Carioca

Prima mea carioca a fost de culoare mov şi am furat-o de la o colegă de clasă. Îmi plăcea extraordinar de mult culoarea aceea, dar mă ardea în palmă, ştiind că am şterpelit-o. Aşadar, prima mea carioca nu a fost a mea decât o pauză, fiindcă în ora următoare, ora de caligrafie, am returnat-o, spunând că am găsit-o sub bancă. Daria m-a crezut, era atât de împrăştiată şi de neatentă cu lucrurile ei, încât n-ar fi suspectat nimic, ba mai mult, nici n-ar fi observat că-i lipseşte.

Daria era invidiată de toată clasa noastră, a II-a B, fiindcă tatăl ei, sudor de meserie, primise un contract în Germania şi plecase de jumătate de an. Lunar trimitea familiei pachete cu tot felul de lucruri care în ţară nu se găseau, în anii aceia, iar noi eram extaziaţi de tot ceea ce Daria ne arăta: abţibilduri (acţipilde – cum le zicea ea), riglă cu imagini în relief, care se mişcau ca nişte desene animate, pixuri transparente, cu un lichid în care alunecau mici vapoare, substanţe de şters cerneala, gume de mestecat care făceau baloane impresionanate, şi, suprema frumuseţe, o trusă cu 24 de carioca. Ba nu, suprema frumuseţe era o bicicletă Pegas, roşie, cu spiţe nichelate şi cu o şa lungă, pe care mai încăpea un copil. Daria ne plimba pe rând, pe noi, cele trei-patru prietene ale ei, după ore, când mergeam la ea special să ne arate ce a mai primit şi să ne plimbe cu Pegasul.

Dariei nu-i prea plăcea şcoala, nici nu ştia de unde vine numele carioca (ea spunea numai la plural, carioci), nici Pegas nu ştia ce înseamnă. Un timp am crezut că e ţigancă, fiindcă era negricioasă şi înjura des. Dar nu, era româncă, dintr-o familie foarte cumsecade, de olteni.

Ţin minte că bucuria mea cea mai mare era să mă lase să lucrez cu trusa de carioca. Mă rugam lui Dumnezeu să nu se termine niciodată substanţele acelea miraculoase şi desenam prinţese peste prinţese, umpleam blocul de desen cu prinţese, de fapt mă desenam pe mine, cu rochii lungi, cu trenă, cu coroniţă pe cap, cu ochi mari şi neapărat cu o aluniţă pe obraz, cum aveau artistele de cinema. Orice combinaţie vestimentară aş fi inventat, ceva trebuia să fie de culoarea aceea mov, un mov cum numai la casele regale s-ar fi putut întâlni, credeam eu pe atunci.

Într-una din zile, mergând la Daria, am găsit-o meşterind la Pegasul cel roşu. M-a privit de jos în sus şi mi-a spus pe un ton sec că s-a terminat movul. A fost un moment de panică pentru mine. Pentru o clipă, n-am ştiut ce să cred. Parcă m-ar fi anunţat că Moş Crăciun n-o să-mi aducă nimic, sau, mai rău, că Dănuţ Bunea o să ia premiul întâi, iar eu doar pe al doilea. Am simţit o sfâşiere ca atunci când îţi moare păpuşa cea mai dragă, sau ca atunci când afli că nu te poţi căsători cu unchiul tău, care dansează cel mai bine și care spune cele mai haioase bancuri. Am rămas uitându-mă la Daria, care îşi vedea mai departe de bicicleta ei, iar lacrimile îmi veneau năvală, le simţeam gata-gata să spargă ochii şi să se reverse în potop asupra Pegasului înfocat.

*

* *

Daria s-a stabilit cu soţul ei în Franţa, după 1989. Vine rar în ţară, dar întotdeauna mă caută, ne întâlnim şi facem schimb de daruri. Eu îi ofer dulceaţă de trandafiri şi de nuci verzi, un goblenaş lucrat de mine (ce poţi să-i oferi cuiva care stă la Paris?), ea îmi aduce cărţi şi întotdeauna un mănunchi de carioca mov.

Mariana Cheroiu

NR – În debut pe site. Succes, doamna profesoară!