, Traian Pop, Silviu Dragomir, dr. N. Hortlomei, Petre Andrei, Ernest Urdăreanu. Pentru discuții: Ion Gigurtu, Victor Slăvescu, C.C. Giurescu, Radu Portocală. Rezervat a fost Gheorghe Tătărescu. Cu excepția generalului adjutant Ernest Baliff, toți au fost de acord cu mobilizarea armatei.
* Comunicatul nr. 35, emis după ședință, menționează la punctul 3: ,,Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu U.R.S.S., a aprobat hotărârea guvernului român de a cere guvernului sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuțiune Nota Sovietică. Se așteaptă răspunsul guvernului U.R.S.S. la propunerea guvernului român”.
* Guvernul ungar decretează mobilizarea armatei la granița cu România transmite guvernului german că dacă România va face concesii teritoriale Uniunii Sovietice acest lucru va fi considerat ca o discriminare la adresa Ungariei, reacția opiniei publice ungare fiind imprevizibilă. * Despre ,,dezvoltarea crizei basarabene” și poziția Germaniei față de ,,satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei” se interesează și ministrul bulgar la Berlin. * Deoarece aveau, atunci, alte interese, germanii recomandă Budapestei și Sofiei să nu tulbure pacea în zonă și să mai aștepte.
* Generalii Ion Ilcușu și Florea Țenescu raportează suveranului că ,,nu putem rezista pe trei fronturi și că rezistența ar putea duce la pierderea forței noastre armate”.
* Pentru a determina guvernul român să cedeze, Hitler trimite la București pe Manfred von Killinger. La precizarea regelui că, în situația în care Ungaria și Bulgaria nu vor ataca România, se va opune rezistență Uniunii Sovietice, trimisul german replică: ,,Colosul rus vă va strivi. În consecință veți pierde nu numai Basarabia și Bucovina, ci, în mod sigur, ceva mai mult. În acest conflict, probabil că, petrolul va fi distrus. În acest fel, o sursă de bogăție a României va fi pierdută. Noi, de asemenea, vom avea de suferit dacă regiunea economică a României va fi paralizată@. Apoi, îl sfătuiește pe Carol al II-lea să adopte ,,bunul simț politic” și precizează că U.R.S.S. a făcut ,,un așa serviciu Reich-ului încât acesta nu se poate întoarce de dragul vostru împotriva Sovietelor”.
* Seara. Pentru stabilirea poziției ce trebuia adoptată, Carol al II-lea convocă din nou Consiliul de Coroană din care avea să iasă ,,amărât și dezgustat”, deoarece ,,toți cei acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenți, am fost pentru rezistență. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnității românești: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toți ceilalți, cu oarecare nuanță, au fost pentru acceptarea ultimatumului@. În finalul ședinței, regele ține o scurtă cuvântare în care spune că ,,este ziua cea mai dureroasă” a vieții sale, că ,,se face o foarte mare greșală de a ceda fără nicio rezistență, aproape un sfert de țară” și pleacă ,,fără a mai da mâna cu nimeni, adânc amărât și convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru Țară”.
* După terminarea dezbaterilor celui de-al doilea Consiliu de Coroană, guvernul român cere guvernului sovietic să indice ,,locul şi data ce doreşte să fixeze” pentru discuții, exprimându-și speranța că acestea vor avea ca rezultat crearea de ,,relații trainice, de bună înțelegere și prietenie între U.R.S.S. și România”.
* Joackim von Ribbentrop cere lui Wilhelm Fabricius (prin Woermann) să transmită guvernului român că guvernul german ,,nu poate decât să dea guvernului român sfatul cel mai serios să accepte cererile rusești fără nicio rezervă”.
* La Roma, Raul Bossy consemnează: ,,Începutul tragediei neamului româneasc@. * Dezamăgit, Liviu Rebreanu consemnează și el: ,,Prima lovitură pentru noi a războiului a venit azi: rușii au cerut Basarabia și nordul Bucovinei… Și tare mi-e teamă că aste e numai începutul. Ne consolăm că germanii, la pacea generală, ne vor face dreptate. Din nenorocire, speranțele sunt șubrede… Să dea Dumnezeu să trecem cu bine prin clipele astea crâncene@. ,,Oh! Ce zi îngrozitoare, de cumplită durere și de absolută lașitate a unor români – notează din nou Carl al II-lea. Am ieșit din infernul zilei moralmente zdrobit și îmbătrânit cu 10 ani. Am mai avut un oribil sentiment astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci, altfel, mergem la un dezastru sigur. Oh! De ce oare românii noștri n-au cea mai mică doză de orgoliu național în aceste clipe într-adevăr grele? E o zi a rușinii naționale”.
