Puiu Rujan adică, bunul meu coleg de facultate și de alte cele ale tinereții, unul dintre cei mai iubiți și mai simpatici colegi, iubit de toți cei care l-au cunoscut în anii de facultate și următori. Nu l-am mai văzut pe Puiu Rujan cam de multișor. Sper să-l găsesc sănătos și voios cu aceste rânduri amicale. Poate că ar fi trebuit să i le adresez mai demult, dar luat cu atâtea altele câte ne stau pe cap am tot amânat. Febra discuțiilor din ultimele zile pe tema celor petrecute în urmă cu 20 de ani m-a determinat să nu mai amân încă o dată, mai ales că aspectul pe care țin să-l evidențiez este cu totul absent din discuțiile specialiștilor.
Este vorba de ceea ce s-ar putea numi diabolizarea lui Nicolae Ceaușescu, ca diversiune mediatică, pentru manipularea opiniei publice, a noastră, a românilor în primul rând. Cu alte cuvinte, după 1990 s-au strâns în mintea mea tot mai multe dovezi privind desfășurarea, mai ales înainte de 1990, a unei intense și inventive activități prin care s-a urmărit calomnierea lui Nicolae Ceaușescu, inducerea în mentalul românesc colectiv a imaginii unui Ceaușescu criminal, incompetent, nebun, mitocan, neam prost, incult, prost, plin de răutate față de tot ce este frumos și bun, ahtiat după laude și osanale, lacom, nemilos și așa mai departe. Cred că nu există păcat și defect uman care să nu i se fi atribuit și lui Ceaușescu. Prin bancuri, prin zvonuri, prin informații difuzate de Europa Liberă sau presa din „lumea liberă”, prin mărturii „sigure” rostite la ureche și colportate mai departe de fiecare dintre noi. Cel puțin eu unul am participat la telefonul fără fir al folclorului anti-ceaușist de nenumărate ori și în diverse chipuri. Astfel că nu am negat, în 1971(?), când un tînăr anchetator mi-a reproșat că spun bancuri despre tovarășul secretar general. Am replicat însă că fac asta numai dacă este vorba de un banc bun, la care am primit o replică într-adevăr memorabilă: „Tovarășe profesor, un banc oricât de bun ar fi, dacă este despre tovarășul secretar general, este un banc prost!” (Ancheta despre care amintesc a fost pricinuită de încercarea mea de a scoate în Occident textul piesei Requiem pentru Jan Pallak…)
Tot pe post de colportor am fost și după discuția pe care am avut-o cu Puiu Rujan în decembrie 1987, la Brașov. Adică am povestit în stânga și în dreapta, tuturor prietenilor, cele aflate de la Puiu Rujan, ferindu-mă, firește, să-i dau numele. Despre ce am vorbit cu Puiu, în hol la Aro, de față mai fiind și alt bun prieten, Sandi Ismăileanu? Firește, la câteva săptămâni de la evenimentele din 15 noiembrie 1987, nu putea fi vorba decât despre ce s-a întâmplat atunci și în zilele următoare la Brașov. Puiu Rujan, ca ziarist (redactor-șef adjunct la cotidianul local) și membru în comitetul județean Brașov al PCR, avea cele mai bune și mai sigure informații. Așa am aflat, înfiorat de cele auzite, cum au fost tratați de securitate brașovenii protestatari: unii au dispărut fără urme, alții au fost iradiați și au ajuns niște legume, mai toți au fost bătuți cu sălbăticie, mulți au fost arestați și mai sunt arestați în continuare, alții au fost goniți din Brașov etc. Detaliile oferite de Puiu Rujan erau înfricoșătoare și m-au revoltat cumplit! Pe scurt, nu am pregetat să povestesc și altora cele aflate. Mi s-a părut că este o datorie a mea civică să nu tăinuiesc asemenea lucruri. Am fost un vajnic „agitator al maselor” pe această temă vreme de aproape un an, până în ziua când m-am revăzut, întâmplător, cu alt coleg (de armată), cu procurorul Doru Jipa. Dintr-una în alta, aflu de la el că a fost în echipa care a anchetat la fața locului manifestația de la Brașov. I-am sărit imediat „la gât”: cum a fost posibil ca Doru Jipa să participe la o anchetă literalmente criminală, cu oameni iradiați, dispăruți, bătuți cu sălbăticie etc. etc., tot ce auzisem de la Puiu Rujan?!
Părând aproape amuzat de ceea ce auzea, Doru Jipa mi-a prezentat versiunea sa: în timpul anchetei nimeni nu a primit nici măcar un ghiont sau o palmă. Nimeni nu a fost iradiat, nimeni nu a dispărut, ci numai participanții care erau originari din alte localități au fost trimiși acasă, în localitatea de baștină, unde li s-a asigurat locuință și servici!…
Cum era să-l cred?! Ba chiar m-am supărat pe Doru Jipa spunându-i cam așa: „Măi, Doru Jipa, tu îmi torni brașoavele astea cu gândul că eu am să le spun cuiva mai departe?! Ești nebun să-ți închipui că am să te cred?!”
Pe scurt, nu am crezut nimic din ce mi-a spus și aproape că ne-am despărțit certați.