28 iunie 1940
* Orele 2,55. V.M. Molotov face cunoscut lui Gheorghe Davidescu că guvernul sovietic este nemulțumit de răspunsul guvernului român, considerându-l ,,imprecis” deoarece ,,nu se spune direct că el primește propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia și partea de nord a Bucovinei”.
* Cu acel prilej, V.M. Molotov înmânează ministrului român la Moscova un nou ultimatum, cu următorul conținut: ,,1. În decurs de patru zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești. 2. Trupele sovietice, în același timp, să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei. 3. În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. 4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului. 5. Să se numească o Comisie compusă din reprezentanți ai guvernului român și ai guvernului sovietic, câte doi de fiecare parte, pentru lichidarea gestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei și instituțiunilor din Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile sus-menționate nu mai târziu de 28 iunie, orele 2 (ora Moscovei”).
* Orele 11 (ora Moscovei). Cu o oră înainte de termenul fixat, Gheorghe Davidescu transmite noul răspuns al guvernului român prin care acesta preciza că ,,pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Invocându-se condiţiile meteo şi situaţia căilor de comunicaţie, s-a solicitat prelungirea termenului de evacuare.
* V.M. Molotov răspunde că guvernul sovietic ,,nu poate prelungi termenul începerii ocupări” și că la orele 14 trupele sovietice ,,vor începe înaintarea lor pentru a ocupa cele trei orașe menționate în Notă: Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă”. În situaţia în care ,,din motive tehnice” s-ar fi impus unele prelungiri de termen, de ,,câteva ore”, acest lucru urma să fie decis de delegații sovietici (generalii Kozlov şi Boldin), ca loc de întâlnire a delegaţilor români şi sovietici propunându-se oraşul Odessa.
* Prin Wilhelm Fabricius, guvernul român roagă guvernul german să intervină pe lângă guvernul sovietic pentru prelungirea termenului de evacuare cu ,,încă două sau patru zile@ și ca ,,orașul Cernăuți să fie lăsat României@.
* Pentru soluționarea problemelor divergente, guvernul român trimite la Odessa pe generalul Aurel Aldea și pe Hagi Stoica (ultimul înlocuit cu generalul Constantin), comisia română obținând, cu greutate, prelungirea termenului de evacuare cu 24 de ore.
* Generalul Florea Țenescu face cunoscut Grupului de armate nr. 1 că guvernul a hotărât evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei și ,,ducerea rezistenței pe Prut”. Ca urmare, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă trebuiau predate până în seara zilei de 28 iunie (orele 20), iar evacuarea terminată în 4 zile (până la 2 iulie, orele 12/ora românească), în 4 etape, astfel: până la 29 iunie (orele 12) până la sud Cernăuți, Clișcăuți, Varticăuți, Ioanăuți, Lipnic, Mândrac, Căinarii Vechi, Florești, râul Răut, Orhei, vest Chișinău, Sălcuța, Căușanii Vechi, Volintiri, Lacul Alibei (toate exclusiv); până la 30 iunie (orele 12) până la Rarancea, Dinăuți, Nestoria, Briceni, Edineț, Bălți, Telenești, Cobâlca, vest Chișinău, Cărbuna, pârâul Valea Seacă, Berezina, răul Cogâlnic, Tatarbunar (toate exclusiv); până la 1 iunie (orele 12) până la Prut în Moldova, Lipcani, Zahaicani, Fălești, Cornești Târg, Vărzărești, Lăpușna, Sărata Galbenă, Comrat, Valea Ialpug; până la 2 iulie (orele 13) până la Prut. Ordinul mai cerea să se stabilească itinerarii pentru ,,accesul” trupelor ruse în Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă și preciza că trupele trebuiau să se deplaseze numai pe jos, calea feartă fiind rezervată pentru ,,evacuarea materialelor mai principale, bolnavi, familiile ofițerilor și funcționarilor”. Pentru intelectuali și familiile lor s-a intenționat punerea la dispoziție a 3-4 trenuri, zilnic. Pe fiecare direcție de retragere s-a cerut constituirea a câte unei comisii militare cu interpreți pentru ,,a lichida, în unire cu comandanții sovietici, eventualele incidente”.”
Sursa: prof.univ Alesandru Dutu „26 – 28 iunie 1940. Notele ultimative ale guvernului sovietic și răspunsul guvernului român”
Pentru cine a citit cu atentie se poate observa diferenta dintre istoricul si militarul Alesandru Dutu si alti istorici prin referirea la o anecdota din Sun Zi si a lui celebra Carta a Pacii care este „Arta Razboiului”, respectiv : „chiar dacă, din anumite puncte de vedere, Gheorghe Tătărescu, avea dreptate, tot atât de adevărat este şi faptul că hotarele propriei ţări nu se discută, indiferent de tăria inamicului, indiferent de pericolele externe, că ,,o ţară nu se dă”. In concluzie responsabilitatea ar reveni atat civililor si militarilor care au optat pentru acceptarea dictatului sovietic.Dar, exista un istoric militar rus Victor Suvorov care ofera motivul pentru care Lituania,Letonia,Estonia si Romania au acceptat dictatul fara lupta, si anume prestatia armatei rosii in Razboiul iernii cu Finlanda. Daca Germania si Occidentul a vazut o armata rosie slaba si prost pregatita, corespondentii de razboi din Suedia, tarile baltice si Romania au vazut ca armat sovietica era capabila sa execute misiuni imposibile nu numai atunci,dar si azi, respectiv sa lupte la -40 de grade intr-o tara unde este numai lac-padure-lac si aparata, probabil de cea mai puternica linie de aparare din Al Doilea Razboi Mondial, linia Mannerheim. Analizand prestatia armatei sovietice in fata liniei Mannerheim din cu ajutorul unui computer englez simulator de razboi, Suvorov a tras o singura concluzie : ” armata sovietica a primit o misiune imposibila si a indeplinit-o!” (sursa: Ultima republica).
Mai exact, în 1937 alegerile au fost lăsate pe jumătate libere, mafia transnațională dând o lecție mafiei locale că oricând pot fi dați jos prin voința poporului, lecție repetată în anul 2000 în alte circumstanțe. Pe jumătate adică fără opreliști pt. opoziție și fără presiunea aparatului de stat să se voteze cu guvernul, fără arestări în masă, bătăi și omoruri; dar cu furt la urne, PNL a primit în realitate sub 10%(neavând bază în mase și detestat pt. pactizarea cu regimul carlist), și i-au fost atribuite cca. 1/2 din voturile primite de Totul pt. Țară(adevăratul câștigător), Partidul Național Creștin și PNL-Gheorghe Brătianu; deși n-a prins pragul de 40% pt. a avea o majoritate confortabilă în Adunarea Deputaților, era majoritar în Senat și putea guverna cu sprijinul minorităților, însă intențiile lui Carol II au fost altele.
Despre acest dictator colonial și criminal de români s-au spus multe. În plan personal, a fost un degenerat imoral, lipsit de educație, disciplină și conduită publică, iubitor al opulenței și desfrâului, cu probleme sexuale pe care numai jidanca nimfomană i le ținea sub control, laș și ușor de manipulat, arogant cu iluzii de superioritate vorbind o română stricată și înțesată de înjurături, în același timp un fățarnic și un ipocrit inegalabil; personalitățile din compania familiei regale au sesizat din timp aceste trăsături și au cerut să fie înlăturat de la succesiune. În plan politic, acest individ a disprețuit poporul român, și-a urât părinții și pe Ion I. C. Brătianu, a dorit dintotdeauna să reinstaureze autocrația lui Carol I și a reușit asta dezbinând partidele politice, distrugând orice rezistență națională, câștigând susținători prin mită și șantaj, marginalizând sau eliminând opozanții; însă elementul profund al regimului carlist a reprezentat bolșevizarea țării, vizibilă prin promovarea jidanilor și agenților străini în funcții de conducere, ignorarea situației dramatice din țară(în care românii erau cetățeni de mâna a doua, asupriți de străini), cultul personalității, crearea Străjeriei(precursoarea Pionierilor), deschiderea relațiilor diplomatice cu URSS și ostilitatea față de Italia și Germania, ducând în final la izolarea țării, etc..