După câteva luni veni și decembrie 1989, iar la scurt timp a început să se vorbească și despre ce a fost la Brașov pe 15 noiembrie 1987. Din presă am aflat că un singur participant a reclamat o palmă luată de la …Iulian Vlad. Restul, nimic. Nici tu iradiați, nici tu dispăruți etc. Pentru mine a devenit clar că Puiu Rujan m-a luat de fraier atunci, în decembrie 1987, și că mi-a spus lucruri despre care știa bine că nu sunt adevărate. De ce ai făcut asta, Puiule?…
De curând, ajungând să cunosc un general SRI fost ofițer de securitate, l-am întrebat ce a fost la Brașov. Mi-a spus că într-adevăr în timpul anchetei nimeni nu a fost brutalizat în vreun fel. Atât numai, în duminica respectivă, când trupele anti-tero au intervenit pentru a evacua clădirea Comitetului Județean pe care manifestanții o vandalizaseră, s-a făcut uz de bastoanele de cauciuc aplicate celor care nu au răspuns la somația de a părăsi de bună voie clădirea. În rest, toate erau (au fost) cum mi le povestise Doru Jipa…
Cum rămâne cu relatarea făcută de Puiu Rujan? A făcut parte această relatare din acțiunea de diabolizare a lui „Ceașcă”? (Așa îi plăcea lui Puiu Rujan să-i zică lui „nea Puiu” – alt apelativ codificat al lui Ceaușescu…) Nu m-ar mira ca Puiu Rujan, om de atitudine și de curaj, să fi fost implicat în strategia de răsturnare a lui Ceaușescu. Maniera însă în care s-a angajat să contribuie la producerea acestui moment istoric mie nu-mi mai este pe plac. Cum nici lui Puiu Rujan nu-i este pe plac ce a urmat după căderea lui Ceaușescu. Știu bine asta de la el. Dar, pentru istorie, este important de stabilit purul adevăr, drept care îi pun deci această întrebare Puiului Rujan: care este adevărul în privința celor petrecute la Brașov în noiembrie 1987? Și care este adevărul despre motivul pentru care în relatarea făcută mie a băgat atâta neadevăr? Cui și la ce trebuia să folosească neadevărul din acea relatare?
Acelui domn general SRI i-am prezentat și alte dovezi, culese de mine, cum că a existat un grup, o structură alcătuită din oameni foarte credibili care, cu protecție asigurată, repet: cu protecție asigurată, au răspândit zvonuri false și calomnii despre Ceaușescu pentru a-l face cât mai urît de noi toți. A făcut parte Puiu Rujan din aceste structuri?
Ba chiar i-am prezentat generalului bănuiala mea că acele laude și osanale nesfârșite aduse lui Nicolae Ceaușescu zi de zi, ceas de ceas, prin presă, radio, TV și fel și fel de lozinci desfășurate în spații publice, au fost special ticluite ca să producă asupra noastră un efect invers, de saturație până la vomă și dezgust. Căci propriu zis Ceaușescu a ajuns odios publicului românesc nu pentru foamea sau frigul îndurat de noi, ci pentru batjocura pe care o resimțeam cu toții când deschideam televizorul sau paginile vreunui ziar și ni se făcea lehamite de ce vedeam și auzeam ori citeam despre „cel mai iubit fiu al poporului”. Simțeam că suntem luați drept niște imbecili, în stare să înghițim umilința acelui cult deșănțat „al personalității” unui ins care se dovedea tot mai lipsit de personalitate pe măsură ce nu se mai sătura de osanalele cele mai penibile, mai deșucheate. L-am întrebat pe dl general deunăzi: nu cumva cei care se întreceau în a-i ridica aceste osanale nerușinate, măcar unii dintre ei, o făceau în cadrul unui program de compromitere a lui Ceaușescu, un program subtil, gândit să ne facă pe noi să ne scârbim, să ne îngrețoșăm, să nu-l mai putem suferi nicicum pe „cizmar”? Cine a gândit acel program și cine l-a executat? Cumva aripa „trădătoare” din Securitate?
Răspunsul domnului general: a existat acest program de diabolizare a lui Ceaușescu, program care continuă și azi. În acest program s-au înscris și formele paranoice pe care le căpătase cultul personalității celor doi Ceaușești. Programul a fost conceput de ruşi și la acest program au lucrat oameni din DIA, din Direcția de Informații a Armatei…
Firește, am cerut și nume. Domnul general s-a abținut să le pronunțe. Dar mi-a sugerat o sursă de informații: arhiva PCR, a Comitetului Central. Arhiva secției de propagandă poate oferi numele celor care, prin texte nesemnate – căci le era rușine să-i știe lumea, ne invadau casele prin emisiunile radio și TV. Acele texte care însoțeau parada de 23 august sau marile spectacole de pe stadioane, de la TV, texte anonime care ne îngrețoșau și ne făceau să-l urîm pe Ceaușescu în primul rând pentru aceste rațiuni …stilistice, pentru excesiva adulare, vecină cu divinizarea tântă, paranoică, nerușinată. Cine a scris acele texte abjecte, lașe? Anonime, dar tare bine plătite!
Există în arhiva CC al PCR statul de plată care i-a răsplătit pe acei nemernici! Răul făcut de aceștia este mult mai mare decât orice turnătorie din arhivele Securității. Ce se întâmplă însă cu aceste arhive ale PCR? De ce nu vorbește nimeni despre ele? Cine ne asigură că aceste arhive nu sunt supuse unei operațiuni de spălare a urmelor? Urmele vinovaților de ceea ce s-a întâmplat cu noi înainte și după 1990… Printre ei mi-ar fi greu să-l număr și pe Puiu, Puiu Rujan, prietenul meu, care m-a mințit o singură dată. Trebuie să aflu de ce a făcut-o. Sunt convins că adevărul nu va strica prietenia noastră, ci dimpotrivă. Cel mai probabil este să aflu în ce fel, încă neștiut de mine sau neînțeles, Puiu a fost și el o victimă. Căci profitor nu a fost! Asta o știu prea bine. Ce zici, Puiule? Care-i adevărul?