A-l înmormânta la Curtea de Argeș este ca și cum l-am aduce pe Ioan Caragea la Arnota, am profana și batjocori locul sfânt cu mormintele lui Matei Basarab și Elena Năsturel, după care am face loc de pelerinaj pt. renumitul suveran care doarme „în pace și onor/de țară iubitor/de ciumă aducător”. E vreo diferență? Atunci, de ce tolerăm situația revoltătoare de la Curtea de Argeș?
ce „obligatii” avea BOR de l-a inhumat la Curtea de Arges, spurcind pamintul sfintit de oasele domnitorilor romani? astia nu cunosc istoria?
o cunosc prea bine, dar o ignoră. E valabil și-n cazul lui Mihai.
Atunci cand vorbim de o persoana precum Regele Carol al II lea care se face vinovat de :
1) Introducerea cultului personalitatii, nu Nea Nicu a fost saracul cel care a introdus pentru prima data „iubirea fata de iubitul conducator”, ci Carol al II lea;
2) Patronarea coruptiei si aparitia sistemului coruptiei institutionalizate din Romania acelor ani si in acest sens avem o sumedenie de memorii de la ministri,scriitori etc., PSD-ul actual nefacand altceva decat sa-l copieze si sa-l plagieze pe Carol al II lea;
3) Dictatura regala si distrugerea sistemului politic care avea sa grabeasca sovietizarea Romaniei in viziunea lui George Damian
4) Viata depravata si nu tocmai ok pentru un monarh intr-o tara ortodoxa
5) Teatrul ieftin si demagogic jucat cu tara,cu politicienii prin apelarea la niste institutii marioneta (Consiliul Regal) ori a unor prim ministri legati direct sau indirect de el, jocul cu abdicarea si revenirea si multe altele
6) Introducerea asasinatului de stat in viata romaneasca;
7) Comportamentul din anii tineretii din Primul Razboi Mondial
e cam greu sa-l aperi pro memoriae, chiar daca George Damian ii gaseste ca scuza in geopolitica europeana (caderea Frantei si instaurarea Germaniei la putere) si considera ca indiferent de conducator Romania nu avea nicio sansa il taxeaza pentru ca a distrus sistemul politic, creat si consolidat de inaintasii lui, a lasat o tara corupta, pregatita pentru sovietizare.
In conditiile aratate mai sus se pune intrebarea de ce a incercat Adrian Paunescu sa-l aduca pe Carol al II lea in Romania si sa prezinte si o alta imagine a acestui rege? Sa fie doar din pura solidaritate cu oamenii de litere ai vremii : Arghezii, Barbu,Otilia Cazimir,Ion Minulescu, Sadoveanu care i-au ridicat ode „Regelui nostru”, asa cum ii statea bine unui „iubit carmaci” ? Ce il diferentiaza pe Adrian Paunescu in reabilitarea lui Carol de istoricul Adrian Cioroianu cu „Regele Carol al II lea un nedreptatit al istoriei” (articol care nu a rezistat la o analiza acida si pertinenta a lui George Damian)? Lasand la o parte cu mitul „printului culturii” (demontat de acelasi Damian) este recurgerea, fara a o spune cu subiect si predicat, fara a face o trimitere, dar subinteleasa, la pildele lui Iisus. Apoi mai este dorinta omului apasat de „repetabila povara” de a se reconcilia cu trecutul, cu istoria si de a nu ceda la „dreptul la intrebare” : e dreptul meu la indoiala / si de a pune intrebari”. Era normal pentru un „radical” care „nu crede ca exista, un inger mai urat /si un demon mai frumos/ decat omul” sa fie un pro bono?!. Revenind la pildele lui Iisus depinde de fiecare cum intelege si cum le respecta, dar cand vine vorba de un poet, numit plin de rautate de palat si tradator,sa se gandeasca fiecare ca „rolurile mor si viata e un teatru trist”
Aceasta blestemata dinastie si-a facut intrarea cu uciderea lui Eminescu si iesirea cu uciderea lui Antonescu. Mi-e lehamite de tradatori!